ICCJ. Decizia nr. 2480/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 2480/2012
Dosar nr. 364/35/2012
Şedinţa publică din data de 27 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 2/PI/19 iulie 2012, Curtea de Apel Oradea a respins propunerea de arestare preventivă a învinuitului R.A.T.
Pentru a dispune astfel instanţa de fond, în esenţă, a constatat că sesizarea este lovită de nulitate absolută în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar în subsidiar (în măsura în care s-ar putea aprecia că nulitatea sesizării instanţei este una relativă) aceasta este netemeinică, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. pentru luarea acestei măsuri.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea solicitând casarea încheierii şi rejudecând, admiterea propunerii de arestare preventivă a învinuitului dispunând şi emiterea mandatului de arestare preventivă.
În motivarea recursului s-a susţinut că au fost respectate dispoziţiile legale privind audierea învinuitului înaintea formulării propunerii de arestare preventivă însă acesta şi-a rezervat dreptul la tăcere, iar la dosar există probe şi indicii temeinicie care creează presupunerea rezonabilă că învinuitul ar fi săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, înaltei Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 146 alin. (6) C. proc. pen., dispoziţiile art. 1491 alin. (6) şi ale art. 150 C. proc. pen., se aplică în med corespunzător învinuitului.
Conform art. 1491 C. proc. pen., măsuia arestării preventive poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., dacă există vreunul din cazurile de la art. 148 C. proc. pen. şi dacă se consideră că arestarea inculpatului este necesară în interesul urmăririi penale.
În temeiul art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă penală, iar în temeiul art. 143 alin. (5) C. proc. pen. sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză a rezultat presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
Potrivit dispoziţiilor art. 146 alin. (1) C. proc. pen. dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există probe din care rezultă vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei cu propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta, iar potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi când inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Se constată că urmărirea penală a fost începută la data de 15 martie 2012, iar la data de 19 iulie 2012 a fost audiat intimatul în calitate de învinuit în vederea luării măsurii reţinerii faţă de acesta, ulterior fiind prezentat instanţei de judecată cu propunere de arestare preventivă.
În prezenta cauză, prima instanţă, în mod corect a sesizat că după luarea măsurii preventive a reţinerii învinuitului, organul de urmărire penală, ca o garanţie a dreptului la apărare, trebuia să îl audieze pe învinuit înainte de formularea propunerii de arestare preventivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, inculpatul poate fi lipsit de libertatea sa dacă există motive verosimile de a (se) bănui că a săvârşit o infracţiune. Din probele administrate până în prezent, prima instanţă a reţinut existenţa unor indicii temeinice, în sensul că inculpatul a săvârşit a săvârşit faptele de care este acuzat, fiind îndeplinite exigentele art. 143 C. proc. pen. Conform art. 681 C. proc. pen., sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta, noţiunea de indicii temeinice neputându-se confunda cu aceea de probe certe de vinovăţie.
Analizând actele de urmărire penală efectuate până la acest moment procesual Înalta Curte constată că, prima instanţă în mod corect, după o analiză amplă şi temeinică a temeiurilor reţinute ca incidente pentru luarea măsurii arestării preventive, respectiv art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., a concluzionat că nu există dovezi că învinuitul R.A.T. ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori şi prin alterarea mijloacelor de probă organul de urmărire penală neputând furniza date cu privire la modalitatea în care învinuitul ar fi procedat.
Referitor la cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că infracţiunile pentru care este cercetat învinuitul R.A.T. sunt infracţiuni grave sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. În ce priveşte condiţia referitoare la existenţa probelor din care să rezulte că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene instanţa este obligată să analizeze acest aspect nu numai prin prisma gravităţii faptelor şi a pedepsei prevăzute de lege, ci şi prin raportare la persoana învinuitului.
Cu privire la acest aspect Înalta Curte constată că deşi gravitatea infracţiunilor este generată şi de funcţia ocupată de învinuit, ofiţer de poliţie judiciară această împrejurare nu justifică luarea măsurii preventive celei mai severe, circumstanţele personale favorabile învinuitului constituie garanţii solide pentru lăsarea acestuia în libertate fără a fi afectat bunul mers al procesului penal.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva încheierii penale din Camera de Consiliu nr. 2/PI/20 iulie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 364/35/2012.
Cheltuielile judiciare rămân in sarcina statului.
Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul învinuit, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2392/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2835/2012. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
