ICCJ. Decizia nr. 4048/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4048/2012
Dosar nr. 929/30/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 12 februarie 2010, reclamantul L.D. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Banca Naţională a României, Banca Naţională a României - Sucursala Timişoara, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti şi D.G.F.P. Timiş, obligarea pârâţilor la restituirea în întregime a sumelor de bani confiscate abuziv de Statul Român, prin Miliţia Judeţului Timiş, şi anume suma de 1.820.000 RON, respectiv obligarea la despăgubiri băneşti corespunzătoare valoric cu sumele iniţiale, conform principiului reparării integrale a prejudiciului.
În motivare, reclamantul a arătat că sumele de bani solicitate au fost ridicate şi confiscate abuziv de organele de miliţie din cadrul Miliţiei Judeţului Timiş, respectiv de lucrătorii acestora, în urma cercetării penale efectuate asupra sa în perioada anilor 1979-1980 în Dosarul nr. 6553/1980 al Judecătoriei Timişoara, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 2388 din 19 septembrie 1980, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924 din 25 octombrie 1980 din Dosarul nr. 1998/1980 al Tribunalului Timiş.
Condamnările suferite sunt fundamentate pe dispoziţiile Decretului nr. 244/1978, respectiv sancţiunile privind activitatea de trafic cu metale preţioase.
Astfel, în încercarea de a nu fi tras la răspundere penală, potrivit normelor în vigoare la acea dată şi pe care legiuitorul le apreciază a fi unele abuzive, şi care au încălcat dreptul la proprietate, deoarece deţinerea de astfel de bunuri din metale preţioase se sancţiona din punct de vedere penal, reclamantul a încercat să colaboreze cu organele de miliţie, dar nu a fost suficient, fiind cercetat penal, trimis în judecată şi ulterior condamnat.
Prin hotărârile de condamnare s-a dispus şi confiscarea sumei de 1.820.000 RON, reprezentând contravaloarea unei cantităţi de 5,20 kg aur. Toate sumele şi bunurile confiscate le-a apreciat la aproximativ 3.050.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 3200/PI din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul nu a dovedit prin niciun înscris achitarea, către Statul Român, a sumei de 1.820.000 RON, pentru care s-a dispus confiscarea.
Aşa fiind, acţiunea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată, faţă de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, faţă de pârâţii Statul Român, prin Banca Naţională a României, Statul Român, prin Banca Naţională a României - Sucursala Timişoara şi D.G.F.P. Timiş, întrucât, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul L.D., arătând că instanţa de fond a reţinut în mod greşit starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii, că prin hotărârile de condamnare s-a dispus şi confiscarea sumei de 1.820.000 RON, care reprezintă contravaloarea unei cantităţi de 5,20 kg aur, iar metodele abuzive prin care aceste obiecte din metale preţioase şi suma de bani au fost confiscate nu constituie titlu valabil pentru preluarea acestora de către stat şi păstrarea sau valorificarea lor de către pârâte, fiind fără putinţă de tăgadă faptul că nu se putea produce eliberarea sa din închisoare decât în condiţiile plăţii efective a sumei de 1.820.000 RON.
Prin decizia civilă nr. 762 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că chiar dacă prin sentinţa penală nr. 2388 din 19 septembrie 1980, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 6553/1980, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924 din 25 octombrie 1980 a Tribunalului Timiş, s-a dispus confiscarea sumei de 1.820.000 RON şi a fost obligat inculpatul L.D. să o plătească statului, sarcina probei revine reclamantului, potrivit art. 1.169 C. civ., iar la adresele efectuate atât de către prima instanţă, cât şi de către reclamant, pentru a comunica instanţei dacă suma de 1.820.000 RON la care a fost obligat prin sentinţa respectivă, a fost plătită, instanţa de executare, respectiv, Judecătoria Timişoara, a răspuns că nu figurează înregistrată, în registrul pentru evidenţa şi punerea în executare a sentinţelor, nicio chitanţă cu privire la plata acestei sume.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D., arătând că instanţele anterioare au reţinut în mod greşit starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii şi au pronunţat hotărâri netemeinice şi nelegale, şi a reiterat apărările formulate în fazele procesuale precedente.
Recurentul-reclamant a mai arătat că prin modalitatea de soluţionare a cauzei i-a fost încălcat şi îngrădit dreptul la apărare, deoarece nu s-a administrat tot probatoriul solicitat, respectiv proba cu martori, instanţa de fond limitându-se la efectuarea a două adrese, insuficiente însă pentru lămurirea pricinii, cu atât mai mult cu cât chiar din cuprinsul hotărârilor de condamnare rezultă măsura dispusă, aceea de confiscare a sumei de 1.820.000 RON.
Reclamantul a mai arătat că nu se putea produce eliberarea sa din închisoare decât în condiţiile plăţii efective a sumelor dispuse a fi confiscate, respectiv 1.820.000 RON şi că din motivarea hotărârii instanţei de control în apel rezultă o sumară şi nelegală analiză a fondului cererii pendinte, fapt ce impune, raportat şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei în vederea administrării probatoriului.
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.
Având în vedere că pe lângă aspectele de netemeinicie a deciziei, recurentul se raportează şi la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază acest motiv ca fiind susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat.
Pretenţia concretă dedusă judecăţii priveşte restituirea sumei de bani confiscate abuziv de Statul Român, prin Miliţia Judeţului Timiş, şi anume 1.820.000 RON, şi, în subsidiar, obligarea pârâtului la despăgubiri băneşti corespunzătoare valoric sumelor iniţiale, conform principiului reparării integrale a prejudiciului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi O.U.G. nr. 190/2000. Astfel cum instanţele de fond au reţinut prin sentinţa penală nr. 2388/1980 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924 din 25 octombrie 1980 a Tribunalului Judeţean Timiş, secţia penală, recurentul-reclamant a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare în baza art. 50 lit. a) şi art. 52 din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase; prin aceeaşi hotărâre penală, în baza art. 57 din acelaşi Decret, s-a dispus confiscarea de la inculpatul L.D. a sumei de 1.820.000 RON; art. 57 din decretul menţionat prevedea: „(1) Bunurile care fac obiectul infracţiunilor sau contravenţiilor din prezentul decret, se confiscă.
(2) Când bunurile supuse confiscării nu se găsesc din orice cauza, instanţele judecătoreşti sau organele procuraturii vor obliga pe infractori sau contravenienţi, după caz, la plata unei sume echivalente, calculată potrivit dispoziţiilor legale.”
Suma confiscată în baza acestui text legal de la recurentul-reclamant este cea a cărei restituire se solicită în prezenta cauză.
Înainte de a realiza calificarea raportului juridic dedus judecăţii, instanţa de fond a dispus efectuarea de verificări sub aspectul executării efective a acestei măsuri a confiscării speciale de către inculpat, sens în care s-a adresat Biroului executări penale al Judecătoriei Timişoara, care prin adresa de la dosar a comunicat Tribunalului că nu figurează în registrul pentru evidenţa şi punerea în executare a sentinţelor nicio chitanţă cu privire la executarea confiscării speciale dispuse împotriva lui L.D., condamnat prin sentinţa penală nr. 2388/1980, definitivă prin decizia penală nr. 924/1980 a Tribunalului Timiş.
Înalta Curte apreciază că aceste verificări erau subsidiare statuării asupra temeniciei pretenţiilor cererii formulate de reclamant privind restituirea sumei confiscate ca măsură dispusă în urma condamnării sale, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 rap. la art. 84 C. proc. civ., din perspectiva temeiurilor în drept invocate de acesta sau a celor aplicabile, potrivit unei corecte calificări a cererii.
Prin urmare, suma a fost confiscată în baza unei sentinţe penale de condamnare, potrivit regimului sancţionator prevăzut de actul normativ special în baza căruia recurentul-reclamant a fost condamnat. Această condamnare, ca şi măsurile subsidiare ce o însoţesc, nu a fost anulată în cadrul unei proceduri judiciare permise de mecanismul legislaţiei procesuale penale, respectiv printr-un recurs în anulare care să fi fost promovat în interesul condamnatului (fost art. 410 şi urm. C. proc. pen., în prezent norma fiind abrogată prin Legea nr. 576/2004); ca atare, numai dacă hotărârea de condamnare era anulată, recurentul-reclamant s-ar fi aflat în situaţia de a invoca preluarea abuzivă de către stat, ca efect al neîntoarcerii executării, presupunând că s-ar fi dispus şi repunerea în situaţia anterioară condamnării (referitor la măsura confiscării speciale dispuse cu privire la suma de 1.820.000 RON).
Or, un asemenea recurs în anulare nu a fost formulat, astfel că recurentul-reclamant nu a demonstrat, din această perspectivă, caracterul abuziv al confiscării acestei sume.
Pe de altă parte, chiar dacă după anul 1989, regimul sancţionator al săvârşirii unor asemenea fapte s-a edulcorat, astfel că, la acest moment „desfăşurarea fără autorizaţie a operaţiunilor cu metale preţioase şi pietre preţioase constituie contravenţie”, astfel cum prevede art. 18 din O.U.G. nr. 190/2000, fapta fiind deci dezîncriminată, întrucât nu mai atrage o răspundere penală, ci doar una contravenţională, nici această constatare nu plasează măsura confiscării dispuse în baza sentinţei penale de condamnare a recurentului, în sfera unei preluări abuzive a respectivei sume de către stat.
O asemenea preluare ţine de politica penală a fiecărui stat de a-şi organiza prin legile pe care le adoptă sistemul de angajare a răspunderii penale pentru săvârşirea unor fapte antisociale; or, când o măsură este dispusă şi executată în aplicarea legii sau a unei hotărâri judecătoreşti adoptate în baza legilor penale, o asemenea preluare nu poate fi calificată drept una abuzivă, câtă vreme acea hotărâre nu a fost schimbată sau anulată prin căile legale de atac.
Totodată, prin aceeaşi O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, legiuitorul român nu şi-a asumat în acest domeniu alte măsuri reparatorii pentru preluările dispuse de regimul anterior, decât „restituirea obiectelor din metalele preţioase şi pietre preţioase de natura celor prevăzute de art. 4 care au fost preluate abuziv de stat, astfel cum dispune art. 26 alin. (1) din actul normativ menţionat; în consecinţă, prin actul normativ reparatoriu adoptat în această materie nu s-a dispus şi restituirea sumelor confiscate din comerţul cu metale şi pietre preţioase sau a contravalorii acestor obiecte din metale şi pietre preţioase dispuse a fi achitate către stat, cu titlu de confiscare specială ca urmare a condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu acestea (în speţă, contravaloarea unei cantităţi de 93,980 kg argint).
Nici dispoziţiile art. 480 C. civ. nu pot servi drept temei pentru cererea formulată, întrucât acesta este popriu revendicării imobiliare, iar sumele de bani sunt bunuri mobile fungibile; pe de altă parte, revendicarea mobiliară este circumscrisă condiţiilor prevăzute de art. 1909, 1910 C. civ., ceea ce presupune ca statul să nu fi fost posesor de bună-credinţă, ci detentor precar, cerinţe neîndeplinite în speţă, deoarece dispunerea măsurii confiscării speciale şi a obligării reclamantului la plata sumei de 1.820.000 RON către stat, în executarea ei are semnificaţia consitituirii unui titlu valabil pentru transferul acestei sume în patrimoniul statului.
În sfârşit, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, nici garanţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi invocate de reclamant în favoarea sa, câtă vreme acesta nu este titularul unui „bun actual” (o hotărâre de restituire a sumei pronunţată într-o procedură judiciară penală) ori a unei „valori patrimoniale” (echivalentul unui drept de creanţă în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranţa legitimă de a obţine beneficiului efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existenţa unei legislaţii de restituire - baza suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor - parag. 137 din Cauza Atanasiu).
Or, aşa cum s-a arătat, legislaţia de restituire (O.U.G. nr. 190/2000) nu îl califică pe reclamant pentru obţinerea unui asemenea tip de reparaţie, întrucât i s-a confiscat o sumă de bani, iar nu obiecte din metale sau pietre preţioase (bunuri mobile corporale).
În concluzie, faţă de toate aceste evaluări realizate potrivit criteriilor prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Înalta Curte constată că statul are un titlu valabil asupra sumei ce a fost confiscată de la reclamant şi la a cărei plată a fost obligat prin sentinţă penală arătată, astfel că pretenţia acestuia este neîntemeiată şi ea a fost corect respinsă de instanţele de fond, însă considerentele hotărârii recurate, urmează a fi substituite cu cele ale prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.D., împotriva deciziei nr. 762 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2627/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4050/2012. Penal → |
|---|
