ICCJ. Decizia nr. 4251/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4251/2012

Dosar nr. 6712/117/2011*/a1

Şedinţa publică din 27 decembrie 2012

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 decembrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii O.T., M.V.G., P.N. şi A.C.F.

În considerentele acestei hotărâri s-au reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj din 01 august 2011, verificând inculpaţii O.T., M.V.G., P.N., A.C.F., au fost trimişi în judecată în stare de arest preventiv după cum urmează:

- O.T. pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 37 lit. a) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen.

- M.V.G. pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 37 lit. b) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen.

- P.N. pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) C. pen.

- A.C.F. pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.; pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I cu art. 41 alin. (2) C. pen. cu art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) C. pen.

În fapt s-a reţinut în esenţă că:

Inculpatul O.T., din luna iunie 2010, a constituit împreună cu inculpaţii M.V.G., P.N., A.C.F., S.P.D. şi alte persoane, un grup infracţional condus de inculpatul B.R.D., cu scopul exploatării activităţii de prostituţie a numitelor H.C.I., H.N., A.A.C., K.R.P., M.C.A., V.L.A.

În perioada iunie 2010 - mai 2011, a racolat-o, transportat-o şi găzduit-o pe martora H.C.I. în Olanda, în scopul exploatării prin prostituţie, supunând-o unor ameninţări şi violenţe pentru a determina creşterea sumelor obţinute de la aceasta din activitatea de prostituţie. De asemenea a supravegheat-o pe partea vătămată A.A.C., a ameninţat-o pentru a o determina să se întoarcă la inculpatul B.R.D. în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituţiei. Tribunalul a mai reţinut că acelaşi inculpat, în perioada martie 2010 - mai 2011, le-a recrutat pe H.C.I. şi H.N. în vederea practicării prostituţiei, a înlesnit practicarea de către acestea a prostituţiei şi a beneficiat de foloase materiale de pe urma activităţii lor;

M.V.G. din luna iunie 2010, a constituit împreună cu inculpaţii O.T., P.N., A.C.F., S.P.D. şi alte persoane, un grup infracţional condus de inculpatul B.R.D., cu scopul exploatării activităţii de prostituţie a numitelor H.C.I., H.N., A.A.C., K.R.P., M.C.A., V.L.A. De asemenea, împreună cu inculpaţii P.N. şi B.R.D., în perioada iunie - august 2010, a transportat-o pe partea vătămată A.A.C. în Olanda, în scopul exploatării prin prostituţie, împreună cu ceilalţi membri ai grupului infracţional, a supravegheat-o pe aceasta pe durata practicării acestei activităţi, împreună cu aceştia a căutat-o atunci când victima a fugit şi a ameninţat-o pentru a o determina să se întoarcă la inculpatul B.R.D. în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituţiei.

În perioada iunie 2010 - mai 2011, le-a recrutat pe numitele N.E.K., F.A., F.C., în scopul practicării prostituţiei în beneficiul lui, le-a transportat pe numitele H.C.I., H.N., V.L.A., M.C.A. în Olanda, le-a supravegheat pe acestea din urmă, precum şi pe K.R.P. şi A.A.C., pe durata practicării prostituţiei şi a beneficiat de foloase materiale de pe urma activităţii lor.

P.N., în luna iunie 2010, a constituit împreună cu inculpaţii M.V.G., O.T., A.C.F., S.P.D. şi alte persoane, un grup infracţional condus de inculpatul B.R.D., cu scopul exploatării activităţii de prostituţie a numitelor H.C.I., H.N., A.A.C., K.R.P., M.C.A., V.L.A.

Împreună cu inculpaţii M.V.G. şi B.R.D., în perioada iunie -august 2010, a transportat-o pe partea vătămată A.A.C. în Olanda, în scopul exploatării prin prostituţie, împreună cu ceilalţi membri ai grupului infracţional, a supravegheat-o pe aceasta pe durata practicării acestei activităţi, împreună cu aceştia a căutat-o atunci când partea vătămată a fugit şi a ameninţat-o pentru a o determina să se întoarcă la inculpatul B.R.D. în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituţiei.

În cursul lunii iunie 2010 a preluat-o pe H.N. de la inculpatul O.T., în scopul obţinerii de beneficii din activitatea acesteia de prostituţie; împreună cu inculpatul M.V.G. le-a transportat pe numitele H.C.I. şi H.N. în Olanda, împreună cu ceilalţi inculpaţi în perioada iunie - octombrie 2010, le-a supravegheat pe H.C.I., H.N., V.L.A., M.C.A., K.R.P. şi A.A.C. pe durata cât acestea practicau prostituţia, în perioada iunie 2010 - mai 2011, a beneficiat de sume de bani şi foloase materiale din activitatea de prostituţie desfăşurată de H.N. şi în cursul lunii aprilie 2011 împreună cu inculpatul M.V.G. le-a recrutat pe F.A., F.C. şi N.E.K., în vederea transportării lor în Olanda pentru practicarea prostituţiei.

A.C.F. în luna iunie 2010 a constituit împreună cu inculpaţii O.T., M.V.G., P.N., S.P.D. şi alte persoane, un grup infracţional condus de inculpatul B.R.D., cu scopul exploatării activităţii de prostituţie a numitelor H.C.I., H.N., A.A.C., K.R.P., M.C.A., V.L.A.

În cursul lunii iunie 2010, prin inducerea în eroare, prin oferirea unui loc de muncă ca dansatoare, a racolat-o şi transportat-o pe V.L.A. în scopul exploatării prin practicarea prostituţiei; împreună cu ceilalţi inculpaţi, în perioada iunie-august 2010 le-a supravegheat pe partea vătămată A.A.C. şi pe V.L.A. pe durata practicării prostituţiei.

În luna iunie 2010 a recrutat-o pe M.C.A., a transportat-o în Olanda şi a beneficiat de foloase materiale de pe urma o activităţii de prostituţie a acesteia, desfăşurată în perioada iunie 2010 - martie 2011; în perioada iunie - octombrie 2010, împreună cu ceilalţi inculpaţi a sprijinit activitatea de prostituţie desfăşurată de H.C.I., H.N., K.R.P., V.L.A., A.A.C. şi în perioada decembrie 2010-ianuarie 2011 a beneficiat de foloase materiale din activitatea de prostituţie desfăşurată de C.N.

Prin sentinţa penală nr. 17 din 20 ianuarie 2012 Tribunalul Cluj a condamnat inculpaţii:

O.T., la pedepsele de:

- 5 (cinci) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 37 lit. a) C. pen., de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei,

- 5 (cinci) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. şi

- 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a comis infracţiunile în condiţiile recidivei postcondamnatorii prev. de art. 37 lit. a) C. pen. faţă de pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare condiţionată, ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 360 din 23 aprilie 2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 22 iunie 2009.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi 35 C. pen. s-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt concurente şi s-a dispus contopirea pedepselor aplicate pentru acestea, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea, aceea de:

- 5 (cinci) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei.

În baza art. 83 C. pen. s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 360 din 23 aprilie 2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 22 iunie 2009 şi s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de cea aplicată prin prezenta hotărâre, inculpatul executând în final pedeapsa de:

- 8 (opt) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei.

M.V.G. la pedepsele de:

- 5 (cinci) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 37 lit. b) C. pen.,

- 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., şi

- 3 (trei) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a comis infracţiunile în condiţiile recidivei postexecutorii prev. de art. 37 lit. b) C. pen. faţă de pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie, ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 546 din 28 septembrie 2000 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia penală nr. 490 din 31 martie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. s-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt concurente şi s-a dispus contopirea pedepselor aplicate pentru acestea, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea, aceea de:

- 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani începând cu data terminării executării pedepsei.

P.N. la pedepsele de:

- 4 (patru) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.,

- 4 (patru) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen.

- 2 (doi) închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. s-a constatat că o infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt concurente şi s-a dispus contopirea pedepselor aplicate pentru acestea, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea, aceea de:

- 4 (patru) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei.

A.C.F. la pedepsele de: 4 (patru) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.,

- 4 (patru) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen. şi

- 3 (trei) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 alin. (1), alin. (2) teza I cu art. 41 alin. (2) C. pen. cu art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) C. pen.,

S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 99 din 04 februarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca definitivă prin decizia penală nr. 948/R din 08 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de împiedicare în orice mod a funcţionării normale a unui sistem informatic în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu art. 41 alin. (2) C. pen., comisă în perioada aprilie-mai 2009.

În baza art. 85 C. pen. s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 99 din 04 februarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 948/R din 08 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 şi art. 36 alin. (1) C. pen. s-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului în prezentul dosar sunt concurente între ele şi cu infracţiunea pentru care acesta a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 99 din 04 februarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca definitivă prin decizia penală nr. 948/R din 08 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj şi s-a dispus contopirea pedepselor aplicate pentru acestea, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea, aceea de:

- 4 (patru) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani începând cu data terminării executării pedepsei.

Prin decizia penală nr. 64 din 24 martie 2012, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile declarate de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Cluj şi inculpaţii M.V.G., P.N., A.C., O.T., S.P.D. şi H.N. împotriva sentinţei penale nr. 17 din 20 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalului Cluj, în Dosar nr. 6712/117/2011 a Tribunalului Cluj, pe care a desfiinţat-o în totalitate şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, respectiv Tribunalului Cluj, pentru a fi soluţionat dosarul în şedinţă publică, şi a se respecta dreptul la un proces echitabil, conform art. 6 din C.E.D.O.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 2313 din 28 iunie 2012, a admis recursul D.I.I.C.O.T. şi a dispus ca instanţa de o apel să continue soluţionarea căilor de atac promovate de inculpaţi şi parchet împotriva hotărârii Tribunalului Cluj.

Curtea de Apel Cluj, ţinând cont de efectul devolutiv al apelurilor şi având în vedere necesitatea administrării de probatorii, solicitate de către apelanţi în şedinţa publică din 20 septembrie 2012, a încuviinţat o parte din probele scrise şi testimoniale cerute.

Curtea a reţinut că prin încheierile din 8 martie şi 1 noiembrie 2012 curtea a respins ca nefondate cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpatul P.N.

Prin încheierile penale ataşate dosarului, instanţa de apel, de la data sesizării acesteia cu judecarea căilor de atac, a menţinut conform art. 160b rap. la art. 3002 C. proc. pen. starea de arest a inculpaţilor O., P., M. şi A.

Faţă de starea de arest a inculpaţilor, Curtea de Apel a apreciat că aceasta nu se mai impune şi poate fi înlocuită cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din examinarea normelor interne - procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O., dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestuia într-o societate democratică.

Faţă de principiul expus, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestuia un caracter relativ.

Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei - Hot. din 10 nov. 1969; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hot. din 27 iunie 1968); să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei Hot. din 10 nov. 1969); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hot. din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hot. din 5 iulie 2007).

Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 octombrie 2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier împotriva Franţei).

Pe de altă parte, C.E.D.O. a statuat că, potrivit art. 5 parag. 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces.

Plecând de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei „pericolului pentru ordinea publică", printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia.

Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de „pericol social al faptelor" comise.

Doar înţelegând în maniera descrisă semnificaţia libertăţii şi a privării de libertate se poate realiza în concret şi în mod efectiv scopul esenţial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorităţii.

Din analiza normelor procesuale interne în vigoare rezultă, potrivit art. 136 C. proc. pen., că în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventivă.

Cu privire la această din urmă măsură preventivă, se reţine că luarea măsurii arestării inculpatului presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen. - respectiv să existe probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi impune, totodată, existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute la o art. 148 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (2) C. proc. pen.

Se va reţine, în esenţă, că probele administrate conduc la presupunerea rezonabilă că inculpaţii O., M., P. şi A. ar putea fi autorii infracţiunilor imputate prin rechizitoriul parchetului, şi pentru care au fost condamnaţi în primă instanţă, hotărâre apelată însă, fiind în curs de judecată, la instanţa de control judiciar.

Aşa fiind, rezultă existenţa de indicii şi probe apte a determina presupunerea verosimilă de comitere de către inculpaţi a faptelor pentru care s-a solicitat arestarea, fiind, totodată îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) teza I C. proc. pen. relativă la cuantumul pedepsei prevăzută de lege.

Analizând îndeplinirea celei de a doua condiţii prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. - care trebuie realizată cumulativ cu cea privind cuantumul sancţiunii privative de libertate, se constată că în cauza dedusă judecăţii, nu există probe că lăsarea în libertate – a inculpaţilor ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Comiterea de infracţiuni, chiar de o gravitate deosebită - reflectată de exemplu prin natura şi cuantumul sancţiunii, nu constituie, prin ea însăşi temei pentru privarea de libertate a inculpaţilor în forma detenţiei preventive.

De asemenea, tendinţa de nerespectare a ordinii de drept caracterizează orice persoană care comite o faptă din sfera ilicitului penal în calitate de autor, instigator sau complice.

Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili în funcţie de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dar şi de elemente ce ţin de persoana inculpaţilor, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin. (8) C. proc. pen.

În cauză, Curtea a considerat că nu există probe certe în sensul că inculpaţii O.T., M.V.G., P.N. şi A.C.F. reprezintă, în stare de libertate, un pericol concret pentru ordinea publică. Corespunde realităţii că la termenul de judecată din 20 septembrie 2012, reprezentantul D.I.I.C.O.T. a depus la dosar două scripte emanând de la inculpatul R.R.R., arestat şi el în Penitenciarul Gherla, având dosar în curs de judecată pe rolul Tribunalului Cluj, fiind liderul grupului din care făceau parte şi apelanţii din speţa de faţă, (conform susţinerilor parchetului), în care arată că a fost ameninţat de cei 4 inculpaţi, însă afirmaţiile - în situaţia în care ar fi veridice, fiind auzite de mai multe persoane, atât o dintre deţinuţi cât şi dintre cadrele penitenciarului - nu sunt probate cu nimic, iar mai mult, acesta refuză să formuleze plângeri penale împotriva vinovaţilor. în acest context, susţinerea inculpatului R.R.R. nefiind probată cu nimic, trebuie privită cu circumspecţie. Buna desfăşurare a procesului penal nu presupune privarea inculpaţilor de libertate, cu atât mai mult cu cât nu există probe în sensul că s-au sustras de la urmărirea penală sau au încercat să zădărnicească aflarea adevărului.

Actele dosarului nu relevă dovezi din care să reiasă că inculpaţii ar împiedica, liberi fiind, cercetarea judecătorească şi au învederat că nu există riscul ca ei să nu se prezinte în instanţă, Curtea analizând posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în art. 136 C. proc. pen., în raport cu garanţiile reale oferite de inculpaţi în legătură cu prezenţa lor la cauză.

În opinia Curţii, în condiţiile înlocuirii măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara pentru inculpaţii O., P., A. şi M., riscul ca aceştia să nu se prezinte la proces este infim, deoarece este obligatoriu să li se impună restricţii, a căror nerespectare atrage revocarea măsurii neprivative de libertate şi arestarea din nou a acestora.

Pe de altă parte, şi circumstanţele personale ale inculpaţilor (vârsta, statutul social, lipsa sau existenţa antecedentelor penale), coroborate cu susţinerea morală şi materială din partea familiei, pledează pentru existenţa unui risc minim de a se sustrage procesului penal. Astfel, inculpatul O.T. este în vârstă de 26 de ani, nu a recunoscut nici o infracţiune din cele imputate prin rechizitoriul Parchetului, trăieşte în concubinaj, relaţii din care a rezultat un copil minor, de care se preocupă, inclusiv din penitenciar luând legătura telefonic frecvent aşa cum se arată în referatul de evaluare, anterior arestării a lucrat în domeniul construcţiilor atât în ţară cât şi în străinătate, este recidivist, dar infracţiunea pentru care a fost condamnat în anul 2009 este una de furt şi aşa cum rezultă din cele susţinute de

Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj, aceasta a fost săvârşită sub influenţa coinculpaţilor din acel dosar. Mai mult, în şedinţa publică din 13 noiembrie 2012 curtea a audiat nemijlocit pe părţile vătămate K.R.C. şi V.L.A., care nu confirmă învinuirile aduse prin rechizitoriul parchetului, inculpatului O.

Toate aceste circumstanţe personale precum şi cele reale referitoare la infracţiunile presupus a fi comise nu justifică menţinerea arestării preventive.

În privinţa inculpatului M.V.G. s-a reţinut că este în vârstă de 32 de ani, nu a recunoscut infracţiunile imputate nici în faza de urmărire penală şi nici în faţa instanţei, este domiciliat în Cluj, a lucrat în Italia şi Portugalia în domeniul forestier, iar în România s-a ocupat de agricultură în localitatea M.R. Ultimul loc de muncă înaintea arestării a fost un bar din cartierul I. din care realiza un venit de 1.200 RON lunar. Este căsătorit din luna aprilie 2012, fără a avea copii minori în întreţinere. Inculpatul este recidivist, având în antecedente infracţiuni comise prin violenţă, iar aşa cum se arată în referatul de evaluare, „vecinătatea în care domiciliază este una problematică, incluzând persoane aflate în conflict cu legea penală".

Referitor la inculpatul P.N., Curtea a reţinut că este un element tânăr, domiciliat în Cluj, în vârstă 31 de ani, fără ocupaţie, este căsătorit şi are un copil minor în întreţinere, fără antecedente penale. Aşa cum rezultă din concluziile referatului de evaluare, inculpatul are resurse interne, abilităţi lucrative, dorinţa de schimbare, iar sprijinul familiei va fi un element îndestulător pentru adoptarea şi menţinerea unui comportament pozitiv, din partea inculpatului.

În privinţa inculpatului A.C.F. s-a reţinut că este în vârstă de 32 ani, nu posedă antecedente penale, este fără ocupaţie, a avut o atitudine parţial sinceră în faţa procurorului şi a instanţei, este divorţat şi nu are în întreţinere copii minori.

Instanţa de control judiciar a încuviinţat la cererea inculpaţilor, ca în speţă să fie administrate pe latură penală, probe scrise şi testimoniale necesare pentru relevarea adevărului obiectiv în cauză.

Curtea de Apel, a analizat garanţiile oferite de C.E.D.O. împotriva privării arbitrare de libertate a inculpaţilor, de către autorităţi, prin prisma menţinerii temeiurilor de arestare vizate de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în prezenta speţă.

Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franţei din 31 mai 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte că prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru anume timp. Acest factor nu este pertinent şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deţinutului ar tulbura liniştea publică. În plus, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv ameninţată; menţinerea în detenţie preventivă nu poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. Aşadar, conform jurisprudenţei Curţii, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanţei cu privire la prelungire trebuind să se refere la toate temeiurile ce impun detenţia provizorie.

Curtea a apreciat că trecerea unui interval de timp de 1 an şi 7 luni de la arestarea preventivă a inculpaţilor, pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, care a fost însă apelată, în prezent administrându-se probe pentru relevarea adevărului obiectiv în cauză, a diminuat forţa de convingere a justificării detenţiei preventive numai pe baza unor asemenea consideraţii, câtă vreme probaţiunea testimonială în acuzare şi apărare şi audierea tuturor părţilor vătămate nu este finalizată.

Pe de altă parte, gravitatea infracţiunii - existenţa unei bănuieli puternice de participare la săvârşirea unor infracţiuni grave, deşi constituie un factor pertinent, nu legitimează singură o lungă detenţie provizorie (cauza Naus c. Poloniei din 16 septembrie 2008).

Pericolul ca acuzaţii să se sustragă de la procesul penal.

Curtea a considerat că un asemenea pericol nu se poate aprecia numai pe baza gravităţii pedepsei pe care o riscă persoana respectivă (cauza Kalay c. Turciei - 22 septembrie 2005; Kankowski c. Poloniei - 4 octombrie 2005; Karagoz c. Turciei - 20 oct. 2005; Muller c. Franţei - 17 martie 1997). Alte circumstanţe, cum ar fi caracterul celui interesat, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu ţara în care sunt urmăriţi, pot să confirme existenţa pericolului de sustragere de la proces, sau să-l facă să pară atât de redus încât să nu justifice detenţia provizorie. De asemenea, ar putea fi avut în vedere faptul că, înaintea arestării cel în cauză se sustrăsese urmăririi penale şi arestării (cauza Kozik c. Poloniei - 18 iulie 2006). Probele dosarului, aşa cum s-a arătat deja învederează că inculpaţii P.N. şi A.C.F. nu posedă cazier, inculpaţii O. şi M. sunt însă recidivişti, dar nu există date certe, sigure, aceştia liberi fiind, s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepselor, în caz de menţinere a condamnării. Pericolul de influenţare a procesului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă în unele cauze faptul că autorităţile apreciază că trebuie să păstreze un suspect în detenţie, cel puţin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă este vorba o despre o cauză complexă care necesită cercetări delicate şi multiple. După o perioadă, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente, chiar într-o asemenea cauză, pentru a justifica detenţia: în mod normal, pericolele respective diminuează cu timpul, pe măsură ce sunt efectuate investigaţiile necesare, sunt luate depoziţiile persoanelor implicate şi realizate toate verificările cerute de circumstanţele dosarului, (cauza W. c. Elveţiei - 25 ianuarie 1993).

Riscul presiunilor asupra martorilor sau al obstrucţionăni anchetei în alte moduri nelegale nu justifică întreaga perioadă de detenţie, (cauza Krawczak c. Poloniei - 4 octombrie 2005). Aşa cum s-a mai învederat, în prezent cercetarea judecătorească în primul ciclu procesual a fost finalizată, martorii acuzării au fost ascultaţi doar în parte, la fel şi părţile vătămate, motiv pentru care curtea a şi încuviinţat datorită caracterului devolutiv al apelurilor, completarea probaţiunii, însă inculpaţilor li s-a impus interdicţia luării legăturii cu martorii şi părţile vătămate din prezentul dosar. Negarea culpabilităţii de către reclamanţi

Orice acuzat are dreptul la tăcere şi de a contesta faptele care îi sunt reproşate şi nu se poate fundamenta menţinerea în detenţie numai pe faptul că inculpatul neagă orice vinovăţie sau refuză să răspundă întrebărilor care îi sunt puse, acesta fiind prezumat nevinovat de-a lungul procesului (cauza Gerard Bernard c. Franţei - 26 septembrie 2006). Autorităţile judecătoreşti nu ar putea să susţină că, negând faptele, inculpaţii ar fi impus practic menţinerea lor în detenţie (Dumont-Maliverg c. Franţei - 31 mai 2005). După cum se cunoaşte, inculpaţii din prezenta cauză, în mod constant şi-au afirmat nevinovăţia, astfel că prima instanţă respectându-le dreptul la o apărare, a încuviinţat o parte din probele solicitate de aceştia pentru aflarea adevărului obiectiv. Curtea, în apel, a aprobat suplimentarea probaţiunii testimoniale solicitate de inculpaţi, tocmai raportat la poziţia acestora de negare a faptelor imputate.

Pericolul de repetare al faptelor.

Gravitatea unei inculpări poate să conducă autorităţile judiciare să plaseze şi să lase suspectul în detenţie provizorie pentru a împiedica tentativele de a comite noi infracţiuni. Mai este nevoie, în plus, faţă de alte condiţii, ca circumstanţele cauzei şi mai ales antecedentele şi personalitatea celui acuzat să facă plauzibil pericolul şi adecvată măsura (cauza Clooth c. Belgiei - 12 noiembrie 1991). Actele dosarului nu reliefează un asemenea pericol, inculpaţii P. şi A. nefiind cunoscuţi cu antecedente penale, spre deosebire de inculpaţii O. şi M. Curtea Europeană a Drepturilor Omului învederează că în ceea ce priveşte teama de recidivă, referirea la antecedente nu poate fi suficientă pentru a justifica refuzul de punere în libertate, (cauza Richet c. Franţei - 13 februarie 2001).

Referitor la susţinerea Parchetului în sensul că faptele despre care se presupune că inculpaţii le-au săvârşit, coroborate cu lăsarea acestora în libertate ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele statului aplică legea şi protejează ordinea socială, Curtea a reţinut că sentimentele de securitate şi încredere a societăţii în justiţie presupun aplicarea de către organele judecătoreşti cu promptitudine şi fermitate a dispoziţiilor legale. Aceasta implică inclusiv individualizarea măsurilor preventive ce se impun a fi dispuse cu privire la persoanele despre care există presupunerea rezonabilă că au comis infracţiuni, astfel încât ele să asigure atât un climat de calm, de securitate şi echilibru în societate cât şi încrederea acesteia în reacţia autorităţilor, dar fără a se încălca dreptul la libertatea individului. Totodată, D.I.I.C.O.T. a învederat că faptele inculpaţilor sunt de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică, fiind comise de către un grup infracţional organizat, care a avut ca scop traficarea unor persoane de sex feminin în vederea practicării prostituţiei, pentru ca aceştia să-şi asigure veniturile materiale zilnice.

Pe de altă parte, practica instanţei europene a reţinut în acest sens că privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenţia (cauza Witold Litwa c. Poloniei).

În raport de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., sa constatat că în cauză scopul măsurilor preventive poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpaţilor, respectiv prin înlocuirea măsurii arestării cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 145 raportat la art. 145 alin. (11) şi (2) C. proc. pen. şi raportat la art. 145 alin. (22) C. proc. pen. şi art. 143 alin. (1) C. proc. pen., existând probe şi indicii temeinice privind comiterea de către inculpaţi a infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi.

S-a apreciat că restricţiile pe care inculpaţii vor fi obligaţi să le respecte sunt apte a asigura normala desfăşurare a procesului penal, încălcarea acestora cu rea credinţă dând posibilitatea luării măsurii arestării preventive.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prevede, în art. 5 parag. 3 că „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de art. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat o împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 parag. 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii (restituiri, perioade de stagnare ale anchetei).

La art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa". Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început „formularea unei acuzaţii în materie penală", a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Eckle contra R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în parag. 73 şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate", iar ca moment final, tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont contra Franţei din 10 februarie 1995 în parag. 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii. De asemenea, în jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie, nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag. 3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.

Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În C. proc. pen. nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice 0 menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea disp. art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

În contextul concret al prezentei cauze, Curtea a dispus în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii O.T., M.V., P.N. şi A.C.F. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., făcând o aplicare şi a disp. art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., privind obligaţiile impuse în mod efectiv acestora, precum şi art. 145 alin. (12) C. proc. pen., examinând şi condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, Curtea a examinat din oficiu măsura arestării preventive dispusă în cauză faţă de inculpaţi sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, ţinând cont de stadiul procesual în care se află - judecată în apel - evaluarea întemeindu-se pe dispoziţiile C. proc. pen., referitoare la luarea măsurii arestării preventive şi anume a condiţiilor art. 148 alin. (1) lit. f), care au fost analizate de la momentul iniţial al măsurii, respectiv 17 mai 2011 şi până la 13 decembrie 2012, când s-a pronunţat în sensul înlocuirii sale, respingând cererea de menţinere solicitată de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj.

Aşa fiind, Curtea a considerat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpaţilor pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse judecăţii, perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională respectiv iunie 2010-mai 2011, modalităţile de comitere a acesteia, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de 1 an şi 7 luni, până la înlocuirea dispusă de judecător - 13 decembrie 2012, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării lori în libertate.

Curtea a efectuat o analiză sub aspectul examenului de legalitate şi temeinicie asupra măsurii arestării inculpaţilor, prin prisma dispoziţiilor C. proc. pen. şi a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, stabilind că faptele pretins a fi comise în perioada iunie 2010-mai 2011 şi deduse judecăţii, în raport cu probele administrate, se circumstanţiază cerinţei prevăzute în art. 143 C. proc. pen. şi a conferit, în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod şi anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras incidenţa art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, prevăzută în art. 1451 C. proc. pen.

Curtea a procedat la o analiză efectivă, în contextul cauzei, asupra măsurii arestării preventive a inculpaţilor, prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut în art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a învederat că „potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Slezevicius contra Lituaniei şi Tudorache contra României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor".

Raportând criteriile mai sus-menţionate la contextul concret al cauzei, se constată că procesul vizează opt inculpaţi, două părţi vătămate şi 85 de martori, situaţie ce nu justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 1 an şi 7 luni, cu păstrarea inculpaţilor în stare de arest preventiv, nefiind depăşită încă faza administrării probelor, Tribunalul Cluj ascultând doar 12 martori; faţă de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpaţilor, Curtea a reţinut că nu se poate aprecia în nici un caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii, deoarece inculpaţii şi-au exercitat dreptul la apărare, pentru a proba lipsa de temeinicie a susţinerilor Parchetului; iar faţă de al treilea criteriu, privind comportamentul Curţii, a apreciat că de la înregistrarea dosarului, magistraţii au depus diligente pentru soluţionarea corectă a cauzei şi pentru aflarea adevărului, neparalizând încercările inculpaţilor de a-şi exercita dreptul la apărare.

Având în vedere că de la data săvârşirii infracţiunilor: iunie 2010-mai 2011 şi până la data de 13 decembrie 2012, a trecut o perioadă de timp nerezonabilă, referitoare la arestul preventiv de 1 an şi 7 luni de zile, în condiţiile nefinalizării apelurilor, urmată de exercitarea unor posibile căi de atac (recurs), ceea ce ar putea duce la soluţionarea definitivă a dosarului, cu mare întârziere şi cu depăşirea unui termen rezonabil, impune înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Legislaţia C.E.D.O. învederează că în cazul infracţiunilor fără violenţă (cauza Owsik c/a Poloniei din 6 octombrie 2007; Dzyruk c/a Poloniei din 4 iulie 2006; Malik c/a Poloniei din 4 aprilie 2006; Kozik c/a Poloniei din 18 iulie 2006) se justifică în primele stadii ale cercetării arestarea preventivă, ulterior aceasta nemaifiind oportună. În acest context, "menţinerea în arest preventiv 1 an şi 7 luni a celor patru inculpaţi, poate fi considerată incompatibilă în sine, cu art. 5 al Convenţiei (Toshev c/a Bulgariei din 10 august 2006)", aşa cum se arată în decizia citată şi (Leontiuc c/a României din 04 decembrie 2012). Instanţa reţine că inculpatul S.P.D., deşi este recidivist, a fost cercetat de către D.I.I.C.O.T., în stare de libertate, în prezentul dosar.

Mai mult, la 3 aprilie 2012 în cauza Riccardi c/a României s-a constatat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea de către Statul Român a art. 5 parag. 3 şi art. 6 parag. 1 referitor la durata nerezonabilă a arestului (petentul fusese arestat din octombrie 2001 până în luna august 2004 pentru deturnare de fonduri, falsificare de documente şi fraudă fiscală) şi prelungirea arestării fără suficientă motivare a acestei măsuri, în final concluzionându-se cu privire la încălcarea dreptului petiţionarului la un proces echitabil şi rezonabil. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omuluo şi în cauza Cenoiu c/a României din 4 octombrie 2010.

Astfel, a fost apreciată în verificarea condiţiilor prevăzute în art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 350 C. proc. pen. încălcarea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere iniţial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiţie a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpaţilor, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc. pen., în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea a respins cererea privind menţinerea arestării preventive a inculpaţilor O.T., P.N., M.V.G., A.C.F., solicitată de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj, conform art. 3002 raportat Ia art. 160 lit. b) C. proc. pen. şi pusă în discuţie din oficiu de către instanţă.

A admis cererea inculpaţilor O.T., P.N., M.V.G., A.C.F. şi în temeiul art. 139 C. proc. pen., raportat la art. 1451 C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

În baza art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., a dispus ca inculpaţii să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la organele de urmărire penală şi la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi;

b) să se prezinte la Poliţia Municipiului Cluj-Napoca conform programului de supraveghere întocmit de aceasta, ori de câte ori sunt chemaţi;

c) să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

e) să nu se apropie de persoanele vătămate, membrii familiei acestora, martori şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect;

f) să nu se afle în locuinţa persoanelor vătămate;

g) să nu desfăşoare activităţi în exercitarea cărora au săvârşit faptele.

A atras atenţia inculpaţilor în caz de încălcare cu rea credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor stabilite, măsura obligării de a nu părăsi ţara, va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

A dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor de sub puterea mandatelor de arestare preventivă, dacă nu sunt arestaţi în alte cauze.

În termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj, a declarat recurs împotriva încheierii din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, solicitând revocarea înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor.

Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul parchetului est fondat, pentru considerentele ce urmează:

Din actele dosarului se reţine că inculpaţii, începând din luna iunie 2010 şi până în luna mai 2011 au constituit un grup infracţional ce avea drept scop exploatarea activităţii de prostituţie. În acest sens inculpaţii au racolat mai multe persoane de sex feminin pentru practicarea activităţii de prostituţie, supunându-le la ameninţări şi violenţe pentru a determina creşterea sumelor obţinute de la acestea din activitatea de prostituţie. Inculpaţii au transportat persoanele racolate în Olanda, unde le-au supravegheat activitatea, iar pe durata practicării prostituţiei au beneficiat de foloase materiale de pe urma activităţii lor.

Arestarea preventivă a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea existenţei unor indicii serioase în sensul vinovăţiei persoanelor în cauză şi a necesităţii protejării ordinii publice de prejudiciile cauzate prin infracţiunea de care erau acuzaţi recurenţii inculpaţi.

Ulterior măsura a fost menţinută succesiv.

Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive şi având în vedere faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, stadiul procesual în care se află cauza precum şi scopul urmărit de inculpaţi în vederea săvârşirii infracţiunii, Înalta Curte apreciază că acestea se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate, existând indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen., că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost cercetaţi şi deduşi judecăţii.

Analizând datele concrete ale speţei prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că se impune în continuare menţinerea măsurii arestării preventive nefiind incidente prevederile alin. (1) al art. 139 C. proc. pen. referitoare la modificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive.

Astfel, în aprecierea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, Înalta Curte va avea în vedere situaţia de fapt, gravitatea faptelor, consecinţele acestora, gradul de implicare al inculpaţilor în ansamblul activităţilor infracţionale desfăşurate, precum şi stadiul procesual al cauzei.

Se constată că atât din punct de vedere al probatoriului administrat cât şi al faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, fără a afecta prezumţia de nevinovăţie care subzistă chiar şi în cazul intervenţiei unei hotărâri judecătoreşti de condamnare nedefinitivă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen. astfel încât să se impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puţin restrictivă de libertate.

Circumstanţele reale şi personale invocate de Curtea de Apel în motivarea încheierii din 13 decembrie 2012 existau şi la data luării măsurii arestării preventive şi nu au suportat modificări astfel că acestea nu pot fi reţinute ca temei pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Pentru a reţine modificarea temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, instanţa trebuie să constate cin administrarea probatoriului, evaluarea comportamentului inculpaţilor raportat la starea de fapt şi faptele reţinute în sarcina acestora pentru a determina dacă pericolul pentru ordinea publică mai subzistă, dacă raportat la stadiul procesual există pericolul ca inculpaţii odată lăsaţi în libertate să încerce să influenţeze desfăşurarea procesului penal sau să încerce să se sustragă de la procesul penal sau să săvârşească alte fapte de natură penală. Criteriile menţionate anterior şi care au fost cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu trebuie să fie întrunte cumulativ iar subzistenţa lor trebuie verificată în raport de prevederile C. proc. pen.

Se constată, ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpaţii sunt cercetaţi este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică şi pentru desfăşurarea ulterioară a cercetării judecătoreşti.

Faptul că în faza cercetării judecătoreşti, urmează a fi audiate părţile vătămate şi o serie de martori şi analizând în contextul faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi relaţia dintre aceştia şi părţile vătămate, există temeiuri justificate care să determine presupunerea că inculpaţii ar putea să încerce să zădărnicească cercetarea judecătorească, prin influenţarea părţilor vătămate şi a martorilor.

Perioada de detenţie scursă până în prezent, nu poate fi judecată ut singuli doar prin prisma duratei în sine, ci trebuie privită în contextul procesual, având în vedere natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea justificând temerea că, puşi în libertate, se poate crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate şi de neîncredere în activitatea justiţiei.

Înalta Curte apreciază că raportat la stadiul procesual şi faţă de natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor se impune menţinerea măsurii arestării preventive, măsura obligării de a nu părăsi ţara cu respectarea obligaţiilor prevăzute la art. la art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., nefiind suficientă pentru garantarea bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti.

Ca atare, detenţia provizorie este licită, fiind respectate atât exigenţele ce decurg din legea internă, cât şi cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, impunându-se menţinerea în continuare a acesteia.

Aşa fiind, constatând întemeiate criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T- Serviciul Teritorial Cluj, va casa încheierea recurată şi rejudecând va menţine măsura arestării preventive a inculpaţilor O.T., M.V.G., P.N. şi A.C.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 6712/117/2011*, privind pe inculpaţii O.T., M.V.G., P.N. şi A.C.F.

Casează în parte încheierea recurată şi, rejudecând:

Respinge, ca nefondate, cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, formulate de inculpaţii O.T., M.V.G., P.N. şi A.C.F.

Conform art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpaţilor O.T., M.V.G., P.N. şi A.C.F.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii recurate, care nu sunt contrare prezentei hotărâri.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi P.N. şi A.C.F., în sumă de câte 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi O.T. şi M.V.G., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judicare ocazionate cu soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4247/2012. Penal  ICCJ. Decizia nr. 4252/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4251/2012. Penal