ICCJ. Decizia nr. 5692/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5692/2012
Dosar nr. 619/120/2007*
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 20 ianuarie 2007, reclamanţii G.D., G.C.M., D.G., D.N. şi D.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul oraşului P., Secretarul Primăriei oraşului P., Prefectul jud. Dâmboviţa şi A.N.R.P., solicitând:
anularea dispoziţiilor din 28 decembrie 2006;
lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenurilor de 450 m.p. şi respectiv 500 m.p., situate în P., str. F., jud. Dâmboviţa;
obligarea A.N.R.P. de a aplica dispoziţiile art. 45 şi art. 451 din Legea nr. 10/2001 Primarului oraşului P. şi Prefectului jud. Dâmboviţa;
obligarea A.N.R.P. de a se justifica cu privire la anumite „indicaţii";;
obligarea primarului oraşului P. la plata de daune cominatorii de 300.000 RON.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilele au aparţinut autorului comun, D.I.I., suprafaţa de 500 m.p.(350 m.p. curţi-construcţii şi 150 m.p. teren de sub casă) fiind cedată statului printr-un înscris, cu obligarea acestuia de a-i acorda un apartament cu 3 camere la etajul II în blocul ce urma să se construiască, obligaţie care nu a mai fost executată deoarece nu s-a mai construit niciun bloc, iar suprafaţa de 450 m.p. a fost restituită prin decizia din 9 iunie 1995 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării totale a averii aplicată autorului comun.
Urmare a notificărilor, prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenurilor, au fost emise dispoziţiile contestate.
La data de 26 martie 2007, reclamanţii au precizat că au chemat în judecată U.A.T. oraşul P. ca unitate emitentă a celor două dispoziţii contestate, iar în şedinţa publică din data de 21 mai 2007 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P.
La data de 31 iulie 2007, a decedat reclamanta D.E., moştenitorul acesteia fiind D.N., în calitate de fiu, conform certificatului de moştenitor din 10 martie 2008.
Prin cererea depusă în şedinţa publică din data de 8 august 2008, primarul şi secretarul oraşului P. au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, arătând că nu au atribuţii în domeniul Legii nr. 10/2001.
După punerea în discuţie a celor trei excepţii invocate, în şedinţa publică din 21 ianuarie 2009, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului oraşului P. şi a Prefectului judeţului Dâmboviţa şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a secretarului Primăriei oraşului P.
Printr-o cerere formulată la data de 27 mai 2009, reclamanţii au solicitat ca Primăria oraşului P. să demoleze toate construcţiile ridicate ilegal pe terenurile revendicate, neavând autorizaţia de construire conform dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.
În şedinţa publică din data de 11 februarie 2009, s-a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de U.A.T. oraş P., excepţie care nefiind motivată în acest sens, a fost apreciată ca o veritabilă apărare la toate capetele de cerere.
În cauză s-a efectuat şi o expertiză topografică de identificare a terenurilor revendicate.
Prin sentinţa civilă nr. 1309 din 10 iunie 2009, Tribunalul Dâmboviţa, a admis în parte acţiunea reclamanţilor; a anulat dispoziţiile din 28 decembrie 2006 ale oraşului P., prin primar; a dispus restituirea în natură a terenurilor de 450 m.p. şi respectiv, 500 m.p., situate în P., str. F., jud. Dâmboviţa, aşa cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert E.A.; a respins cererea de obligare a Primarului oraş P. şi a Prefectului jud. Dâmboviţa la plata de daune cominatorii; a respins cererea de a se constata că Parcul S. este construit ilegal, precum şi parcarea alăturată şi cererea de demolare a acestor construcţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţiile din 28 decembrie 2006 ale Primarului oraşului P. au fost soluţionate notificările, s-a constatat că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate cu actul de vânzare-cumpărare din 22 iunie 1935 şi certificatul din 27 martie 2000 al Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale, precum şi a preluării celor două terenuri revendicate prin „minuta"; din 4 octombrie 1972 şi respectiv, procesul-verbal din 6 septembrie 1960, însă s-a propus acordarea de măsuri reparatorii fără a se motiva această măsură.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, U.A.T. oraş P., prin primar a arătat că s-a propus această măsură deoarece terenurile revendicate, de 450 m.p. şi respectiv 500 m.p., care fac corp comun potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, sunt afectate de amenajări de utilitate publică, respectiv Parcul S.
Ulterior, prin notele scrise, aceeaşi pârâtă a precizat că ar mai fi şi alte utilităţi, respectiv: reţele de apă potabilă, canalizare şi instalaţii electrice subterane, fără însă a dovedi aceste afirmaţii prin înscrisurile corespunzătoare în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 modificată, în situaţia imobilelor preluate abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, ca şi în cauza de faţă, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Aşa cum rezultă din anexa nr. 4 la inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al oraşului P., Parcul S. a fost edificat în anul 1998 când erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor în construcţii şi care prevede obligarea obţinerii autorizaţiei de construire pentru parcuri, la art. 3 lit. d), autorizaţie care nu există.
Ca atare, instanţa de fond a reţinut că această construcţie nu a fost edificată în condiţiile legii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Cu toate acestea, nu se poate admite cererea reclamanţilor de a se constata că parcul a fost construit ilegal, ca şi parcarea alăturată, deoarece executarea fără autorizaţie a parcului şi parcării se constată şi se sancţionează de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, conform art. 29 din aceeaşi lege.
Reclamanţii au mai solicitat şi obligarea Primarului oraşului P. şi a Prefectului judeţului Dâmboviţa la daune cominatorii, pentru tergiversarea soluţionării notificării şi nerespectarea prev.art. 29 din Legea nr. 10/2001, cerere ce a fost respinsă deoarece, potrivit art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001 constituie contravenţie tergiversarea nejustificată a soluţionării notificării persoanei îndreptăţite şi se constată de corpul de control din cadrul A.N.R.P. sau prefectului judeţului.
În ceea ce-l priveşte pe prefect, activitatea acestuia este supusă controlului A.N.R.P., prin corpul de control al acestuia.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, au declarat apel reclamanţii şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Oraş P., prin primar.
La termenul de judecată din 25 noiembrie 2009, Curtea de Apel, a pus în discuţia apelanţilor o nulitate de ordine publică, respectiv faptul că la instanţa de fond, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A.N.R.P. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale, pentru primele două capete de cerere.
Instanţa a admis această excepţie, dar din eroare a scos-o din cauză şi sentinţa nu s-a mai pronunţat în contradictoriu şi cu această pârâtă.
Prin decizia civilă nr. 223 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, a admis apelurile formulate de reclamanţi şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială oraş P.,prin primar, a desfiinţat sentinţa civilă sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 137 C. proc. civ. instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de fond şi de procedură, care fac de prisos cercetarea fondului.
Întrucât excepţia invocată se referea doar la primele două capete de cerere din acţiune, în condiţiile în care acţiunea avea mai multe capete de cerere, având în vedere că A.N.R.P. nu a mai fost citată după şedinţa din 21 mai 2007, Curtea de Apel, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv faptul că judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, motiv pentru care a dispus admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel, a dat îndrumarea de a se avea în vedere şi criticile formulate în apel, respectiv, de a se verifica dacă se impune demolarea construcţiilor în litigiu şi dacă sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 50/1991.
De asemenea, s-a dispus să se verifice dacă se pot restitui în natură cele două terenuri în discuţie, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10 /2001, care este regimul juridic al acestor terenuri, dacă apelanţii contestatori au dreptul la măsuri reparatorii şi care este natura acestora.
Cu privire la raportul de expertiză topografică efectuat la instanţa de fond, s-a dat îndrumarea ca instanţa de trimitere să analizeze dacă această expertiză a fost pusă în discuţia părţilor, dacă s-au formulat obiecţiuni, în funcţie de care urmează a dispune măsurile care se impun.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 3941 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că, aspectul pus în discuţie de instanţa de apel nu reprezintă o nulitate de ordine publică a hotărârii, ci o nulitate relativă, vizând interesul părţii considerată prejudiciată prin măsura dispusă de instanţă.
S-a motivat că, fiind o nulitate relativă, sancţiunea procedurală poate interveni numai după cererea părţii care are interes să o invoce, iar pârâta A.N.R.P. nici nu ar fi avut interes să invoce acest aspect, deoarece prin sentinţă nu s-a dispus în sarcina acestei pârâte nicio obligaţie, fiind admise primele două capete de cerere, care nu erau însă formulate împotriva sa şi pentru care s-a admis de altfel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
De asemenea, s-a arătat că prin apelurile formulate nu s-au formulat critici care să vizeze modul de soluţionare a acţiunii faţă de pârâta A.N.R.P.
Ca atare, nefiind o nulitate absolută, nu putea fi invocată de instanţă, astfel cum prevăd de altfel şi disp. art. 108 alin. (1) C. proc. civ.
S-a motivat că, procedând în această manieră, instanţa de apel, nu a mai intrat în cercetarea fondului, aspect ce atrage incidenţa disp. art. 304 pct. 5 şi art. 312 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei şi a trimiterii pricinii spre rejudecare aceleiaşi Curţi de Apel.
În rejudecare, prin cererea formulată la data de 13. mai 2011, reclamanţii au solicitat, sub un prim aspect, să se ia act că renunţă la acţiune, în baza art. 246 C. proc. civ. în privinţa capetelor de cerere pentru care a fost declarat apelul, urmând să se judece separat în legătură cu aceste aspecte, referitoare la demolarea construcţiilor realizate ilegal şi fără autorizaţie de către apelanta U.A.T. oraş P., prin primar.
Sub un al doilea aspect, s-a solicitat respingerea apelului declarat de U.A.T. oraş P.,prin primar.
Prin decizia civilă nr. 148 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a luat act de renunţarea la judecata apelului declarat de reclamanţi şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială oraş P., prin primar.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, a reţinut cu privire la apelul pârâtei că susţinerea acesteia în sensul că cele două suprafeţe de teren ce fac obiectul dispoziţiilor Primarului oraşului P. din decembrie 2006 sunt afectate de următoarele amenajări de utilităţi publice: parcul S., reţele de apă potabilă, canalizare şi instalaţii electrice subterane, conducta de apă sulfuroasă ce deserveşte baza de tratament, este nefondată, întrucât prin sentinţa nr. 949/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ, s-a admis cererea formulată de apelanţi, prin care au solicitat anularea punctului inventarului care se referă la terenul situat în str. F., în suprafaţă de 950 m.p., constituit din 2 parcele, respectiv 500 şi 450 m.p.
Prin aceeaşi sentinţă s-a anulat în parte hotărârea Consiliul Local P. din 11 august 2009 privitor la pct. din inventar, sentinţă rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de C.L. P., prin decizia din 9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti.
Mai mult, în art. 1 cap. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 293/2010, se prevede că indisponibilizările generate de calificarea regimului de proprietate prin acte subsidiare emise în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nu prezintă relevanţă în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor.
Ca atare, nu are importanţă dacă terenul este calificat ca domeniu public sau privat pentru soluţionarea unei notificări.
Critica apelantei că s-a efectuat o expertiză topografică de identificare a terenurilor revendicate, însă nu a fost pusă în discuţia părţilor, cu privire la care ei au formulat obiecţiuni şi cu privire la care instanţa nu s-a pronunţat, urmează a fi respinsă, întrucât aceste obiecţiuni nu au fost depuse la primul termen de judecată după depunerea lucrării, conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ.
În cauza de faţă, lucrarea de expertiză întocmită de ing. E.A. a fost depusă la instanţă la data de 10 iunie 2008, însă apelanta nu a depus până la următorul termen de judecată cu procedura completă, respectiv până la data de 22.10.2008, obiecţiuni la raportul de expertiză, situaţie în care, neinvocarea nulităţii raportului de expertiză la prima zi de înfăţişare după depunerea lui şi înainte de a se fi pus concluzii în fond, atrage sancţiunea decăderii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta unitatea administrativ-teritorială a oraşului P., prin primar, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în parte a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelul declarat împotriva sentinţei Tribunalului Dâmboviţa din 10 iunie 2009, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta a arătat că nu poate fi nefondată susţinerea sa referitoare la faptul că cele două suprafeţe de teren care interesează prezenta cauză sunt afectate de amenajări publice (Parcul „S.";, reţele de apă potabilă şi altele), aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât aceste terenuri fac parte din proprietatea publică a U.A.T. Oraşul P., potrivit O.U.G. nr. 1350/2001 privind atestarea domeniului Public al judeţului Dâmboviţa, precum şi al municipiului Târgovişte, al oraşelor şi comunelor din judelui Dâmboviţa. Anexa 4, poziţia 240. Iar poziţia 240 din Anexa 4 a O.U.G. nr. 1350/2001 nu a fost anulată.
Totodată, recurenta-pârâtă a invocat art. 11 din Legea nr. 213/1998 şi art. 136 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora cele două terenuri în cauză afectate de amenajări de utilităţi publice (proprietatea publică a U.A.T. oraşul P.), nu pot fi restituite în natură reclamanţilor, de vreme ce astfel de imobile aparţin în mod exclusiv stalului sau unităţilor administrativ teritoriale.
O astfel de abordare juridică conduce ulterior la exproprierea reclamanţilor de către U.A.T. oraşul P., pentru cauză de utilitate publică, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie şi în condiţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Instanţa de apel nu a observat că, urmare a celor expuse anterior, reclamanţilor li s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, potrivit dispoziţiilor legale, întrucât ne aflăm în imposibilitatea restituirii în natură a celor două imobile.
În mod greşit instanţa de apel face referire la prevederile art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, câtă vreme regimul proprietăţii publice este reglementat atât prin Constituţie, cât şi prin Legea nr. 213/1998.
Mai mult decât atât, prin aplicarea prevederilor H.G. nr. 250/2007 în speţa de faţă, Curtea de Apel Ploieşti, a încălcat principiul neretroactivităţii legii, întrucât cele două dispoziţii ale Primarului U.A.T. Oraşul P., au fost emise în 28 decembrie 2006, cauza ce face obiectul litigiului de faţă, nr. 617/120/2007, a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la 25 ianuarie 2007, iar H.G. nr. 250/2007 a fost publicată abia în 03 aprilie 2007 (fără să mai facem referire la data intrării în vigoare), în M. Of. nr. 227/03.04.2007.
Aşa fiind, cele două dispoziţii prin care le-au fost soluţionate reclamanţilor notificările, au fost emise în temeiul principiului tempus regit actum, (H.G. nr. 250/2007 nefiind nici măcar publicată, aşa cum am arătat deja), deci cu respectarea prevederilor legale incidente aşa cum erau în vigoare la acea dată. Şi acest principiu a fost, de asemenea. încălcat de către instanţa de control.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, terenul în litigiu nu aparţine domeniului public al statului, deoarece prin sentinţa nr. 949 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a dispus anularea în parte a H.C.L. nr. 66/1999 privitor la pct. 10 din inventar.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că, una din suprafeţele ce a aparţinut autorului reclamanţilor (450 m.p.) a intrat în domeniul public prin confiscare, în baza sentinţei penale nr. 365/1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, iar această măsură a confiscării a fost înlăturată prin decizia nr. 1682/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală; cea de-a doua suprafaţă (500 m.p.) nu a intrat niciodată în domeniul public al statului, deoarece nu a fost îndeplinită condiţia suspensivă prevăzută în actul încheiat în anul 1947 între autoritatea administrativă şi autorul reclamanţilor (repartizarea în proprietate a unui apartament în blocul ce urma a fi construit pe teren şi care nu a mai fost edificat), caz în care părţile au fost repuse în situaţia anterioară încheierii actului juridic civil.
Instanţa de contencios administrativ a constatat şi faptul că din cuprinsul hotărârii atacate şi din cuprinsul notei de fundamentare a acestui act administrativ nu rezultă împrejurările care au determinat calificarea terenului de 950 m.p. ca fiind de uz sau de interes public.
Ca urmare, s-a reţinut că reclamanţii sunt vătămaţi în dreptul şi interesele lor legitime de a obţine reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorului lor I.D. din inventar al H.C.L. nr. 66/1999, care se referă la declararea terenului situat în str. F., în suprafaţă de 950 m.p., ca fiind domeniu public, motiv pentru care se impune anularea în parte a respectivei hotărâri.
Recursul declarat de pârâtul Consiliul Local P. împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia din 9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, hotărâre irevocabilă.
Şi raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert E.A. în dosarul de fond, al Tribunalului Dâmboviţa concluzionează în sensul că terenul nu poate face parte din domeniul public, întrucât nu este afectat de reţele de utilităţi, iar cu privire la amenajarea zonei numită Parcul S. s-a constatat că primăria nu deţine acte de înfiinţare a numitului parc şi a parcării, neexistând proiect de construcţie, autorizaţie de construcţie, plan de buget, proces-verbal de recepţie.
Ca urmare, expertul a reţinut că nu există nicio bază legală specială stabilită de primărie sau un alt organism privind folosirea suprafeţei în vreun fel anume, aşa încât aceste terenuri pot fi restituite în natură.
Împotriva concluziilor raportului de expertiză, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială oraşul P. prin Primar nu a formulat obiecţiuni în termenul procedural, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel.
Având în vedere situaţia de fapt a imobilului şi regimul juridic al acestuia, se constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii speciale, respectiv art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 alin. (3) şi alin. (4).
Aşa fiind, pârâta-recurentă consideră în mod nefondat că a emis dispoziţiile atacate privind terenurile în litigiu cu respectarea prevederilor legale aplicabile la acea dată (anul 2006).
Nu poate fi primită nici critica recurentei privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii de către Curtea de Apel Ploieşti, care a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevederi legale ce nu erau în vigoare la data emiterii dispoziţiilor şi la data înregistrării contestaţiei.
Astfel, este de reţinut că art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 a preluat dispoziţia legală prevăzută de art. 1 lit. f) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobată prin H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. nr. 324/14.05.2003, în vigoare la data emiterii dispoziţiilor contestate şi la data promovării prezentei acţiuni în justiţie. H.G. nr. 498/2003 a fost abrogată la data intrării în vigoare a H.G. nr. 250/2007.
Textul legal menţionat prevede că indisponibilizările generate de calificarea regimului de proprietate prin actele subsidiare emise în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, se menţin numai în măsura în care acestea fac obiectul procedurii prevăzute de art. 16 din lege.
Or, în speţă, imobilele în discuţie nu fac parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001.
În susţinerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă pârâta a menţionat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menţionat.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte, constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială oraşul P. prin Primar împotriva deciziei nr. 148 din data de 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4050/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 7497/2012. Penal → |
|---|
