ICCJ. Decizia nr. 1251/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1251/2013
Dosar nr. 7274/2/2012
Şedinţa publică din 10 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin rezoluţia nr. 2160/P/2011 din 3 aprilie 2012 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii N.E.M., S.I., C.A., D.M., N.M., N.I., şi D.M.S., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. proc. pen. reţinând ca temei de drept art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Pentru a dispune astfel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată din 25 septembrie 2012 petentul V.C. a solicitat, în conformitate cu art. 278 C. proc. pen. desfiinţarea rezoluţiei 2160/P/2011 din data de 3 aprilie 2012 pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei la Parchet pentru începerea urmăririi penale faţă de N.E.M. comisar şef de poliţie, S.I. comisar şef de poliţie, C.A. comisar şef de poliţie, D.M. inspector de poliţie, N.M. comisar de poliţie, N.I. şi D.M.S. agent principal de poliţie, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea plângerii şi în declaraţiile date, petentul a susţinut că, în data de 21 aprilie 2009, organele de poliţie l-au reţinut în mod ilegal, nu i-au adus la cunoştinţă învinuirea cu ocazia reţinerii şi că, din anul 2009 nu a primit soluţia dispusă în dosarul respectiv.
Totodată, a solicitat efectuarea de cercetări faţă de poliţiştii indicaţi în plângere, întrucât în perioada 1990-2011, prin modul voit defectuos de soluţionare a cererilor şi plângerilor sale, au urmărit să-l priveze de dreptul la libertate şi i-au adus grave prejudicii morale şi materiale.
În legătură cu agentul principal de poliţie D.M.S., petentul sesizează că aceasta, la data de 28 aprile 2010 şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, în sensul că la acea dată a semnat de primirea unui plic ce conţinea o sesizare a numitului V.C., însă sesizarea respectivă nu a fost înregistrată în evidenţa organelor de poliţie.
În rezoluţia menţionată s-a arătat că, din actele premergătoare au rezultat următoarele:
La data de 21 aprilie 2009, organele de poliţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ilfov - Serviciul de Investigaţii Criminale prin subcomisar N.M. şi agenţii V.A.şi B.L., urmare unui articol publicat în 21 aprilie 2009, în cotidianul „L." cu titlu „Am cumpărat doi copii la marginea drumului", s-au sesizat, din oficiu, cu privire la faptul că numiţii Z.C şi V.C., ambii din oraşul B. judeţul Ilfov, au negociat cu doi reporteri ai cotidianului mai sus amintit pentru „vânzarea" copilului Z.D.D., fiul numitei Z.C, precum şi a copilului nenăscut al acesteia, care era în luna a 7-a de sarcină, suma negociată pentru ambii copii fiind de 23.000 euro.
Dosarul a fost înregistrat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti sub nr. 152D/P/2009, în care, prin ordonanţa din data de 21 aprilie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Z.C. şi V.C., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu referire la art. 12 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 678/2001 şi declina competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu în vederea efectuării de cercetări, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 70 din Legea nr. 273/2004.
La data de 21 aprilie 2009 Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov Serviciul de Investigaţii Criminale, prin rezoluţia din 21 aprilie 2009 a dispus începerea urmăririi penale faţă de Z.C. şi V.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin rezoluţia 21 aprilie 2009, în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (31) C. proc. pen., a confirmat începerea urmăririi penale faţă de numiţii V.C. şi Z.C, aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 70 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, respectiv art. 70 alin. (2) din Legea nr. 273/2004.
Organele de poliţie au luat faţă de numitul V.C. măsura reţinerii pe o perioadă de 24 ore începând cu data 21 aprilie 2009, ora 14,00 şi au întocmit referat prin care au solicitat punere mişcare a acţiunii penale faţă de Z.C şi V.C. pentru infracţiunile mai sus enumerate şi sesizarea instanţei de judecată în vederea arestării preventive a susnumiţilor.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin ordonanţa din data 22 aprilie 2009, a dispus respingerea propunerii de punere în mişcare a acţiunii penale şi de arestare preventivă şi, în baza dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen., a dispus faţă de învinuiţii Z.C. şi V.C., măsura obligării de a nu paraşi ţara, respectiv localitatea.
La data de 18 iunie 2009, dosarul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu cu propunerea de trimitere în judecată.
La data de 01 aprilie 2010, numitul V.C. a trimis, prin poşta civilă, o petiţie, la Poliţia Bragadiru. care, conform semnăturii de pe xerocopia cuponului confirmării de primire a fost primită de agent D.S. care efectua la acea dată serviciul pe unitate.
La data de 01 iunie 2010, pentru că numitul V.C. nu a primit nici un răspuns la plângerea trimisă prin poştă, s-a prezentat la Poliţia Bragadiru, unde a aflat că aceasta nu a fost înregistrată în evidenţele poliţiei.
Acest aspect a fost verificat de Biroul Control Intern, rezultând că numita D.M.S. nu a comis o abatere disciplinară.
În cauză au fost audiaţi numiţii N.E.M., S.I., C.A., D.M., N.M. ,N.I. şi D.M.S. care, în declaraţiile date, arată că toate plângerile formulate de numitul V.C. şi împotriva acestuia au fost soluţionate cu respectarea dispoziţiilor legale.
II. împotriva acestei rezoluţii, în conformitate cu art. 275-278 C. proc. pen., în termenul legal, a formulat plângere petentul V.C.
Prin rezoluţia nr. 2565/II-2/2012 din 3 august 2012 procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul V.C. împotriva rezoluţiei nr. 2160/P/2011 din 3 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
III. împotriva acestei rezoluţii, în temeiul art. 2781 C. proc. pen. a formulat plângere petentul V.C. solicitând desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi începerea urmăririi penale faţă de persoane reclamate.
Prin sentinţa penală nr. 469 din 20 noiembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.C. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din data de 3 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, din Dosarul nr. 2160/P/2011, a obligat pe acesta la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a se pronunţa astfel Curtea de Apel Bucureşti verificând rezoluţia atacată precum şi actele şi lucrările în conformitate cu art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Curtea a constatat că rezoluţia atacată este temeinică şi legală.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constă în fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca funcţionarul public să-şi exercite abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
De asemenea, pentru a se putea începe urmărirea penală, într-o cauză sunt necesare două condiţii.
Prima condiţie constă în existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării.
Cea de-a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b1). Intervenţia unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale.
Actele premergătoare pot realiza următoarele obiective:
- completează informaţiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmării penale;
- verifică informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei;
- fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.
În cauză, s-a constatat că există ultima variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluţia neînceperii urmăririi penale.
Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi şi limitate de către organul de urmărire penală.
În prezenta cauză, a fost verificată măsura procesuală a reţinerii dispusă în Dosarul 1596/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu constatându-se că au fost respectate dispoziţiile legale pertinente în ce priveşte aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi dreptul la apărare,au fost audiaţi toţi intimaţii care au fost reclamaţi de către petent şi de asemenea s-au cercetat celelalte alegaţii privind tergiversarea cauzei şi neînregistrarea în evidenţele poliţiei a plângerii transmise prin poştă,în luna aprilie 2010 (raport aprobat de şeful Inspectoratului de Poliţie a Judeţului Ilfov, dosar cercetare).
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat minime date care să conducă la presupunerea că au fost îndeplinite, în mod defectuos, de către organele de poliţie - în cadrul cercetării penale efectuate împotriva petentului ori în cadrul soluţionării plângerilor formulate de acesta - activităţi de natură să lezeze interesele legale ale petentului. Astfel, a constatat că măsura reţinerii a fost dispusă de poliţie, în baza art. 136 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., petentul fiind învinuit de o infracţiune cu o potenţială gravitate, exprimată în limite de pedeapsă de la 2 la 7 ani. Petentului i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a da declaraţii şi a avut asigurată apărarea printr-un apărător desemnat din oficiu,în condiţiile legii. De asemenea, după ce a expediat prin poştă petiţia care ulterior nu a mai fost înregistrată în evidenţele poliţiei datorită unor deficienţe, cercetate pe tărâm disciplinar, petentul a depus personal, o xerocopie a aceleiaşi plângeri din 1 iunie 2009 şi a fost soluţionată, neexistând în acest caz vreo vătămare a intereselor sale legale.
III. împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs petentul V.C., prin motivele scrise, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 469 din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând să dispună trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea începeri urmăririi penale faţă de intimaţi.
Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.
Examinând hotărârea recurată, astfel cum impun dispoziţiile art. 3856 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit.a) teza a II-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de recurent este inadmisibil, având în vedere că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, e definitivă.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Înalta Curte reţine că, inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sentinţa judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecinţa menţinerii rezoluţiei sau ordonanţei de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.
În consecinţă, constatând că în speţă, sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 20 noiembrie 2012, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi în dispozitivul sentinţei atacate.
Printre modificările aduse C. proc. pen., de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor se regăseşte şi suprimarea unor căi de atac, respectiv şi a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materia plângerii împotriva rezoluţiilor şi ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive determinate de lege.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Având în vedere dispoziţiile menţionate mai sus, care prevăd în mod expres că doar hotărârile nedefinitive pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, Înalta Curte potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.C. împotriva sentinţei penale nr. 469 din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.C. împotriva sentinţei penale nr. 469 din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 10 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1291/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1236/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
