ICCJ. Decizia nr. 1227/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Infracţiuni la legea societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990), infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1227/2013
Dosar nr. 93/1/2013
Şedinţa publică dm 9 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 31 din 24 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia penală, s-au dispus următoarele:
Conform art. 334 C. proc. pen., cu privire la unele fapte, a fost schimbată încadrarea juridică menţionată în rechizitoriu, din infracţiunile prevăzute de art. 11 lit. a), c) din Legea nr. 87/1994 şi de art. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990 în infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, după care:
S-a dispus condamnarea inculpatului V.R.H., la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea credinţă a bunurilor societăţii, infracţiune prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
În temeiul art. 81-82 C. pen. s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata termenului de încercare de 3 (trei) ani.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei infracţiuni în cursul termenului de încercare.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului V.R.H. pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.
S-a luat act că partea vătămată SC T. SA Piatra Neamţ nu s-a constituit parte civilă în cauză.
S-au respins, ca ne fondate, acţiunea civilă şi cererea de luare a măsurii asigurătorii formulate de partea civilă A.N.A.F., D.G.F.P. a Judeţului Neamţ.
În temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului, ca efect al confiscării speciale suma de 302.710 euro sau echivalentul în RON la cursul oficial de la data executării.
În baza art. 189 şi 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ nr. 103/P/2007 din 23 iunie 2008, înregistrat la instanţă sub nr. 2326/103 din 16 iulie 2008, a fost trimis în judecată inculpatul V.R.H. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, folosire cu rea-credinţă a bunurilor sau creditului societăţii, evaziune fiscală şi spălare de bani, infracţiuni prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 11 lit. a), c) din Legea nr. 87/1994 şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea an. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut, prin actul de sesizare, că SC T. SA Piatra Neamţ, al cărei administrator este inculpatul a transferat firmei olandeze R.T.B.V., în perioada 01 ianuarie 2003-29 noiembrie 2004 suma de 302.710 euro prin conturile deschise la Banca B.C.R. şi Banca U., în baza contractului încheiat la 01 octombrie 1999. Contractul de prestări servicii din 01 octombrie 1990, semnat, din partea SC T. SA Piatra Neamţ, de către C.V., nu este solid, întrucât aceasta avea funcţia de contabil, iar inculpatul i-a exclus, cu bună ştiinţă pe directorii societăţii, urmând să transfere ilegal suma de 302.710 euro, pentru a repatria o parte din capitalul investit de R.T.B.V. la SC T. SA. În realitate, R.T.B.V., care este acţionar majoritar la SC T. SA nu putea cere şi încasa o remuneraţie pentru serviciile contractate şi nici nu a efectuat vreun serviciu dintre cele stabilite în contract. Aferent sumei de 302.710 euro R.T.B.V., prin inculpatul V.R.H. nu a plătit nici impozitul pe veniturile nerezidenţilor. Inculpatul a spălat suma de bani menţionată, pe care a repatriat-o în Olanda, în contul capitalului investit la preluarea de la A.V.A.S. a SC T. SA, prin intermediul infracţional, mijloc de înşelăciune, evaziune fiscală şi folosirea cu rea credinţă a bunului sau creditului societăţii în interes propriu.
Prin rechizitoriu s-a dispus, totodată, şi soluţia scoaterii de sub urmărire penală a învinuitei C.V., pentru infracţiunile prevăzute de an. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art.. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 11 lit. a), c) din Legea nr. 87/1994 şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, întrucât aceasta a semnat contractul cu R.T.B.V., în locul directorului executiv al SC T. SA, la cererea inculpatului, fiind încredinţată că acesta desfăşoară proceduri legale.
Instanţa de fond, analizând probele administrate în cauză, respectiv: actele de informare emise de O.N.P.C.S.B., raportul de expertiză contabilă, cu opinia separată a expertului parte, relaţiile emise de D.G.F.P. Piatra Neamţ, declaraţiile martorilor, înscrisurile depuse de inculpat, a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
SC T. SA. s-a înfiinţat în anul 1991 prin decizia întreprinderii de Stat Neamţ Transponer, având ca obiect de activitate transporturi terestre. În anul 1998 societatea a fost inclusă în programul „Oferta de Privatizare", iar la licitaţia din 02 iulie 1998 a fost declarată câştigătoare firma R.T.B.V. din Olanda. În data de 13 iulie 1998 între F.P.S. şi firma olandeză s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni reprezentând 76,227% din valoarea capitalului social subscris al societăţii. Preţul stabilit a fost achitat de către S.C. R.T.B.V., al cărei asociat şi administrator este inculpatul V.R.H.. Administratorul unic al SC T. SA a devenit inculpatul V.R.H..
La data de 01 octombrie 1999 a fost încheiat între SC T. SA şi R.T.B.V. contractul de prestări servicii, având ca obiect prestarea de servicii de consultanţă în domeniul transponurilor, leasing-ului, importurilor de autobuze, afaceri şi management, executant fiind firma olandeză, iar beneficiar societatea din România. Tariful lunar pentru serviciile de consultanţă a fost de 30.000 dolar SUA, modificat prin actul adiţional din 01 mai 2002 la 30.000 euro.
Acest contract a fost semnat din partea beneficiarului de către C.V., iar din partea prestatorului - de către inculpat (d.u.p.). Din fişa conţinând atribuţiile şi competenţele aferente postului ocupat de C.V., semnată de inculpat rezultă că aceasta nu avea atribuţii de negociere şi semnare a contractelor cu persoanele juridice străine, în fişă fiind trecută, la punctul 4 obligaţia de a tine legătura cu băncile, clienţii şi furnizorii interni, în ceea ce priveşte atribuţiile ce-i revin (inclusiv negocierea şi semnarea contractelor în numele firmei).
în baza acestui contract SC T. SA. a transferat firmei R.T.B.V., în perioada 01 ianuarie 2003-29 noiembrie 2004 suma de 302.710 euro, din care, prin Banca U. România, agenţia Târgu Mureş - suma de 114.090 euro şi pin banca B.C.R. agenţia Piatra Neamţ - suma de 188.620 euro. Pentru decontarea acestor sume societatea a depus documentele legale solicitate de bancă, respectiv facturi şi contractul de prestări servicii. Unele Facturi au fost emise de R.T.B.V. înaintea prestării serviciului (din 17 mai 2003, reprezentând contravaloarea managementului pe luna iunie 2003; factura din 18 iunie 2003 reprezentând contravaloarea serviciului ce urma a fi prestat în luna iulie 2003). Societatea prestatoare a încasat banii plătiţi de societatea beneficiară fără a efectua serviciile stabilite în contract. În acest sens nu există documente care să justifice prestarea serviciilor, respectiv situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare, stabilite de legislaţia naţională. Contractul a fost încheiat în anul 1999, dar primele facturi au fost emise începând cu data de 15 noiembrie 2002, iar plata s-a efectuat din 20 ianuarie 2003.
S-a constatat că partea vătămată SC T. SA Piatra Neamţ, reprezentată de lichidatorul judiciar „E." S.P.R.L. Piatra Neamţ nu s-a constituit parte civilă în cauză.
De asemenea, s-a constatat că partea vătămată A.N.A.F. Bucureşti, D.G.F.P. a Judeţului Neamţ s-a constituit parte civilă cu suma de 1.050.508 RON, compusă din obligaţii fiscale necalculate, neevidenţiate şi neachitate, ca urmare a majorării cheltuielilor şi micşorării profitului impozabil, precum şi a neevidentierii şi nereţinerii impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente, obţinute în România, în situaţia în care contractul din 1999 se constată a fi nul. Partea vătămată a solicitat introducerea în cauză a SC T. SA, ca parte responsabilă civilmente, cerere ce a fost respinsă de instanţă la termenul de judecată din 25 iunie 2009 şi, totodată, luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente.
Instanţa de fond a reţinut că, în cursul judecăţii, inculpatul V.R.H. s-a prevalat de dreptul la tăcere, garantat de art. 70 C. proc. pen.
În raport de situaţia de fapt reţinută şi descrisă mai sus instanţa de fond a apreciat că inculpatul se face vinovat numai de comiterea infracţiunii de folosire cu rea credinţă a bunurilor şi creditului de care se bucură societatea în scop contrar intereselor ei sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect, cu următoarea motivare:
Inculpatul V.R.H. a deţinut, la data încheierii contractului din 01 octombrie 1999 atât calitatea de unic administrator al SC T. SA Piatra Neamţ, cât şi cea de acţionar şi administrator al firmei R.T.B.V., care, la rândul ei avea 92,21% din acţiunile societăţii SC T. SA.
Contractul a fost semnat, din partea SC T. SA de către o persoană care nu avea dreptul de a angaja şi reprezenta societatea în relaţiile cu persoanele juridice străine, în fişa postului contabilei C.V. ca fiind specificată doar îndatorirea de a ţine legătura cu băncile, clienţii şi furnizorii interni. La data încheierii contractului, funcţia de director executiv al SC T. SA era deţinută de N.P., care avea împuternicire de a semna contractele în numele societăţii.
De altfel, alte contracte încheiate în aceeaşi perioadă au fost semnate, din partea SC T. SA de către directorii acesteia. De exemplu contractul din 15 martie 1999 a fost semnat de directorul general H.C., contractul din 25 mai 1999 a fost semnat de directorul economic A.M..
Din declaraţia martorului N.P. (dosar) a rezultat că, în calitate de director al SC T. SA, în perioada martie 1999-martie 2000 a semnat contractele de leasing, semnătura sa fiind necesară întrucât făcea parte din Consiliul director şi că inculpatul, de cele mai multe ori refuza să avanseze cheltuielile necesare întreţinerii maşinilor, plăţii salariilor, fiind preocupai de a trimite bani în Olanda, respectiv în contul firmei R.T.B.V..
Martorul B.D.M. (dosar) a arătat că, în calitate de director general al SC T. SA nu a avut cunoştiinţă de contractul de consultanţă încheiat cu firma R.T.B.V. şi că dreptul de semnătură aparţinea acţionarului majoritar.
Martora C.V. (dosar) a declarat că plăţile către R.T.B.V. s-au făcut din anul 2002, sumele achitate fiind din conturile SC T. SA şi că N.P. şi B.D.M. cunoşteau acest lucru. Susţinerea martorei este infirmată de declaraţiile martorilor N.P. şi B.D.M. şi nu este credibilă întrucât C.V. a semnat contractul, la rubrica beneficiar, deşi nu avea acest drept, iar în alte contracte încheiate de SC T. SA aceasta a fost reprezentantă de directorul general, directorul executiv sau directorul economic.
Din modalitatea în care a fost încheiat contractul din 10 ianuarie 1999 şi din modalitatea în care s-au făcut plăţile, dispoziţiile de plată fiind semnate de inculpat, iar unele plăţi s-au efectuat pentru facturarea în avans a unor servicii rezultă că singurii care au cunoscut de contract au fost inculpatul şi C.V.. Mai mult, nu există documente care să ateste prestarea efectivă a serviciilor stabilite prin contract şi care au fost plătite de SC T. SA, respectiv situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare, stabilite de legislaţia în vigoare.
În cursul urmăririi penale, expertul parte Ţ.S. (d.u.p.) şi-a exprimat opinia că pretenţia existenţei unor documente doveditoare ale serviciilor prestate excede prevederilor legale, că serviciile de consultanţă s-au acordat în teren, prin lucrul de la om la om şi că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unor relaţii comerciale între două persoane juridice diferite, asociate, controlate în consum, tranzacţiile dintre ele fiind raportabile la valoarea de pe piaţa liberă.
Instanţa de fond a reţinut opinia exprimată de expertul A.A.M., desemnat să efectueze raportul de expertiză contabilă în cauză, ca fiind pertinentă. Conform raportului de expertiză în cauză sunt aplicabile dispoziţiile pct. 27.9 din H.G. nr. 858/2002 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit şi care se referă la grupul de societăţi, fiecare cu personalitate juridică distinctă, ce sunt persoane asociate. Pct. 27.9 lit. a) din H.G. nr. 859/2002 stabileşte că nu poate fi cerută o remuneraţie întreprinderii rezidente pentru serviciile de administrare, management, control, consultanţă sau funcţii similare, prestate de societatea mamă, cea care participă direct sau indirect la conducerea, controlul ori capitalul întreprinderii rezidente. De asemenea, potrivit art. 9 alin. (7) lit. s) din O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, prestări de servicii sau asistenţă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată.
A mai precizat expertul că, potrivit H.G. nr. 859/2002 scopul societăţii mamă trebuie să fie cel de a ajusta societatea rezidentă la conducerea controlul ori capitalul căruia participă, de a o administra, manageria şi consilia astfel încât aceasta din urmă să-şi desfăşoare activitatea în cele mai bune condiţii, cu costuri cât mai reduse. Să se ocupe de rentabilizarea acesteia în vederea creşterii rezultatului care va fi distribuit şi nu de a obţine venituri nejustificate de la o societate rezidentă.
Emiterea facturilor de către R.T.B.V. nu justifică şi prestarea serviciilor întrucât, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1999 şi H.G. nr. 831/1997 factura se întocmeşte la prestarea serviciilor pe baza unor documente care atestă efectuarea lor.
Din adresa din 16 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. (d.u.p.), coroborată cu cererea din 2007 adresată a cestei instituţii de către experta A.A.M. a rezultat că prevederile art. 9 alin. (7) lit. s) din O.G. nr. 70/1994 şi ale pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2002, referitoare la necesitatea documentelor care să justifice prestarea serviciilor de consultanţă se aplică pentru contractul din 1999.
Dovada o constituie şi faptul că în celelalte contracte de consultanţă încheiate de SC T. SA cu alte societăţi (SC G. SRL, SC E.C. SRL, R.V. Olanda) au existat documente justificative, respectiv plan de afaceri, lucrări de consultanţă juridică.
Modalitatea în care a fost încheiat contractul, modul în care s-au efectuat plăţile, faptul că societatea prestatoare nu şi-a îndeplinit obligaţiile, în schimb societatea beneficiară a achitat sumele stabilite în contract dovedesc faptul că inculpatul V.R.H., în calitate de administrator al ambelor societăţi nu a urmărit decât să folosească bunurile SC T. SA într-un scop contrar intereselor acesteia şi pentru a favoriza o altă societate în care are interese directe.
În opinia instanţei de fond, în cauză nu e vorba de un litigiu civil întrucât inculpatul a comis o faptă ilicită, prejudicitnd cu rea credinţă o societate pentru a transfera banii către societatea din Olanda al cărei administrator este. Atitudinea sa este frauduloasă, inculpatul neputând dispune de capitalul societăţii în virtutea dreptului său de proprietar asupra acţiunilor, fără acordul celorlalţi acţionari, pentru a avantaja o altă societate în care este interesat în mod direct. Prin conduita sa ilicită inculpatul a reuşit să transfere suma de 188.620 euro din creditul contractat de SC T. SA de la Banca B.C.R. Piatra Neamţ şi suma de 114.090 euro prin Banca U. România, către firma R.T.B.V. Olanda.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că - în drept - fapta inculpatului care, în perioada 01 ianuarie 2003-29 noiembrie 2004 a folosit, cu rea credinţă suma de 302.710 euro, aparţinând SC T. SA, al cărei administrator era, în scop contrar intereselor acesteia şi pentru a favoriza firma R.T.B.V. Olanda, al cărei acţionar şi administrator este şi care reprezintă, în acelaşi timp acţionarul majoritar al societăţii româneşti constituie infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
Instanţa de fond a constatat că, în mod greşit în actul de sesizare această infracţiune a fost încadrată în art. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, fiind vorba de o eroare materială evidentă. De altfel, apărătorul inculpatului a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a acestei infracţiuni la termenul de judecată din 25 iunie 2009. Prin urmare, în temeiul art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a acestei fapte în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990.
Cu privire la celelalte infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestora, cu următoarea motivare:
Legiuitorul a încriminat, în art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), ca infracţiune de înşelăciune, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte adevărate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust şi dacă s-a produs o pagubă. S-a apreciat că lipseşte sesizarea privind comiterea infracţiunii de înşelăciune de către partea care s-ar fi putut considera prejudiciată - SC T. SA., precum şi acţiunea civilă, care nu a fost exercitată de această societate. Infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic special relaţiile sociale cu caracter patrimonial care implică încredere şi buna credinţă acelor ce intră în aceste relaţii. în cauză, contractul a fost semnat de C.V., din partea SC T. SA şi inculpatul V.R.H., din partea R.T.B.V.. Niciuna dintre părţile contractante nu a fost indusă în eroare, inculpatul nu a prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă, în afară de cele două persoane, nicio alta neavând cunoştinţă de încheierea contractului. Numita C.V. nu a fost trimisă în judecată pentru că s-ar fi folosit de calităţi mincinoase ori că ar fi comis vreo in fracţiune de folos, astfel că nu avem mijlocul Fraudelor, prevăzut de art. 215 alin. (2) C. pen. Cu prilejul încheierii şi executării contractului nicio persoană nu a fost indusă în eroare în aşa fel încât, fără această eroare contractul nu s-ar fi încheiat sau executate în condiţiile stipulate. De asemenea, în prezenta cauză penală subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune a rămas în pasivitate pe tot parcursul procesului penal. Or, infracţiunea de înşelăciune presupune, în primul rând o acţiune de inducere în eroare astfel că subiectul pasiv ajunge să creadă că fapta mincinoasă este adevărată sau, dimpotrivă, că fapta adevărată este mincinoasă. Făptuitorul nu şi-a atribuit nicio calitate mincinoasă şi nu a făcut nicio acţiune de inducere în eroare întrucât nu a încheiat contractul cu un terţ, ci cu propria sa societate în care avea calitatea de unic administrator.
Art. 23 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor incriminează ca infracţiune de spălare a banilor, în lita „schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei". Subiectul activ al infracţiunii de spălare de bani este întotdeauna altul decât subiectul activ al infracţiunii din care provin banii ori bunurile respective, astfel cum rezultă din analiza textului de lege. Convenţia Europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii incriminează ca infracţiune de spălare a banilor fapta de a achiziţiona, deţine sau folosi bunuri despre care cel care le achiziţionează, le deţine sau foloseşte ştie, în momentul dobândirii lor că acestea constituie produse (art. 6 lit. c)). Se observă intenţia legiuitorului român de a prelua dispoziţiile Convenţiei europene aproape în întregime, reieşind cu claritate distincţia dintre autorul infracţiunii de spălare de bani şi cel al infracţiunii din care provin bunurile. Convenţia face distincţie între infracţiunea principală, dm care rezultă un produs şi infracţiunea de spălare de bani, iar autorul acesteia din urmă infracţiuni trebuie să prezume că bunul constituie un produs al infracţiunii principale. Rezultă că, în mod obligatoriu trebuie să existe un autor distinct, care să cunoască provenienţa ilicită a bunurilor, fără de care nu ar putea exista infracţiunea de spălare de bani. Sintagma „cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni" este folosită de legiuitor pentru a exclude din sfera subiecţilor activi persoanele care au participat la comiterea infracţiunilor din care provin bunurile care formează obiectul spălării banilor. Dacă această expresie ar fi fost întrebuinţată pentru a include în categoria subiecţilor activi şi participanţii de la infracţiunea premisă, ea ar fi fost inutilă, deoarece persoana care a comis infracţiunea dm care provin bunurile cunoaşte împrejurarea că fapta respectivă este infracţiune. Prin urmare, s-a apreciat că inculpatul V.R.H. nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani, atât timp cât tot el este şi autor al infracţiunii prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1991, ce a stat la baza transferului de bani între cele 2 societăţi al căror administrator a fost.
În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. ll lit. a), c) din Legea nr. 87/1994 instanţa a constatat că această lege, în vigoare la data faptei, a fost abrogată prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Conform acestei noi legi infracţiunile de evaziune fiscală sunt reglementate de art. 9 lit. a)-g) şi sunt sancţionate cu aceeaşi pedeapsă ca şi infracţiunea prev. de legea abrogată. Instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei de evaziune fiscală din infracţiunea prev. de art. ll lit. a), c) din Legea nr. 87/1994, constând în sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistxarea unor activităţi pentru care legea prevede obligativitatea înregistrării ei, respectiv în omisiunea, în tot sau în parte a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia în infracţiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 constând în omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
S-a reţinut că în actul de sesizare infracţiunea de evaziune fiscală, pretins a fi comisă de inculpat, constă în aceea că, aferent sumei de 302.710 euro prestatorul R.T.B.V., prin inculpatul V.R.H. nu a plătit impozitul pe veniturile nerezidenţilor. Prin adresa din 7 mai 2008 A.N.A.F. (d.u.p.) s-a comunicat faptul că, SC T. SA. a achitat în contul „impozit pe veniturile persoanelor nerezidente" suma de 89.080 RON, în perioada 2003-2004 şi că nu a depus nicio declaraţie referitoare la impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente. Ulterior, prin adresa din 09 mai 2008 A.N.A.F. a comunicat că nu exista obligaţia legală de înregistrare a contractului de prestări servicii din 10 ianuarie 1991 la A.F.P. Piatra Neamţ, însă SC T. SA putea solicita şi prin certificat de rezidenţă fiscală în numele R.T.B.V. (d.u.p.). La dosar a fost depus procesul verbal de control din 09 iunie 2004 întocmit de Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Neamţ, Direcţia Control Fiscal cu privire la modul de determinare, evidenţiere şi virare în cuantum şi în termen legal a obligaţiilor către bugetul consolidat al statului, de către SC T. SA, în perioada martie 2001-martie 2004 iar instituţia ce a efectuat controlul a comunicat, cu adresa din 17 martie 2008 că „din moment ce nu au fost făcute nici un fel de consemnări referitoare la acest contract (din 10 ianuarie 1999), se poate conchide că nu au fost constatate deficienţe legate de modul de respectare a disciplinei financiar-fiscale prevăzute de actele normative în vigoare pentru efectuarea legală a operaţiunilor convenite prin acest acord comercial (d.u.p.).
Instanţa de fond a constatat că în cursul urmăririi penale A.N.A.F. nu s-a constituit parte civilă.
În cursul judecăţii, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma totală de 1.050.508 RON, reprezentând impozit pe profit, impozit pe venitul persoanelor nerezidente, majorări de întârziere şi penalităţi, precizând că faptele penale au fost săvârşite de inculpat în calitate de administrator al SC T. SA Piatra Neamţ, acesta folosindu-se de dreptul său de a decide asupra destinaţiei veniturilor societăţii, diminuând baza impozabilă prin cheltuieli nejustificate sau reconstituind şi nereţinând la sursă impozitul datorat de persoane nerezidente care au obţinut venituri în baza contractului de prestări servicii apreciat de procuror ca nul.
Potrivit art. 317 C. proc. pen. judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei. Or, procurorul a indicat expres în ce constă fapta de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului, respectiv în neplata impozitului pe veniturile nerezidenţilor, în calitate de administrator al firmei R.T.B.V. şi nu al SC T. SA împrejurarea că partea vătămată în cursul urmăririi penale nu a manifestat rol activ şi nu a contribuit la lămurirea cauzei sub toate aspectele nu poate fi remediată în cursul judecăţii, prin extinderea pretenţiilor civile şi cu privire la fapte ce nu au fost reţinute în sarcina inculpatului şi pentru care procurorul nu a solicitat extinderea procesului penal. Prin urmare, nu pot face obiectul judecăţii pretenţiile referitoare la neplata impozitului pe profit de către inculpat, în calitate de administrator al SC T. SA., acesta fiind ţinut să răspundă doar pentru fapta de evaziune fiscală pretins a fi săvârşită în calitate de administrator al R.T.B.V. Olanda, respectiv neplata impozitului pe veniturile nerezidenţilor. Pentru facturile din anul 2002 inculpatul a depus declaraţie pe propria răspundere la instituţiile bancare, precum că plata lor este exonerată de impozitul pe veniturile nerezidenţilor, urmare a aplicării convenţiei de evitare a dublei impuneri cu Olanda. Din adresa aflată la dosar rezultă că firma R.T.B.V. a fost supusă în întregime impozitului în Olanda, începând cu anul 1999 pentru impozitul pe societăţi cu privire la toate veniturile care sunt realizate datorită tranzacţiilor cu SC T. SA Din adresa de la dosar, emisă de Administraţia Financiară Noord/Biroul Emmen din Olanda reiese că R.T.B.V. şi-a achitat obligaţiile pentru perioada 01 ianuarie 2002-31 decembrie 2003, în ceea ce priveşte plata taxelor din decizia de impunere -TVA, impozitul pe salariu şi contribuţiile.
Prin Legea nr. 85/1999 s-a ratificat Convenţia dintre România şi Regatul Olandei pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe capital şi a protocolului anexat, semnate la Haga la 5 martie 1998. Conform art. V din Protocol „sumele primite pentru servicii tehnice, inclusiv pentru studii sau expertize de natură ştiinţifică, geologică şi tehnică ori pentru servicii de consultanţă sau supraveghere vor fi considerate ca plăţi asupra cărora se aplică prevederile art. 7 sau 14". Art. 14 din Convenţie reglementează profesiile independente, astfel că este aplicabil, în cauză art. 7 referitor la „profiturile întreprinderii". Conform art. 7 pct. 1 profiturile unei întreprinderi a unui stat contractant sunt impozabile numai în acel stat, în afară de cazul în care întreprinderea exercită activitate de afaceri în celălalt stat contractant, printr-un sediu permanent situat acolo. Or, firma R.T.B.V. are sediul permanent în Olanda şi nu în România, facturile au fost emise în Olanda şi plăţile au fost efectuate către sediul din Olanda. Din actele aflate la dosar a rezultat că firma olandeză şi-a achitat toate taxele şi impozitele datorate în Olanda, inclusiv pentru tranzacţiile încheiate cu SC T. SA, astfel că instanţa a constatat că nu exista, la data încheierii contractului din 2009 obligaţia înregistrării lui la Administraţia Financiară, iar impozitul a fost achitat în Olanda de firma R.T.B.V..
S-a reţinut că pretenţiile civile au fost formulate de A.N.A.F. sub condiţia declarării contractului din 2009 ca fiind nul. Or, instanţa nu a fost sesizată cu infracţiunea de fals, iar pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (2) C. pen. instanţa a apreciat că nu sunt întrunite elementele ei constitutive. Instanţa de fond, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută a considerat că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în orice formă prevăzută de art. 9 din Legea nr. 245/2005.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce s-a aplicat inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 instanţa de fond a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv: limitele reduse de pedeapsă prev. de textul de lege sancţionator (în raport de care instanţa a verificat şi termenul de prescripţie a răspunderii penale, care nu este împlinit, ultima plată fund efectuată în luna noiembrie 2004), gradul de pericol social al infracţiunii, natura relaţiilor sociale încălcate, împrejurarea că nu există constituire de parte civilă în cauză, scopul urmărit, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului. Acesta nu are antecedente penale, este căsătorit şi are un copil minor în întreţinere. S-a aplicat o pedeapsă orientată către minimul special prevăzut de textul de lege sancţionator şi, constatându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art. 81 C. pen., sub aspectul cuantumului pedepsei, a lipsei unor condamnări anterioare a apreciat că scopul acesteia poate fi atins şi fără executare efectivă.
S-a respins, ca nefondată acţiunea civilă şi cererea de luare a măsurii asigurătorii formulată de partea civilă A.N.A.F., constatându-se că cererea pentru plata impozitului pe profit de către inculpat, în calitate de administrator al SC T. SA excede cadrului legal al infracţiunilor cu care a fost sesizată instanţa, iar cererea pentru plata impozitului pe veniturile nerezidenţilor este nejustificată, în cauză operând Convenţia dintre România şi Regatul Olandei pentru evitarea dublei impuneri.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prev. de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. întrucât partea vătămată SC T. SA nu a formulat pretenţii civile s-a confiscat de la inculpat, în folosul statului suma de bani ce face obiectul infracţiunii prev. de art. 272 din Legea nr. 31/1990, reţinută în sarcina inculpatului, respectiv suma de 302.710 RON.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, inculpatul V.R.H., prin apărător ales, precum şi partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P.S. Neamţ.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ a criticat sentinţa sub următoarele aspecte: nelegala citare a părţii civile SC T. SA; nepronunţarea pe cererea de schimbare a încadrării juridice privind infracţiunea de înşelăciune, schimbare pusă în discuţia părţilor la termenul din 27 ianuarie 2011; cu privire la infracţiunea prev de art. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990 instanţa nu a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990; greşita soluţie de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, evaziune fiscală şi spălare de bani, infracţiuni prev de art 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 9 lit. b) din Legea nr 241/2005 cu aplicarea art 13 C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, deoarece, în opinia acuzăm, existau suficiente probe din care rezultă, fără dubiu, săvârşirea faptelor respective de către inculpat.
Partea civilă A.N.A.F.-D.G.F.P.S. Neamţ a criticat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 11 lit. a) şi c) din Legea nr. 78/1994 în infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, apreciind că s-a făcut în mod eronat, încadrarea juridică corectă fiind cea prev de art. 9 alin. (1) lit. c) Legea nr. 241/2005. S-a arătat că suma cu care s-a constituit parte civilă de 1.050.508 RON se referă la impozit pe profit, majorări, penalităţi aferente acestuia. Or, în cauză, instanţa de fond trebuia să condamne inculpatul şi pentru infracţiunea de evaziune fiscală privind sumele datorate la bugetul de stat în calitate de administrator al SC T. SA. De asemenae, s-a susţinut că respingerea cererii de introducere în cauză ca parte responsabil civilrnente a acestei ultime societăţi este greşită.
Inculpatul V.R.H., prin avocat ales, a declarat apel însă, ulterior, nici inculpatul şi nici avocatul său ales nu s-au mai prezentat la instanţa de apel. Avocatul desemnat din oficiu a solicitat achitarea apelantului-inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prev de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, înlăturarea măsurii confiscării şi, respectiv, respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi de partea civilă A.N.A.F.-D.G.F.P.S. Neamţ.
Prin decizia penală nr. 98 din 24 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, s-au dispus următoarele:
I. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ împotriva sentinţei penale nr. 31 din 24 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 2326/103/2008, a fost desfiinţată sentinţa penală atacată în totalitate, a fost reţinută cauza spre rejudecare şi, pe fond, în temeiul art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor din infracţiunile de înşelăciune, evaziune fiscală şi de folosire cu rea credinţă a bunurilor societăţii, infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului V.R.H. conform rechizitoriului, în infracţiunile prevăzute de art 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, după care:
- în baza art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art 74 alin. (2) C.pen. şi art 76 lit. d) C. pen. a condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea credinţă a bunurilor societăţii.
- în baza art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art 76 alin. (2) C. pen. a condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune la pedeapsa închisorii de 3 (trei) ani şi 3 (trei) luni.
- în baza art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen. a condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală la pedeapsa de 1 (un) an închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele stabilite fiind aplicată pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani şi 3 (trei) luni închisoare.
Au fost interzise, potrivit art. 71 C. pen., drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul V.R.H. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.
În temeiul art 14 C. proc. pen. raportat la art 998-1003 C. civ. a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.T.B.V. Olanda să plătească părţii civile A.N.A.F., D.G.F.P. a Judeţului Neamţ suma de 118.545 RON despăgubiri materiale, precum şi accesoriile fiscale (majorări de întârziere şi penalităţi) până la data plăţii efective.
S-a luat act că partea vătămată SC T. SA Piatra Neamţ nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. a obligat inculpatul să plătească statului, ca efect al confiscării speciale, suma de 302.710 euro sau echivalentul în RON la cursul oficial de la data executării.
II. a fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul V.R.H. şi de partea civilă A.N.A.F.-D.G.F.P. a Judeţului Neamţ, împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare apelant a fost obligat la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Întrucât apelanţul-inculpat nu s-a prezentat la instanţa de apel, neprezentându-se nici avocatul ales al acestuia (care a formulat cererea scrisă de apel), a fost desemnat un avocat din oficiu care a solicitat achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr 31/1990, înlăturarea măsurii confiscării şi, respectiv, respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi de partea civilă A.N.A.F.-D.G.F.P.S. Neamţ.
Instanţa de apel, examinând motivele invocate, dar şi din oficiu hotărârea atacată şi cauza sub toate aspectele, în temeiul art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a apreciat că este fondat numai apelul procurorului pentru următoarele considerente:
Astfel, curtea de apel a apreciat că instanţa de fond, în expunerea argumentelor faptice şi juridice ce au condus la pronunţarea soluţiei criticate, a făcut o descriere amănunţită atât a situaţiei de fapt, cât şi a temeiurilor de drept pe baza cărora şi-a formulat convingerea cu privire la cauza dedusă judecăţii, precum şi a probelor care au fundamentat-o, respectând întocmai dispoziţiile art. 356 C. proc. pen., care prevăd menţiunile obligatorii pe care trebuie să le conţină considerentele sentinţei. S-a constatat că instanţa de fond a făcut o descriere detaliată a situaţiei de fapt, expunând pe larg activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, cât şi a mijloacelor de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi nemijlocit în faţa instanţei, şi care au confirmat pe deplin situaţia de fapt expusă în actul de sesizare. Totodată, instanţa de fond s-a conformat dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen. atât în ceea ce priveşte analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea cauzei sub toate aspectele, cât şi a celor care au fost înlăturate, procedând la identificarea acestora, reţinând că sunt astfel suficiente probe din care rezultă vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr 31/1990, urmând - în consecinţă - a se respinge ca nefondat apelul declarat de către acesta.
Insă, curtea de apel a apreciat că în mod netemeinic prima instanţă a ajuns la concluzia nevinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi evaziune fiscală.
Curtea de apel a apreciat că fapta inculpatului V.R.H. care, în calitate de administrator la R.T.B.V., a încheiat cu SC T. SA, al căreia unic administrator era tot inculpatul, contractul de prestări servicii din 1 octombrie 1999, având ca obiect prestarea de servicii de consultanţă, în condiţiile în care nu a desfăşurat şi ştia că nu va desfăşura nicio activitate dintre ceie la care se referea contractul, însuşindu-şi în perioada 01 ianuarie 2003-29 noiembrie 2004 suma de 302.710 euro, constituie infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. Societatea prestatoare a încasat banii plătiţi de societatea beneficiară fără a efectua serviciile stabilite în contract. În acest sens nu există documente care să justifice prestarea serviciilor, respectiv situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare, stabilite de legislaţia naţională. Nu pot fi reţinute argumentele primei instanţe cum că SC T. SA nu ar fi fost indusă în eroare întrucât ar fi fost reprezentată de către numita C.V.. Pe de o parte, aceasta nu avea dreptul de a reprezenta societatea, unicul administrator fiind inculpatul, ea fiind numită doar în scopul încheierii în mod fraudulos a acestui contract. Este de la sine înţeles că SC T. SA nu ar fi încheiat acest contract de consultanţă în condiţiile în care dacă nu ar fi fost indusă în eroare asupra intenţiilor inculpatului nu ar fi acceptat plata acestor sume în condiţiile în care s-ar fi ştiut că inculpatul nu intenţiona prestarea serviciilor la care s-a obligat. De asemenea, aşa cum arată şi expertiza efectuată la urmărirea penală, acest contract era nelegal şi din punct de vedere fiscal, întrucât potrivit H.G. nr. 859/2002 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit - pct. 27.9 lit. a) - între entităţile aparţinând aceluiaşi grup, pentru activităţile de „administrare, management, control consultanţă sau funcţii similare (...) nu poate fi cerută o remuneraţie pentru aceste activităţi". Nu poate fi reţinut nici argumentul primei instanţe cum că lipseşte sesizarea organelor judiciare din partea SC T. SA, infracţiunea de înşelăciune fiind cercetată din oficiu de organele judiciare, iar sub un alt aspect, între timp, partea vătămată a intrat în procedura falimentului.
În raport cu cele expuse, curtea de apel a apreciat că se impune admiterea apelului declarat de procuror, iar în rejudecare condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. deoarece în mod temeinic prima instanţă a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice pentru această infracţiune, în sensul înlăturării alin. (2) C. pen. privind mijloacele frauduloase de inducere în eroare, urmând a dispune schimbarea încadrării juridice în acest sens. Instanţa de apel, sub aspectul individualizării pedepsei, a apreciat că în favoarea inculpatului se poate reţine circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. (vârsta inculpatului).
Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, examinând criticile părţii civile A.N.A.F., s-a menţionat că instanţa a fost sesizată cu săvârşirea acestei infracţiuni constând în sustragerea de la plata obligaţiilor către stat prin nedeclararea de către R.T.B.V. a sumei de 302.710 euro şi pentru care avea obligaţia plăţii impozitului pe veniturile nerezidenţilor. S-a apreciat de către curtea de apel că prima instanţă a luat act cu mare uşurinţă de înscrisurile depuse de către inculpat prin care acesta arăta că ar fi plătit în Olanda impozitul pe profit. Infracţiunea de evaziune fiscală constă în primul rând în ascunderea sursei impozabile prin nedeclararea acesteia. Adresa de care se serveşte inculpatul pentru justificarea achitării impozitului, aflată la dosar instanţă, prin care se arată că R.T.B.V. şi-ar fi achitat obligaţiile fiscale pentru perioada 1 ianuarie 2002-31 decembrie 2003, nu poate fi avută în vedere, întrucât plăţile efectuate de SC T. SA au avut loc în perioada 1 ianuarie 2003-29 noiembrie 2004 deci altă perioadă decât cea avută în vedere de respectiva adresă şi pentru care inculpatul nu a făcut nicio dovadă a achitării impozitului nici în România nici în Olanda.
Aşa fiind, curtea de apel a reţinut vinovăţia inculpatului şi pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Insă, curtea de apel a apreciat că nu pot fi reţinute motivele invocate de către partea civilă A.N.A.F. care solicită condamnarea inculpatului şi pentru o altă infracţiune de evaziune fiscala, pentru care nu au fost efectuate cercetări, faptă săvârşită în calitate de administrator al SC T. SA iar prima instanţă a expus amplu motivele pentru care nu se pot avea în vedere criticile părţii civile, menţionându-se că nu se impune reluarea acestora.
Cu privire la infracţiunea prev de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, Curtea de Apel a arătat, în final, că în mod temeinic prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului, în baza unei motivări corecte, soluţie care a fost reţinută şi de către instanţa de pnm control judiciar.
În motivele de apel, procurorul a criticat şi soluţia de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002. Curtea de Apel a considerat soluţia prunei instanţe corectă, însă din alte considerente decât cele reţinute de către aceasta, cu următoarea argumentare:
Infracţiunea de spălare de bani a fost introdusă în legislaţia românească în virtutea adaptării cadrului legal la legislaţia europeană în domeniu, O.U.G. nr. 53/2008 a transpus Directiva a III-a europeană, 2005/60/CE. Prin Legea nr. 420/2006 (Legea nr 420/2006) pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, adoptată la Varşovia la 16 mai 2005, România şi-a asumat obligaţia de a da eficienţă prev art. 9 din Convenţie. În alin. (6) al art. 9 al Convenţiei se stabileşte că orice parte se va asigura că este posibilă condamnarea pentru spălare de bani acolo unde se dovedeşte faptul că bunurile provin dintr-o infracţiune predicat fără a fi necesar să se stabilească exact care infracţiune. Or, din textele legale enunţate se desprind două concluzii necesare pentru prezenta speţă: mai întâi, contrar celor enunţate de către prima instanţă, infracţiunea de spălare de bani este o infracţiune autonomă, care poate fi săvârşită chiar de către autorul infracţiunii predicat, sub acest aspect motivarea primei instanţe - când a dispus achitarea - fiind greşită; sub al doilea aspect, procurorul a considerat întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de spălare de bani faţă de faptul că inculpatul a spălat suma de bani menţionata, pe care a repatriat-o în Olanda, în contul capitalului investit la preluarea de la A.V.A.S. a SC T. SA, prin intermediul infracţional, mijloc de înşelăciune, evaziune fiscală şi folosirea cu rea credinţă a bunului sau creditului societăţii în interes propriu. Dacă cu privire la infracţiunea predicat, iniţială, din care au rezultat sumele de bani, este întrunită prima condiţie a existenţei infracţiunii, procurorul nu are nicio dovadă în matenalul probator cum că inculpatul „a spălat banii" repatriind suma de bani în Olanda. În fapt, ulterior momentului intrării în contul societăţii R.T.B.V. a sumelor obţinute în baza contractului de consultanţă, din dosar nu se mai poate spune ce destinaţie au avut sumele şi nu se poate vorbi de „repatrierea" acestora, atâta vreme cât societatea era olandeză. Ar fî existat infracţiunea de spălare de bani doar în ipoteza în care sumele investite de către inculpat în cumpărarea de acţiuni la SC T. SA ar fi provenit din săvârşirea unei infracţiuni iar urmare a contratului de consultanţă ele dobândeau un caracter licit. În speţă însă, reţine instanţa de apel, inculpatul doar a dobândit sume de bani în urma săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi cea la Legea nr. 31/1990 fără a se face vreo dovadă că aceşti bani iliciţi ar fi fost ulterior investiţi în alte activităţi urmare a cărora ar fi dobândit un caracter licit.
În consecinţă, faţă de aceste considerente, s-a apreciat că motivul de apel al procurorului referitor la greşita achitare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani este nefondat.
S-a apreciat ca nefondat şi motivul de apel al procurorului referitor la nelegala citare a părţii civile SC T. SA. într-adevăr, abia după mai multe termene de judecată a fost identificat lichidatorul judiciar al acestei societăţi care, în cele din urmă, legal citat, nu s-a constituit parte civilă. Că partea civilă a ştiut de dosar rezultă şi din împrejurarea că şi-a desemnat un reprezentant B.M. care, având în vedere cererea de la dosar, a solicitat copii de pe actele de la dosar.
Referitor la latura civilă s-a apreciat că sunt nefondate cnticile, partea civilă A.N.A.F. solicitând obligarea inculpatului la plata de despăgubiri aferente unei infracţiuni de evaziune fiscală săvârşită în calitate de administrator al SC T. SA. Or, aşa cum s-a arătat anterior, şi cum corect a reţinut şi prima instanţă, inculpatul nu poate fi obligat pe latură civilă cu referire la o infracţiune pentru care nu a fost trimis în judecată şi pentru care nu s-a extins procesul penal.
Inculpatul V.R.H. nu a declarat recurs, decizia curţii de apel fiind atacată numai de partea civilă A.N.A.F., Înalta Curte respingând ca nefondat recursul acestei părţi civile la data de 28 iunie 2012, fiind astfel emis mandatul de executare a pedepsei închisorii din 29 iunie 2012 de către Tribunalul Neamţ.
Pentru punerea în executare a mandatului, autorităţile judiciare române - prin intermediul Interpol - au colaborat cu alte autorităţi judiciare ale statelor europene, în final condamnatul V.R.H. fiind reţinut şi predat autorităţilor române de către autorităţile judiciare din Ungaria.
După începerea executării pedepsei închisorii, condamnatul - prin avocat ales - a formulat prezenta cerere de recurs, completată ulterior, motivând nedeclararea recursului, precum şi neparticiparea Ia judecarea apelului, în sinteză, prin necunoaşterea judecării cauzei în apel deoarece: avocatul său ales, care l-a asistat şt reprezentat la instanţa de fond, a formulat cererea de apel fără a-l încunoştinţa; avocatul său ales, ulterior declarării apelului, nu s-a mai prezentat la instanţă pentru a-l susţine; instanţa de apel a desemnat un avocat din oficiu care, în opinia condamnatului, ar fi prestat o apărare formală; ulterior pronunţării sentinţei, nu a mai primit nicio informare cu privire la procedurile judiciare, fiind convins că acestea nu se pot desfăşura în lipsa sa, el fiind cetăţean olandez, autorităţile române cunoscând adresa şi coordonatele sale de contact în Olanda; în apel a fost citat numai la reşedinţa avută în România, susţinând însă că nu mai locuia acolo de când a părăsit România, tot la aceea reşedinţă fiind făcută şi comunicarea deciziei.
În prezenţa avocatului ales, şi al interpretului de limbă olandeză, în şedinţă publică - având în vedere acordul său - a fost ascultat recurentul oferindu-i-se acestuia posibilitatea de a da explicaţii cu privire la desfăşurarea procedurilor judiciare, neparticiparea sa la judecarea apelului, declararea prezentului recurs, precum şi la aspectele referitoare la domiciliile ori reşedinţele avute ulterior participării sale la judecarea cauzei de către instanţa de fond, cele arătate fiind consemnate şi, după citire şi semnare, declaraţia a fost depusă la dosar.
Cnticile şi, respectiv, apărările recurentului referitoare la necunoaşterea desfăşurării procedurilor judiciare, care a avut consecinţă neparticiparea la judecarea apelului şi, respectiv, nedeclararea recursului în anul 2011, sunt neîntemeiate având în vedere situaţia care rezultă din actele şi lucrările dosarului:
I) inculpatul - cercetat în stare de libertate - a participat, personal, la procedura judiciară desfăşurată în faza de urmărire penală, fund asistat de doi avocaţi aleşi care, fie ambii, fie numai unul dintre ei, a/au semnat înscrisurile în care au fost consemnate activităţile de cercetare penală (aducerea la cunoştinţă a naturii şi cauzei acuzaţiilor, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor procesuale, ascultarea acuzatului, în mai multe rânduri, prezentarea finală a probelor, acuzaţiilor şi actelor/lucrării or dosarului de urmărire penală, etc); de asemenea, prin diverse cereri personale inculpatul s-a adresat organelor judiciare în cursul urmăririi penale (exemplu-cererea de amânare a discutării concluziilor expertizelor efectuate la urmărirea penală, procesele-verbale referitoare la necesitatea amânării unor activităţi de urmărire penală pentru lipsa avocaţilor aleşi, depunerea la dosar a unor înscrisuri etc).
Avocaţii aleşi ai inculpatului au formulat, în cursul urmăririi penale, mai multe cereri pentru luarea la cunoştinţă a unor documente/probe, obţinerea în copie a unor documente/probe ale dosarului, inclusiv cu privire la obiectivele expertizei, au formulat plângeri împotriva ordonanţei procurorului, etc.
Aşa cum rezultă din procesul-verbal din data de 10 martie 2008, întocmit de procuror, inculpatul nu a fost de acord să dea o declaraţie olografă cu privire la faptele pentru care era cercetat, menţionând că face uz de dreptul „de a nu declara nimic privitor la faptele pentru care el este cercetat"; de asemenea, inculpatul a menţionat că înţelege să-şi exercite „dreptul la tăcere" cu privire la faptele care formează obiectul cauzei penale, aspect menţionat şi în declaraţia consemnată de procuror la data de 10 martie 2008, declaraţie semnată de inculpat şi de cei doi avocaţi aleşi.
De asemenea, se constată că, ulterior, inculpatul, în prezenţa avocaţilor aleşi, şi a traducătorului, a semnat mai multe înscrisuri în care a fost consemnată, în urma acordului său, numai poziţia sa procesuală cu privire la probe, punerea la dispoziţie a acestora, modul de audiere a unor martori - înscrisuri datate 10 martie 2008, 31 martie 2008, 02 iunie 2008; toate înscrisurile sunt semnate de inculpat, avocaţii aleşi, interpret şi, respectiv, de procuror.
La finalizarea procedurii judiciare a urmăririi penale, inculpatul şi cei doi avocaţi aleşi au fost convocaţi de procuror, la data de 02 iunie 2008, a fost prezentat materialul de urmărire penală, prezent fiind şi interpretul. Şi la acest ultim moment procesual al urmăririi penale, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere", precizând „refuz să fac declaraţii", astfel cum rezultă din înscrisul existent la dosar (procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a materialului de urmărire penală).
Inculpatul, în cursul urmăririi penale, a menţionat că are domiciliul în Olanda, şi reşedinţa în România, jud. Neamţ.
În condiţiile prevăzute de lege, inculpatului - încă de la data de 05 septembrie 2007 - i s-a pus în vedere, potrivit art. 70 alin. (4) C. proc. pen., „că este obligat să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal" (procesul-verbal din data de 05 septembrie 2007 de aducere la cunoştinţă a învinuirii şi a drepturilor şi obligaţiilor procesuale, întocmit de procuror în prezenţa avocatului şi interpretului), înscnsul fiind semnat de acesta, de avocatul său ales şi de procuror. În respectivul înscris, inculpatul a menţionat domiciliul din Olanda şi reşedinţa din România, arătate anterior.
II) la judecarea cauzei în primă instanţă (instanţa de fond), inculpatul - printr-un înscris semnat personal - a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui avocat (înscris înregistrat la 2 octombrie 2008); ulterior (17 octombrie 2008), un avocat ales, a formulat o cerere pentru fotocopierea unor înscrisuri ale dosarului, cerere aprobată.
În cursul judecării cauzei în primă instanţă, avocatul ales al inculpatului (cu delegaţie de asistare juridică şi reprezentare), exercitând drepturile procesuale ale acestuia, a formulat mai multe cereri de amânare a judecăţii, cereri de schimbare a încadrării juridice, cereri de administrare a unor noi probe, etc; spre exemplu, printre altele, la data de 18 noiembrie 2008, s-a formulat şi o cerere pentru fotocopierea tuturor înscrisurilor dosarului de urmărire penală, cerere aprobată.
Conform înscrisului de la dosar, la 4 martie 2010 inculpatul a semnat un contract de asistenţă juridică şi reprezentare de către acelaşi avocat ales a R.T.B.V. Holland.
La termenul din 04 martie 2010, la instanţa de fond s-a prezentat numitul V.R.H., ca inculpat şi ca reprezentant al firmei amintite, avocatul ales şi interpretul de limbă olandeză. La solicitarea instanţei, inculpatul a declarat că înţelege să se prevaleze de „dreptul la tăcere" (aspect consemnat în încheierea de şedinţă din 4 martie 2010 - precum şi în înscrisul de la dosar, declaraţie semnată de inculpat); de asemenea, la acelaşi termen, instanţa a comunicat inculpatului că, dacă doreşte, se poate prezenta ulterior pentru a da declaraţie (încheiere).
Ulterior, inculpatul nu s-a mai prezentat la instanţa de fond, reprezentarea acestuia fiind asigurată de către avocatul ales, apărătorul fiind prezent inclusiv la termenul din 27 ianuarie 2011, când a fost pusă în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor (încheierea din 27 ianuarie 2011), nefiind solicitată lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea acesteia de către apărare, s-a dat cuvântul pentru dezbateri şi a fost amânată pronunţarea sentinţei, avocatul arătând că - în cazul în care se va amâna pronunţarea - va depune la dosar „concluzii scrise". Din încheierea respectivă, mai rezultă că, înainte de a se trece la dezbateri, instanţa a luat act că acuzarea şi apărarea nu au formulat alte cereri pentru completarea cercetării judecătoreşti (încheiere).
III) împotriva sentinţei, avocatul ales al inculpatului - care a asigurat asistenţa juridică şi reprezentarea acestuia la instanţa de fond - a declarat apel, cerere înregistrată la data de 23 martie 2011, solicitând modificarea sentinţei în sensul achitării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 272 din Legea nr. 31/1990 şi înlăturarea măsurii confiscării de la inculpat a sumei de 302.710 euro. Cauza a fost înregistrată pe rolul curţii de apel la data de 08 aprilie 2011, fiind acordate două termene de judecată, pronunţarea deciziei având loc la data de 24 iunie 2011, dispozitivul hotărârii fiind comunicat la data de 29 iunie 2011 la reşedinţa declarată organelor judiciare de către inculpat (jud. Neamţ).
În apel, nici inculpatul, şi nici avocatul ales, nu s-au prezentat, situaţie care a impus, în raport cu dispoziţiile legale privind obligativitatea asistenţei juridice, desemnarea unui avocat din oficiu. Concluziile puse de avocatul desemnat din oficiu sunt consemnate în încheierea din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală (avocatul solicitând, în primul rând, achitarea inculpatului pentru infracţiunea care a atras condamnarea la instanţa de fond şi înlăturarea măsurii confiscării, iar în al doilea rând, respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de procuror şi de partea civilă - încheiere). Examinând conţinutul cererii scrise de apel formulată de avocatul ales se constată identitatea motivelor de apel ale acestuia cu motivele de apel invocate şi detaliate de avocatul desemnat din oficiu la judecarea cauzei în apel (achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 272 din Legea nr. 31/1990 şi înlăturarea măsurii confiscării speciale).
Înalta Curte nu poate examina susţinerile recurentului-condamnat legate de pretinsa lipsă de comunicare a sa cu avocatul ales în cursul apelului ori legate de neprezenurea avocatului său ales la instanţa de apel, aceste aspecte ţinând de libertatea şi confidenţialitatea relaţiilor dintre inculpat şi avocatul său ales.
Cu privire la citarea în apel şi la comunicarea dispozitivului deciziei, invocate ca motive de necunoaştere a desfăşurării procedurilor judiciare de către recurent, se constată următoarele:
În declaraţia dată în faţa Înaltei Curţi, condamnatul recunoaşte că, la data de 12 octombrie 2009, locuinţa din Belgia care a constituit domiciliul său, şi pe care l-a comunicat organelor judiciare din România, a fost vândută (cerere completatoare), aspect confirmat de actele depuse de apărare în judecarea prezentului recurs (înscris emis de autorităţile administrative olandeze, convenţie de împărţire a venitului rezultat din vânzarea imobilului); din înscrisul emis de autorităţile administrative olandeze rezultă că, după 12 octombrie 2009, inculpatul a avut, succesiv, diferite domicilii (adrese) în Olanda. În consecinţă, este neîntemeiată critica acestuia în sensul că, deşi din 12 octombrie 2009 nu mai avea domiciliul la respectiva adresă din Olanda, la judecarea cauzei în apel - care a avut loc în anul 2011, deci după circa 3 ani de zile de la vânzarea imobilului - ar fi trebuit să fie citat şi, respectiv, ar fi trebuit să-i făcută comunicarea dispozitivului deciziei şi la aceea adresă, nu numai la reşedinţa declarată din România.
După data de 12 octombrie 2009, nici inculpatul şi nici avocatul său ales nu au încunoştinţat organele judiciare române despre vânzarea imobilului din Olanda (domiciliul indicat iniţial) şi nici despre o altă adresă în Olanda la care să fie citat ori la care să i se comunice actele de procedură. De asemenea, din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat o altă adresă în Olanda unde să i se facă aceste comunicări ori să fie citat.
Se mai constată că inculpatul a fost prezent personal la instanţa de fond, la termenul din 04 martie 2010, deci după data vânzării imobilului (12 octombrie 2009), şi nu a încunoştinţat instanţa despre schimbarea domiciliului în Olanda, încunoştinţare făcută abia în cursul prezentului recurs, adică în anul 2013.
Or, potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen. în caz de schimbare a adresei arătată în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua adresă numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală sau instanţa de schimbarea intervenită.
De asemenea, aşa cum s-a arătat anterior, se constată că în condiţiile prevăzute de lege, inculpatului - încă de la data de 05 septembrie 2007 - i s-a pus în vedere de către organele judiciare, potrivit art. 70 alin. (4) C. proc. pen., „că este obligat să anunţe în scris. în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal" (proces-verbal din 05 septembrie 2007 de aducere la cunoştinţă a învinuirii şi a drepturilor şi obligaţiilor procesuale), înscrisul fiind semnat de acesta, de avocatul său ales, de interpret şi de procuror. Or, în respectivul înscris, inculpatul a menţionat domiciliul din Olanda, şi reşedinţa din România, jud. Neamţ.
În consecinţă, este exclusiv culpa inculpatului care nu a încunoştinţat organul de urmărire penală sau instanţele de judecată despre schimbarea intervenită cu privire la o nouă adresă în Olanda ori în România.
Relevante cu privire la acest aspect sunt trei înscrisuri existente la dosar o adeverinţă medicală emisă la data de 21 octombrie 2009 în care se menţionează că inculpatul a fost internat în Clinicile I.C.C.O. - Braşov cu începere din 16 octombrie 2009 „pentru a-i servi la Judecătorie" şi, respectiv, o cerere de amânare a judecăţii, înregistrată la 03 februarie 2010, semnată personal de către inculpat, cu o adeverinţă medicală ataşată, eliberată la data de 01 februarie 2010 de un medic din Piatra-Neamţ, din care rezultă o stare de sănătate care nu a permis prezentarea sa la instanţă.
Se constată că în cererea de amânare a judecăţii, înregistrată la data de 03 februarie 2010, pentru termenul din 4 februarie 2010, cerere semnată personal de către inculpat, acesta menţionează „domiciliat în jud. Neamţ".
Faţă de cele 3 documente arătate rezultă că, cel puţin în anul 2009 - luna octombrie (cu începere de la 16 octombrie 2009, deci după data de 12 octombrie 2009, data vânzării imobilului din Olanda) şi în anul 2010 (luna februarie), inculpatul se afla în România şi, în mod firesc, ar fi avut posibilitatea să-şi înştiinţeze avocatul ales, precum şi instanţa de judecată despre vânzarea imobilului din Olanda şi stabilirea la o altă adresă din Olanda, mai ales că la dosar au fost depuse, în timp, şi alte cereri adresate instanţei şi semnate personal de către inculpat, ceea ce sugerează cunoaşterea de către acesta a procedurii prin care se putea adresa organelor judiciare.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, critica recurentului în sensul că în anul 2011 (anul judecării apelului) ar fi trebuit citat şi, respectiv, că ar fi trebuit comunicat dispozitivul deciziei şi la adresa imobilului din Olanda, imobil vândut încă din data de 12 octombrie 2009, iar nu numai la reşedinţa din România (comunicată organelor judiciare) apare ca neîntemeiată.
Citarea inculpatului şi comunicarea către acesta a actelor procedurale nu este o activitate pur formală, nu reprezintă un scop în sine. De asemenea, potrivit legii procesual-penale române, în cursul judecăţii, inculpatul - aflat în stare de libertate - poate fi reprezentat, nefiind obligat să se prezinte la instanţă; în majoritatea situaţiilor, această reprezentare judiciara este realizată de către un avocat ales.
În legătură cu aspectele menţionate trebuie observate şi principiile enunţate în Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 în care se arată că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a declarat, de asemenea, că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut şi că, în anumite condiţii, persoana acuzată poate renunţa, de bună voie şi nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la respectivul drept. Este necesar a se constata dacă acuzatul, având cunoştinţă de procesul stabilit, a mandatat un avocat, care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat, pentru a o apăra la proces şi că a fost într-aderăr apărată de avocatul respectiv la proces. Modul de numire a avocatului şi chestiunile conexe ţin de legislaţia naţională. De asemenea, s-a arătat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate informaţiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenţie deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, şi eforturilor depuse de către persoana în cauză pentru a primi informaţiile ce i-au fost adresate.
Or, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, pe de o parte, inculpatul - deşi încă de la data de 05 septembrie 2007 i s-a pus în vedere de către organele judiciare, potrivit art. 70 alin. (4) C. proc. pen., sub semnătură, „că este obligat să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal" - nu a depus diligente minime pentru asigurarea unor premise reale, efective, de a primi actele de procedură (citaţii, extrase hotărâri), iar pe de altă parte, apelul a fost declarat de avocatul ales al acestuia şi, numai ca urmare a neprezentării avocatului ales la cele două termene de judecată, asistenţa juridică a fost asigurată de un avocat desemnat de instanţă.
Aşa cum s-a arătat, în cererea de amânare a judecăţii, înregistrată la data de 03 februarie 2010, pentru termenul din 4 februarie 2010, cerere semnată personal de către inculpat, acesta menţionează „domiciliat în jud. Neamţ", adică indică numai adresa din România.
Se mai constată că recursul putea fi declarat şi personal, deoarece legea română nu impune o anumită formă sau conţinut pentru declaraţia de recurs ori dactilografierea ei, nu impune plata unor taxe sau onoram, nu impune redactarea cererii de recurs numai de un avocat şi, mai ales, nu impune motivarea recursului în chiar cererea de recurs, motivarea putând fi făcută şi ulterior.
Revenind la aspectele expuse în recurs de către condamnat se mai constată, potrivit adresei Ministerului Internelor şi Administraţiei, că arestarea sa a avut loc pe teritoriul Ungariei la data de 28 noiembrie 2012, data respectivă nefiind contestată de către acesta, iar din înscrisul emis de Administraţia Naţională a Penitenciarelor rezultă că pedeapsa începe la 07 decembrie 2012 şi expiră la 06 martie 2016, astfel că declararea recursului la 19 decembrie 2013 apare ca fiind cu depăşirea termenului prevăzut de lege, text invocat de apărare, neexistând cauze temeinice de împiedicare în declararea căii de atac care să justifice admiterea cererii de repunere în termenul de recurs. Nu sunt îndeplinite nici cerinţele art. 365 C. proc. pen. fiind depăşit termenul prevăzut de acest din urmă text de lege.
Cu privire la solicitarea subsidiară, expusă în cursul dezbaterilor, instanţa constată că a fost investită cu soluţionarea recursului contra deciziei penale nr. 98 din 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală (cererea scrisă de recurs) pentru motivele arătate de condamnat, în sinteză acestea vizând necunoaşterea judecării cauzei în apel prin necitarea sa şi în Olanda, fiind citat numai la adresa din România şi, respectiv, neatacarea cu recurs a respectivei decizii a instanţei de apel ca urmare a necomunicărti copiei de pe dispozitivul deciziei şi la adresa din Olanda, nu numai la adresa din România, în cadrul aceleiaşi căi de atac neflind posibilă şi examinarea unei contestaţii în anulare contra unei decizii pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, alegerea felului căii de atac cu care înţelege să învestească instanţa, şi a hotărârilor atacate, fiind opţiunea inculpatului.
Faţă de cele arătate, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpatul V.R.H. împotriva deciziei penale nr. 98/2011 din 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul V.R.H. împotriva aceleiaşi decizii, precum şi recursul peste termen declarat de inculpat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului justiţiei.
Onorariul interpretului de limba olandeză se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 09 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1236/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1224/2013. Penal → |
|---|
