ICCJ. Decizia nr. 2375/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2375/2012
Dosar nr. 4779/1/2012
Şedinţa publică din 4 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 25 iunie 2012 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 8193/97/2011, în baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului T.G.
A fost respinsă cererea formulată de inculpatul T.G. cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut că inculpatul T.G. a fost trimis în judecată şi condamnat prin Sentinţa penală nr. 105 din 4 mai 2012, a Tribunalului Hunedoara, secţia penală, la pedeapsa de 6 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 şi de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, prin aceeaşi sentinţă menţinându-se, în baza art. 350 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului.
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a achitat pe inculpatul T.G. pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. şi pentru infracţiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 221 C. pen. rap. la art. 208 alin. (1) C. pen. rap. la art. 209 alin. (4) C. pen.
S-a reţinut că, probele administrate până în prezent nu au înlăturat indiciile reţinute de către judecătorul care a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi care au legitimat luarea acestei măsuri, indicii care au determinat presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit parte din faptele deduse judecăţii pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Totodată, s-a apreciat că subzistă şi celelalte condiţii prevăzute de art. 148 lit. a) şi f), respectiv în cauză sunt date că inculpatul a părăsit ţara în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală iar lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, pericol care rezultă şi din natura şi gravitatea faptelor presupus a fi fost comise (astfel după cum rezultă din actul de sesizare), din împrejurările concrete, presupuse de realizare a faptelor şi contribuţia reţinută în sarcina inculpatului, de cuantumul ridicat al prejudiciului pretins a fi fost cauzat.
De asemenea, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa unei hotărâri de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, pronunţată de un tribunal competent, constituie un temei pentru menţinerea detenţiei preventive.
În cauză nu subzistă elemente care să conducă la concluzia schimbării ori dispariţiei temeiurilor care au determinat arestarea preventivă precum şi a celor care au determinat ultima menţinere a măsurii arestării, în sensul revocării acesteia ori înlocuirii ei cu o altă măsură mai puţin restrictivă, conform art. 139 C. proc. pen.
Scopul măsurilor preventive, astfel cum este stabilit de prevederile art. 136 C. proc. pen., şi anume buna desfăşurare a procesului penal, nu poate fi atins decât cu inculpatul în stare de arest preventiv, autorităţile fiind obligate să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru a-l împiedica pe acesta să reitereze o conduită infracţională similară, în vederea asigurării unei securităţi a ordinii de drept la care cetăţenii sunt îndrituiţi.
Or, raportat la împrejurările în care se pretinde că au fost săvârşite faptele de către inculpat, la contribuţia acestuia şi la faptul că, la momentul arestării preventive, s-a avut în vedere comportamentul acestuia de a se sustrage de la cercetări, Curtea constată că inculpaţii din prezenta cauză nu trebuie să beneficieze de acelaşi tratament juridic, atâta timp cât situaţia acestora, raportat la criteriile stabilite de art. 136 alin. (8) C. proc. pen. nu este identică.
Referitor la invocarea de către inculpat a depăşirii termenului rezonabil de arest, instanţa reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag. 3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.
În cauza de faţă se constată că, inculpatul este arestat preventiv din data de 25 octombrie 2011, deci de 8 luni, termenul rezonabil al duratei detenţiei preventive nefiind depăşit, raportat la obiectul şi complexitatea cauzei, la numărul inculpaţilor din prezenta cauză şi la numărul faptelor de săvârşirea cărora este acuzat inculpatul, măsura preventivă şi durata acesteia fiind proporţionale cu scopul urmărit, prevenirea săvârşirii unor alte infracţiuni şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Curtea apreciază că restrângerea libertăţii individuale a inculpatului este justificată în circumstanţele cazului, împrejurările invocate în favoare, referitoare la situaţia personală a inculpatului - faptul că acesta are în întreţinere trei copii minori, familia stă cu chirie în Cluj-Napoca, unul dintre copii are probleme de sănătate ce necesită tratament medical şi buna conduită avută înainte de formularea acuzaţiilor fiind lipsite de relevanţă şi, totodată, insuficiente pentru a determina luarea unei măsuri mai puţin severe împotriva acestuia.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul T.G. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii recurate în sensul respingerii cererii de menţinere a arestării preventive a inculpatului T.G.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 300 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, generat de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârşită fapta, pentru care a şi fost condamnat de instanţa de fond.
În plus, simpla trecere a unei anume perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanţa asupra gradului de pericol public a faptelor deduse judecăţii, faptele imputate inculpatului fiind generatoare de puternice emoţii şi de o puternică stare de insecuritate în rândul societăţii. Pe de altă parte, indiciile de repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal permit concluzia că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul din care a fost scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de reiterare a acţiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.
Aşa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice şi asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fac necesară menţinerea arestării preventive a inculpatului Ţ.I.
Recursul declarat învederându-se, aşadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.G. împotriva încheierii din 25 iunie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 8193/97/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 4 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 924/2012. Penal. Propunere de arestare... | ICCJ. Decizia nr. 4224/2012. Penal → |
|---|
