ICCJ. Decizia nr. 30/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 30/2012
Dosar nr. 65/2/2012
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 5 ianuarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.C. pe o perioadă de 29 zile. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., în sensul că există probe şi indicii temeinice care conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul S.C. a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă. Astfel, din convorbirile audio-video înregistrate şi redate în referatul Parchetului rezultă că inculpatul a pretins suma de 20.000 euro de la denunţători, lăsându-i să înţeleagă că are influenţă asupra unui judecător de la Tribunalul Bucureşti pe care-l va determina să îi lase în libertate.
Procesul-verbal de prindere în flagrant a constituit o probă concludentă privind valabilitatea presupunerii că inculpatul şi-a traficat profesia de avocat.
Curtea de Apel a apreciat că pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal este necesară luarea celei mai severe măsuri preventive, chiar dacă au fost depuse acte medicale din care rezultă faptul că inculpatul a suferit un grav accident de circulaţie, acestea neconturând existenţa niciunei cauze care ar înlătura caracterul penal al faptei sau care ar împiedica inculpatul să suporte regimul detenţiei preventive.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi rejudecând, să se respingă propunerea de arestare preventivă. Motivele au arătate pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel că ele nu vor mai fi reluate.
Examinând încheierea recurată în raport de dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi 38514 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României nimeni nu poate fi privat de libertate. De la această regulă generală sunt înscrise şi excepţii.
În art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”. În raport de aceste reglementări internaţionale, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale. Dispunerea măsurii arestării preventive trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.
Art. 23 din Constituţia României garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Din prevederile acestui text constituţional rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituţional în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Conform dreptului intern, respectiv, dispoziţiilor art. 1491 C. proc. pen., procurorul poate solicita arestarea preventivă a inculpatului, în cursul urmăririi penale, „dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen., când consideră că este în interesul urmăririi penale luarea acestei măsuri şi „numai după ascultarea inculpatului, în prezenţa apărătorului”.
Pornindu-se de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, se reţine că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a acestuia.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală.
Din analiza probatoriului existent: înregistrări audio-video, procese-verbale de redare a înregistrărilor, denunţurile numiţilor R.N. şi R.P., rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.
În speţă inculpatul este acuzat că în datele de 8, 12 şi 23 decembrie 2011, inculpatul S.C., în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, a pretins de la martorii R.P. şi R.N. suma de 20.000 de euro, în schimbul exercitării influenţei ori a unei pretinse influenţe asupra unui magistrat al Tribunalului Bucureşti care soluţionează dosarul în care cei doi martori sunt arestaţi preventiv, pentru a-l determina pe judecător să emită o hotărâre de punere în libertate a acestora, iar la data de 4 ianuarie 2012 a primit de la martorul R.I., cu acelaşi titlu, suma de 10.000 euro reprezentând prima tranşă din suma solicitată.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, avându-se în vedere infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 73/2000 pentru care legiuitorul a prevăzut pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute, cumulativ, în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că există probe din care rezultă că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Ordinea publică, la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiţie penală, trebuie particularizată în speţă prin raportare la definiţia dată de art. 145 C. pen. noţiunii „public” în sensul că prin ordine publică se înţelege tot ceea ce vizează autorităţile publice, instituţiile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă acelaşi art. 148 lit. f) C. proc. pen., este pericolul particularizat în cauză, în raport cu contextul şi împrejurările în care s-a comis infracţiunea, natura acesteia şi calitatea în care inculpatul a săvârşit-o.
Apărătorii aleşi ai inculpatului au susţinut ideea că acesta a fost suspus unei presiuni psihice din partea denunţătorilor care în permanenţă l-au provocat să le promită că îşi va trafica profesia de avocat pentru ca ei să fie puşi în libertate.
Pentru fundamentarea unei opinii corecte, Înalta Curte a procedat la vizionarea înregistrărilor audio-video, ocazie cu care instanţa şi-a creat pe deplin convingerea că, în timpul discuţiilor avute cu denunţătorii, la data de 23 decembrie 2011, inculpatul nu a fost supus niciunei presiuni din partea acestora, din contră el a dat dovadă de calm, siguranţă de sine dând răspunsuri clare întrebărilor puse de denunţători, asigurându-i de reuşită.
Astfel că, apărarea inculpatului în sensul că, „a fost încolţit” de numiţii R.N. şi R.P. şi nu a avut scăpare decât promiţându-le că vor fi liberi, nu este susţinută de nicio probă.
De altfel nici justificarea că banii găsiţi asupra inculpatului, la momentul flagrantului, cei 10.000 euro, erau de fapt o parte a onorariului avocaţial, nu se susţine, întrucât deşi în servietă avea formularele de contracte de asistenţă juridică precum şi de chitanţier, necompletate, nimic nu putea să îl împiedice pe inculpat să completeze cele două formulare şi să elibereze chitanţa cu plata parţială a onorariului, chiar dacă banii au fost daţi în loc public.
Cu privire la starea de sănătate a inculpatului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, inculpatul a suferit în urmă cu ani de zile un grav accident de circulaţie şi că în urma tratamentelor efectuate s-a recuperat parţial. Totuşi, niciunul din actele medicale prezentate instanţei nu s-a putut constitui în vreun impediment la luarea măsurii arestării preventive faţă de acesta.
Astfel fiind, încheierea Curţii de Apel Bucureşti este temeinică şi legală. Cu privire la obligaţia instanţei de a analiza posibilitatea luării unei măsuri alternative, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului este una gravă, prin care s-au adus prejudicii imaginii justiţiei, astfel că, nu se poate lua nicio altă măsură preventivă mai blândă şi că, în raport de natura şi gravitatea faptei, arestarea preventivă este necesară şi justificată.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge recursul inculpatului.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva încheierii din Camera de consiliu din 5 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 65/2/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică/azi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2373/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 784/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
