ICCJ. Decizia nr. 962/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 962/2012
Dosar nr. 2410/1/2012
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin încheierea din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 4495/120/2011, în baza art. 1608a C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.I.C.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că deşi art. 136 alin. (2) C. proc. pen. stabileşte că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie a inculpatului sub control judiciar ori pe cauţiune, cu toate acestea, în raport de natura faptelor deduse judecăţii, de modul şi împrejurările concrete de comitere şi de stadiul procesual în care se află judecata, în speţă nu sunt suficiente garanţii în vederea realizării eficiente a acestui scop în modalităţile susmenţionate.
Este adevărat că inculpatul îndeplineşte una dintre condiţiile de bază ale admisibilităţii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, anume aceea prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este dedus judecăţii nu depăşeşte limita maximă de 18 ani închisoare, stipulată de acest text de lege.
Însă, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau prin alte asemenea fapte.
În mod constant jurisprudenţa C.E.D.O. a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea în cursul procedurii judiciare aflată în curs: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces, riscul ca în cazul eliberării să încerce să împiedice desfăşurarea procesului penal sau să comită alte infracţiuni, ori riscul ca acesta să tulbure ordinea publică.
Or, apelantul inculpat C.I.C. este dedus judecăţii pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, fapte prev. şi ped. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la 254 alin. (1) C. pen.
Curtea a avut în vedere faptul că, în repetatele sale decizii, Curtea Europeană a evidenţiat că gravitatea sancţiunii aplicabile este un factor relevant în aprecierea existenţei pericolului de sustragere sau de obstrucţionare a cursului procesului, fiind în egală măsură recunoscut că gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aştepta în caz de condamnare, poate să fie considerată în mod legitim ca fiind de natură a-l incita să fugă, apreciere care este pe deplin valabilă şi în cazul apelantului - inculpat, date fiind limitele pedepselor pentru care acesta este dedus judecăţii.
Astfel, deşi pericolul social concret al infracţiunii nu se confundă cu pericolul social pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului, cu toate acestea, gravitatea sancţiunii şi deci a faptei imputate nu poate fi exclusă din examinarea temeiniciei unei cereri de punere în libertate provizorie.
În acelaşi sens, Curtea a apreciat că, deşi actualmente judecata în primă instanţă s-a finalizat prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare, cauza aflându-se în curs de judecată în apel, cu toate acestea nu este oportună punerea în libertate sub control judiciar a inculpatului, întrucât riscurile influenţării bunei desfăşurări a procesului penal, nu sunt în totalitate eliminate sau serios diminuate.
Astfel, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte acest aspect, ce vizează riscul influenţării bunei desfăşurări a procesului penal, sunt relevante atât natura şi modul de comitere a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, astfel cum acestea au fost evidenţiate mai sus, cât şi o serie de acţiuni derulate de către acesta ulterior momentului consumativ al presupusei infracţiuni, din care se desprind o serie de elemente importante ce pot fi, în mod rezonabil, catalogate drept încercări de influenţare cel puţin a unui martor din prezenta cauză P.C.
Deşi inculpatul susţine că probele au fost deja administrate în faţa instanţei de fond, nemaiputându-le influenţa, Curtea a apreciat că o atare posibilitate nu este exclusă, din moment ce apelul este o cale devolutivă de atac, ce permite readministrarea probelor.
Or, în atare situaţie, conduita inculpatului de abordare a martorului, poate în mod rezonabil să formeze convingerea instanţei de apel în sensul existenţei unor riscuri de influenţare a desfăşurării cursului firesc al procesului penal.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte impactul punerii în libertate a inculpatului, chiar sub control judiciar, Curtea a apreciat că acesta ar fi, actualmente, unul negativ atât în comunitatea locală din care provine acesta, cât şi asupra prestigiului instituţiei publice afectate, deoarece nu se poate aprecia în mod solid argumentat că, până la acest moment procesual, ecourile publice ale faptei deduse judecăţii ar fi, în mod substanţial, diminuate, iar pe cale de consecinţă punerea în libertate a inculpatului ar putea constitui o încurajare, în rândul opiniei publice, pe linia comiterii unor fapte de acelaşi gen.
În fine, prin decizia nr. 17 în Dosarul nr. 23/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe calea recursului în interesul legii, s-a statuat că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1608a alin. (2) teza a II -a şi alin. (6) teza a II -a C. proc. pen., instanţa de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului ” .
Din examinarea considerentelor care au stat la baza pronunţării acestei decizii de către instanţa supremă, rezultă că s-a avut în vedere că, în absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului.
Astfel cum a reţinut instanţa supremă în această decizie, pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie reţinute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanţele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate.
Aceasta deoarece, deşi inclusiv prin jurisprudenţa C.E.D.O. se admite că prin gravitatea deosebită a acuzaţiilor şi prin reacţia publicului la acestea se justifică o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp, la menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfăşurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menţinerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivităţii, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal.
Totodată, s-a mai statuat că judecătorul trebuie să aprecieze în funcţie de datele concrete din dosar dacă temeiurile iniţiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale şi sănătatea acestuia.
În concluzie, Înalta Curte a statuat că, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât şi a jurisprudenţei instanţei europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi şi libertăţi care, prin seria de obligaţii ce pot fi stabilite de instanţă în sarcina inculpatului şi prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni sau încălcării obligaţiilor fixate, asigură garanţiile respectării acestora şi a realizării finalităţii avute în vedere de legiuitor.
Or, Curtea a apreciat că toate aspectele evidenţiate mai sus constituie în realitate, date şi nu indicii, pe baza cărora se poate stabili într-adevăr că inculpatul ar putea influenţa cursul firesc al procesului penal, astfel că în concret ne aflăm în câmpul de aplicare al art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. care exclude liberarea provizorie în situaţia existenţei unor date din care rezultă necesitatea împiedicării aflării adevărului, cererea inculpatului nefiind deci întemeiată.
Nici aspectele de ordin personal şi umanitar invocate de către recurent în susţinerea cererii sale, respectiv existenţa unor copii minori în întreţinere, nu reprezintă argumente suficient de puternice pentru a se aprecia că punerea sa în libertate sub control judiciar ar corespunde exigenţelor unei bunei desfăşurări a procesului penal, subsumându-se deci scopului măsurilor preventive, aşa cum acesta este definit în art. 136 alin. (2) C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.I.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul C.I., solicitând admiterea acestuia astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul C.I.C. este fondat pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.
Prin sentinţa penală nr. 15 din 13 ianuarie 2012 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 4495/120/2011, inculpatul C.I.C. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) şi (3) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 ani şi care s-a dispus a se executa potrivit dispoziţiilor art. 66 C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
S-a reţinut în esenţă că în cursul lunilor aprilie - mai 2011, inculpatul C.I.C., cu ajutorul şi prin intermediul inculpatului A.G.R., a pretins şi primit de la D.M.D., administrator la SC B.L.C. SRL, suma de 100.000 RON pentru a considera ca executată lucrarea de extindere şi modernizare iluminat public, ce a făcut obiectul unui contract încheiat în anul 2009 între societatea susmenţionată şi Consiliul Local al comunei Tărtăşeşti, contract pentru care a fost plătită în avans suma de 300.000 RON, lucrările nefiind începute nici până în prezent.
Inculpatul C.I. a declarat apel împotriva sentinţei penale sus-menţionate, acesta formând obiectul Dosarului nr. 4495/120/2011, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul din 13 martie 2012, pe rol fiind judecarea apelului declarat de inculpatul C.I.C. împotriva sentinţei penale din 13 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, inculpatul apelant a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea pronunţată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor legale care reglementează liberarea provizorie sub control judiciar şi a criticilor formulate în recursul inculpatului, Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar dedusă judecăţii întruneşte toate cerinţele legale pentru a fi admisă, soluţia primei instanţe fiind netemeinică şi nelegală.
În acest sens, se reţine că dispoziţiile art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. statuează că „orice persoană arestată sau deţinută „(…) ” are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
În dreptul naţional, dispoziţiile art. 1601 C. proc. pen. stabilesc că „în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”.
De asemenea, dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Liberarea provizorie poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă, fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal, în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în faza de urmărire penală şi instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. - cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968)- s-a stabilit că cea de-a doua latură a art. 5 parag. 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între trimiterea în judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.
Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justifică într-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie (McKay împotriva Regatului Unit, nr. 543/03, parag. 41-42, C.E.D.O. 2006).
Din această perspectivă se constată că, în mod constant, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că la individualizarea măsurilor preventive, (liberarea provizorie fiind considerată o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive), se va respecta principiul proporţionalităţii măsurii preventive cu gravitatea acuzaţiei aduse unei persoane, respectiv cu cel al necesităţii unei astfel de măsuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.I.C. este de natură să atingă scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., circumstanţele personale ale inculpatului constituind garanţii ale adoptării de către acesta a unei conduite adecvate faţă de procedura judiciară desfăşurată faţă de acesta, aptă să asigure normala desfăşurare a procesului penal.
Din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. care a statuat că, la luarea unei măsuri preventive, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968), consideră că în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar se au în vedere şi datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului în raport de care se face evaluarea îndeplinirii condiţiei negative prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească adevărul prin influenţarea unor părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.
În acest sens, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., dar şi cu practica instanţelor naţionale, Înalta Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie şi că aceasta trebuie luată şi menţinută doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff contra Germaniei).
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, parag. 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, parag. 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, parag. 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, parag.51 şi Hendriks împotriva Olandei nr. 43.701/04, 5 iulie 2007).
Pe de altă parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanţelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că deşi infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul C.I.C., în măsura în care se va dovedi că există şi că a fost săvârşită cu vinovăţie de acesta, este gravă, natura şi gravitatea faptei nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii.
În plus, temerea că inculpatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familială, dacă are cazier etc.
Or, în speţă, prin documentele depuse în probaţiune, este dovedit că recurentul inculpat nu are antecedente penale, este cunoscut în societate ca o persoană integră, cu o conduită ireproşabilă, este tată a doi copii, are o stare de sănătate delicată.
În incidenţa acestor circumstanţe personale ale inculpatului trebuie evaluate şi inconvenientele detenţiei preventive, care, în opinia C.E.D.O., reprezintă o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, producând o ruptură în mediul familial şi profesional, putând constitui, uneori, un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească, în raport de avantajele pe care le prezintă aceeaşi măsură preventivă, respectiv, împiedică persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârşirea unor noi infracţiuni.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauza pendinte nu sunt prezentate date concrete din care să rezulte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, gravitatea faptei neputând constitui temei pentru menţinerea în continuare a stării de arest a inculpatului.
În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este şi întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la cercetarea judecătorească sau executarea pedepsei), putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii, va fi din nou arestat.
Pe cale de consecinţă, constatând că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul C.I.C. împotriva încheierii penale din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 4495/120/2011, va casa încheierea atacată şi, rejudecând, va admite cererea formulată de inculpat şi va dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.I.C.
În baza art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, va stabili ca inculpatul să se supună următoarelor obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială a ţării fără încuviinţarea instanţei;
b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie;
d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 1602 alin. (31) lit. c) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, va stabili ca inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu martorii şi părţile din dosar.
Conform art. 1602 alin. (32) C. proc. pen., va atrage atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care-i revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului C.I.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 141/UP din 24 mai 2011 emis în baza încheierii din Camera de Consiliu de la data de 24 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 41760/3/2011, dacă nu este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.I.C. împotriva încheierii penale din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 4495/120/2011.
Casează încheierea atacată şi rejudecând:
Admite cererea formulată de inculpat şi dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.I.C.
În baza art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, stabileşte ca inculpatul să se supună următoarelor obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială a ţării fără încuviinţarea instanţei;
b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemată;
c) să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie;
d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 1602 alin. (31) lit. c) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, stabileşte ca inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu martorii şi părţile din dosar.
Conform art. 1602 alin. (32) C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea - credinţă a obligaţiilor care-i revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului C.I.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 141/UP din 24 mai 2011 emis în baza încheierii din Camera de Consiliu de la data de 24 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 41760/3/2011, dacă nu este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 12/2012. Penal. Prelungirea duratei arestării... | ICCJ. Decizia nr. 961/2012. Penal. înlocuirea măsurii... → |
|---|
