ICCJ. Decizia nr. 1224/2013. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1224/2013

Dosar nr. 2794/104/2011

Şedinţa publică din 9 aprilie 2013

Deliberând asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 42 din 6martie 2012, Tribunalul Olt, secţia penală, a dispus următoarele:

1) în baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul B.M., la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen., s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Conform art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei timpul reţinerii de 24 de ore din intervalul 25 mai 2011, ora 16-26 mai 2011, ora 16,00 şi a arestării preventive din intervalul 1 iunie 2011-14 noiembrie 2011.

Potrivit art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza Il-a şi lit. b) C. pen. pe timpul detenţiei.

S-a constatat că faţă de inculpatul B.M. prin încheierea pronunţată la data de 10 noiembrie 2011 în Dosarul nr. 2794/104/2011 definitivă prin decizia nr. 12903 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de apel Craiova în Dosarul nr. 2794/104/2011/a9, s-a dispus măsura liberării provizorii sub control judiciar.

2) în baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, a fost condamnat inculpatul R.C., la pedeapsa de 5 ani închisoare.

Conform art. 76 alin. (3) C. pen., s-a aplicat acestui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. pe durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. pe timpul detenţiei.

Potrivit art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei timpul reţinerii şi arestării preventive cu începere din data de 25 mai 2011.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului R.C..

3) în conformitate cu art. 998, 999 C. civ., a fost obligat inculpatul B.M. la plata sumei de 260 euro cu titlul de despăgubiri pentru daune materiale către partea civilă R.M..

În baza art. 998, 999 şi 1003 C. civ., au fost obligaţi cei doi inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 5.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru daune morale către partea civilă R.M..

4) a fost obligat fiecare inculpat la câte 600 de RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Olt, au fost trimişi în judecată inculpaţii R.C. şi B.M. pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond fiind următoarea:

Partea vătămată R.M., la finele anului 2010, după discuţiile purtate cu un prieten, a aflat că inculpatul R.C. recrutează persoane care să lucreze în Portugalia şi să fie plătite pentru munca în agricultură; întrucât partea vătămată nu avea loc de muncă, a luat legătura cu inculpatul R.C., la domiciliul acestuia din comuna Ş., jud. Olt, cu care ocazie a primit oferta acestuia de a-i asigura de lucru la cules de măsline în Portugalia, pe baza unui contract de muncă cu durata de 3 luni, prin intermediul inculpatului B.M., plata fiind de 30 de euro pe zi de muncă, cazarea urmând a fi gratuită iar transportul şi hrana urmând a fi pe suportate din câştigul realizat. Fiind convinsă de buna credinţă a ofertanţilor, partea vătămată a acceptat oferta şi a convenit să plece în scurt timp, mai ales că i s-a spus că va merge împreună cu martorii D.I. şi D.F.. De asemenea, la data de 30 noiembrie 2010, inculpatul R.C. a luat legătura telefonic cu partea vătămată şi i-a spus că pe data de 1 decembrie 2010, împreună cu alte persoane, vor pleca în Portugalia cu autocarul, iar contravaloarea transportului urmează a fi avansată de inculpatul B.M..

La data menţionată, partea vătămată, împreună cu alte persoane recrutate de cei doi inculpaţi, au plecat cu autocarul din România, cu destinaţia Portugalia, iar la sosire, în localitatea Sao Matias, au fost aşteptaţi de inculpatul B.M. care a achitat preţul transportului, ce urma a fi recuperat de acesta, după care, cu un microbuz, le-a asigurat transportul în localitatea Faro; pe timpul deplasării, partea vătămată a avut asupra sa paşaportul, iar cartea de identitate s-a aflat la inculpatul R.C. sub pretextul de a li se întocmi contractele de muncă. La sosirea la ferma patronului portughez, aceştia au fost cazaţi într-o casă unde puteau dormi pe saltele aşezate direct pe jos, în camera părţii vătămate locuind cinci persoane, iar în imobil, în total, 11 persoane, iar partea vătămată, ca şi cei din grup, au constatat că pentru condiţiile de cazare urmau să plătească, de fiecare, câte 20 de euro pe lună şi că urmau să suporte şi cheltuielile cu utilităţile şi întreţinerea, de asemenea, din veniturile ce le obţineau, ceea ce a însemnat că nu s-a respectat înţelegerea de gratuitate a cazării. Inculpatul B.M. le-a spus acestora, în privinţa condiţiilor de plată, că erau - conform aceleiaşi înţelegeri din ţară - de 30 de euro pe zi-muncă. Din cauza condiţiilor meteo necorespunzătoare (caracterizate printr-un anumit climat maritim în anotimpul iarna, deci cu ploi frecvente), în primele zile partea vătămată, şi cei din grupul său, nu au lucrat, însă le-a fost avansată de către inculpatul B.M. suma de câte 20 de euro pentru a-şi acoperi cheltuielile de masă, cu obligaţia de a-i restitui aceste sume din veniturile obţinute din muncă; partea vătămată, ca şi cei din grupul din care făcea parte, din motivele expuse, au început să lucreze la câteva zile după sosire, în care scop erau transportaţi cu un autovehicul de teren la plantaţiile de măslini pe care trebuia să le recolteze, iar în torpedoul autovehiculului se aflau, de regulă, actele de identitate ale acestora. Plata muncii părţii vătămate, ca şi a celorlalţi, nu se făcea direct de către fermierul portughez, ci prin intermediul inculpatului B.M. care, în două carnete, îşi nota datele fiecărui lucrător refentoare la timpul lucrat şi sumele cuvenite, aceasta modalitate de evidenţă dându-i posibilitatea inculpatului fie să nu le recunoască o parte din zilele lucrate, fie să treacă, dar nu din eroare, la dublu aceleaşi sume plătite, în condiţiile în care părţii vătămate şi celorlalţi lucrători nu li se solicita să semneze de primire .

În realitate, suma acordată cu tidu de salariu pentru fiecare zi de muncă de către fermierul portughez era de 50 de euro, şi nu aşa cum le-au spus în ţară, dar mai ales în Portugalia, cei doi inculpaţi.

Activitatea de recoltat măsline, din cauza aceloraşi condiţii meteo nefavorabile, avea caracter intermitent astfel că, în cursul lunii decembrie 2010, partea vătămată şi cei din grupul său au lucrat circa 11-12 zile.

Partea vătămată avea totuşi libertatea de a se deplasa, însă aceasta era doar formală întrucât nu se afla în posesia actelor de identitate şi nici a sumelor de bani necesare. În scop de aprovizionare, lucrătorii se deplasau la supermarket cu maşina condusă de şoferul inculpatului B.M., însă nu li se permitea acestora să aibă actele de identitate asupra lor, tocmai spre a reduce posibilităţile legale de deplasare a celor în cauză.

În jurul datei de 1 ianuarie 2011, partea vătămată s-a exprimat public în sensul că vrea să plece, astfel că a fost vizitată de către cei doi inculpaţi care au aflat acest lucru de la cei din grupul de lucrători. Cu această ocazie, fiul inculpatului B.M., martorul B.M.I., i-a pretins părţii vătămate să predea paşaportul, iar ca urmare a refuzului de a da şi actul de identitate ce îl avea asupra sa a fost lovită peste fată de către acest martor, în prezenţa inculpatului R.C. care, la rândul său, a lovit-o pe această parte vătămată de mai multe ori, inclusiv cu picioarele, după care efectiv a călcat-o în picioare iar apoi i-a adresat ameninţări cu moartea în cazul în care va pleca. Ca urmare a intervenţiei celor din grup a fost oprit inculpatul R.C. din actele de agresiune împotriva părţii vătămate faţă de care aceasta nu a reuşit să se apere. Inculpatul B.M., care se afla în afara camerei în care a avut loc incidentul, a revenit şi a dispus ca fiul său să ridice actele de identitate şi paşapoartele, nu doar ale părţii vătămate ci şi pe cele ale celorlalţi membri ai grupului de lucrători.

Apoi, a doua zi, partea vătămată - deşi i s-a pretins de către fiul inculpatului B.M. să iasă la muncă - din cauza leziunilor suferite prin agresiune nu a putut da curs dispoziţiei însă, în zilele următoare, începând cu data de 3 ianuarie 2011, a trebuit să facă acest lucru. În zilele ce au urmat incidentului, partea vătămată a fost silită să suporte actele de răzbunare ale inculpatului B.M. care, în stare de ebrietate, venea peste aceasta în jurul orei 2,00 noaptea, în timp ce dormea, şi o injuria, dar şi ale celuilalt inculpat care continua ameninţările cu acte de agresiune în România dacă va divulga cele petrecute, iar prin fiul primului inculpat, martorul B.M.I., ce supraveghea activitatea, era pus în mod constant la lucrări cu efort fizic mare.

În jurul datei de 20 ianuarie 2011, partea vătămată şi cei din grupul său au terminat culesul măslinilor dar au constatat că inculpatul B.M. a refuzat să le dea sumele cuvenite pentru munca prestată, prin manopere de extorcare de genul celor expuse anterior privind diminuarea timpului lucrat ori dublarea fictivă a sumele plătite, conform cu evidenţele sale, dar şi că acest inculpat şi-a recuperat integral sumele avansate din veniturile obţinute prin muncă la recoltat măsline.

Partea vătămată a încercat să sesizeze autorităţile portugheze telefonic cu privire la situaţia sa, dar şi a celorlalţi din grup, însă nu a reuşit să comunice cu acestea deoarece nu cunoştea limba. Ulterior, partea vătămată a reuşit acest lucru prin soţia sa, ce se afla în ţară, aceasta sesizând autorităţile de poliţie române.

La începutul lunii februarie 2011, partea vătămată a reuşit să intre în posesia actului de identitate şi a paşaportului care i-au fost date de către martorul B.M.I., fiul inculpatului B.M., iar la plecare a primit de la acest din urmă inculpat suma de 200 de euro din care şi-a acoperit, cu 140 de euro, cheltuielile de transport, astfel că inculpatul B.M. a mai rămas dator cu 260 de euro.

Instanţa de fond a reţinut, ca probe cu caracter concludent, cele ce rezultă din declaraţiile date, în coroborare cu celelalte probe. Astfel, s-au avut în vedere, în primul rând, declaraţiile părţii vătămate din cursul judecăţii şi al urmăririi penale, care se coroborează cu declaraţiile martorilor. În acest sens, s-a reţinut declaraţia martorei C.R., soţia părţii vătămate, care prezintă, fie direct, fie din cele comunicate de soţul său, elemente de fapt ce se corelează cu cele menţionate, precum relaţiile stabilite de partea vătămată cu cei doi inculpaţi în vederea recrutării sale pentru munca în Portugalia, modul de deplasare arătat mai sus, condiţiile de muncă, inclusiv sub aspectul nivelului plăţii de 30 de euro pe zi muncă, prezentarea incidentului în care partea vătămată a fost agresată de inculpatul R.C., faptul că partea vătămată i-a pretins să facă rezervări la transportul pentru întoarcere încă din România, dar fără ştirea inculpaţilor că, în urma atenţionării soţului său, a ascuns faţă de inculpatul R.C. că a vorbit la telefon cu partea vătămată, că în data de 4 ianuarie 2011 această din urmă parte vătămată a încercat să sesizeze autorităţile portugheze, dar nu a reuşit să facă acest datorită necunoaşterii limbii portugheze, şi că a rugat-o să sesizeze organele politiei române. Cu privire la suma reală practicată ca nivel al salariului zilnic s-au reţinut elementele de proba din declaraţia părţii vătămate potrivit căreia nivelul acestora era mai mare de 30 de euro, de circa 60 de curo, care se coroborează cu acelea din declaraţia martorului C.G. care precizează că, din discuţiile purtate cu mai multe persoane ce se găseau în situaţii similare, a aflat că acestea erau de câte 50 de euro pe zi, dar că - în realitate - lor li se spunea şi li se dădeau doar 30 de euro pe zi. De aceea, faptul că restul martorilor precizează un nivel zilnic de doar 30 de euro al venitului exprimă doar informaţiile care le erau transmise de inculpaţi atâta timp cât partea vătămată şi cei din grupul său nu au putut comunica direct cu fermierul portughez. Aceste probe s-a coroborat cu cele din extrasele de cont emise de B.C.R. - Direcţia juridică în care, pentru intervalul 23 ianuarie 2007-15 august 2010, au fost constatate solduri care au ajuns şi la nivelul de 7.000 de euro ce atestă trimiteri frecvente de valută prin serviciul „Money Gram" din partea inculpatului B.M., aflat în Portugalia, către soţia sa, B.M., aflată în România, cu sume substanţiale de monedă europeană ce se prezumă ca provenite nu doar din efortul propriu, ci şi din exploatarea muncii celor menţionaţi pe baza faptului că depăşesc veniturile posibil a fi obţinute de acest inculpat, chiar împreună cu fiul său. De asemenea, s-au reţinut ca probe elementele de fapt din declaraţia martorului C.T.O. care arată că s-a adresat Consulatului României la Lisabona spre a obţine un act de identitate, şi nu direct inculpatului B.M. în posesia căruia se afla actul său, întrucât acesta îi pretindea, fără drept, ca şi celorlalţi băieţi din grup, să rămână până la terminarea sezonului de recoltat măsline şi avea certitudinea că nu mai puteau obţine venituri corespunzătoare din muncă din cauza atitudinii inculpaţilor. Mai mult, aceste probe se coroborează cu constatările consemnate în procesul verbal întocmit cu ocazia percheziţiei la domiciliul inculpatului B.M. cu care ocazie au fost găsite un număr de 3 cărţi de identitate şi un paşaport ale persoanelor care au făcut obiect al activităţii acestor inculpaţi, dar şi documente bancare privind transferul de sume în valută pentru suma de 7.000 de euro şi privind conturile de economii în valută ale soţiei inculpatului B.M. ce atestă demersurile de a mijloci transferul de forţă de muncă în Portugalia, ca şi însuşirea în folosul familiei a sumelor obţinute din exploatarea acesteia.

Instanţa de fond a remarcat şi tendinţa martorilor din prezenta cauză, precum S.V.I. ori C.T.O., care au lucrat în echipa din care făceau parte inculpaţii (alta decât cea a părţii vătămate), de a nu-şi mai menţine declaraţiile cu caracter evident incriminator la adresa inculpaţilor, declaraţii date cu ocazia ascultării în cursul urmăririi penale, din declaraţiile acestora rezultând totuşi suficiente elemente de fapt cu valoare de probe care se coroborează cu cele reţinute de instanţă cu privire la activitatea ilicită a acestora. Astfel, deşi aceşti martori nu prezintă vreo nemulţumire privitoare la inculpaţi totuşi, pe lângă faptul că prezintă nivelul salarizării ca fiind de 30 de euro pe zi muncă, de persoană, egal cu cel convenit în ţară, şi că nu ar deţine vreo probă că ar fi mai mare, aceştia menţionează că nu li s-a pretins să semneze de primirea sumelor reprezentând salariu pe vreun document, iar supravegherea echipei (alta decât cea a părţii vătămate) se făcea de către inculpatul B.M., dar alături de doi portughezi. în plus, din aceste declaraţii s-a reţinut o situaţie similară în legătură cu deţinerea actelor de identitate ce au fost preluate încă din ţară de către inculpatul B.M., lucru care, prin coroborare cu celelalte probe, dovedeşte intenţia concretizată a inculpaţilor de limitare a libertăţii de mişcare a acestora. În opinia instanţei de fond, în contextul celor menţionate, o explicaţie a schimbării declaraţiilor acestor martori, în sens favorabil inculpaţilor, nu poate fi decât aceea de a crea în mod fictiv o situatie de fapt şi, implicit, juridică mai bună pe baza bunăvoinţei de care aceştia dau dovadă în a acorda un aşa-zis „ajutor" şi a unor relaţii de muncă în comun, deşi nu conştientizează, în mod suficient, că aceasta este în detrimentul interesului general de stopare a fenomenului infracţional.

Apărarea inculpaţilor, bazată şi pe cele menţionate în declaraţia martorului P.M., potrivit cărora nu a existat o agresare a părţii vătămate, ci de acte de violenţă reciprocă, a fost înlăturată date fiind condiţiile nu doar de număr al celor care o loveau pe aceasta (inculpatul R.C. ajutat de martorul B.M.I., fiul celuilalt inculpat) dar mai ales de Constituţia fizică, în mod evident, mult mai robustă, cel puţin a inculpatului menţionat, în condiţiile în care partea vătămată nu a primit vreun sprijin al celor din grup tocmai datorită intimidării acestora. De asemenea, susţinerea inculpaţilor cu privire la conduita necorespunzătoare a părţii vătămate - care ar fi fost stăpânită de viciul beţiei şi ar fi dat în aceste condiţii dovadă de reacţii impulsive pe fondul cărora ar fi provocat incidentul avut - a fost înlăturată deoarece din declaraţia martorei C.R. rezultă că nu obişnuia să consume excesiv băuturi alcoolice, iar din restul declaraţiilor martorilor (C.T.V.) rezultă că aceasta nu reprezenta efectiv un viciu ce să conducă la pierderea autocontrolului, deşi era o obişnuinţă a acestei părţi vătămate.

Pe de altă parte, s-a apreciat ca fiind neconcludentă - sub aspectul stabilirii sumei reale a venitului realizat de către partea vătămată şi de cei din grupul său -extrasele din massmedia cu privire la venitul minim lunar din ţările vest europene, între care cele din Portugalia, s-ar situa la circa 497 de euro, deoarece se pleacă de la premisa - neconfirmată de nici o probă relevantă - că în mod necesar salariul asigurat era cel minim şi nu la un nivel care să exprime intensitatea muncii şi condiţiile totuşi dificile de recoltare. Or, după cum s-a arătat, nivelul salariului zilnic se situa la 50 de euro aspect ce se corelează cu cele care atestă că suma plătită cu acest titlu era de doar 30 de euro şi constituie o explicaţie relevantă pentru sumele de nivel mare trimise de inculpatul B.M. din Portugalia, pe parcursul a mai multor ani, prin serviciul de transfer rapid al B.C.R., în sensul că ar proveni din însuşirea acestora de către inculpat, cu atât mai mult cu cât sumele trimise, de nivelul a 7.000 de euro sau puţin mai mici decât aceasta, este evident că nu puteau proveni din munca inculpatului şi a fiului său dacă se ţine cont de salarizarea pe care acesta o recunoaşte (30 de euro pe zi muncă de persoană) ori este probată (de 50 de euro pe zi muncă de persoană).

De asemenea, şi celelalte apărări ale inculpaţilor au fost apreciat ca neîntemeiate, cu următoarele argumente:

Astfel, solicitarea că pentru inculpatul R.C. poate fi reţinută, cel mult, infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. nu este relevantă deoarece între actele de violenţă comise de acest inculpat şi activitatea de exploatare a muncii părţii vătămate, ca şi a celorlalţi membri ai grupului de lucrători, există legătură de la cauză la efect. După cum s-a arătat, probele dovedesc că agresiunea exercitată în data de 1 ianuarie 2011 de către inculpatul R.C., cu participarea martorului B.M.I., fiul inculpatului B.M., a avut ca scop să determine pe partea vătămată să renunţe la intenţia de a părăsi locul de muncă şi de a se mai exprima public în sensul că nu este de acord cu regimul de exploatare a muncii lor, regim instituit de inculpaţi. De asemenea, apărarea potrivit căreia au fost asigurate întocmai condiţiile de muncă şi salarizare convenite în ţară este lipsită de temei deoarece probele menţionate atestă că nu s-a asigurat cazare gratuită, în condiţii civilizate, atâta timp cât partea vătămată, şi ceilalţi din grup, au fost nevoiţi să achite contravaloarea acesteia, dar şi cheltuielile de întreţinere şi cu utilităţile, iar salariile plătite erau, în realitate, inferioare celor efectiv plătite de fermierul portughez, pe lângă faptul că inculpatul B.M. se preta şi la alte manopere de extorcare de drepturi salariale ale părţii vătămate. Pe de altă parte, apărarea potrivit căreia singură partea vătămată se face vinovată de incidentul în care a fost agresată, în principal de către inculpatul R.C., a fost înlăturată deoarece nu doar că s-a dovedit că este vorba doar de un consum de băuturi alcoolice în limite normale, în cadrul grupului de lucrători, ce nu a exacerbat o conduită violentă a acestuia, dar şi că această situaţie i-a permis doar să se exprime cu mai mult curaj împotriva activităţii infracţionale a inculpaţilor.

S-a mai arătat de instanţa de fond că este neîntemeiată apărarea constând în aceea că, prin declaraţiile martorilor C.G., P.M.I., S.V.I. şi C.T.O., s-ar fi dovedit că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane deoarece, după cum s-a arătat, relevante sunt probele expuse mai sus care, în plus, se coroborează cu elemente de fapt din chiar aceste declaraţii, aşa cum au fost prezentate mai sus. Chiar dacă se poate admite că există o anumită stereotipie în declaraţiile acestor martori date în cursul urmăririi penale, totuşi, această împrejurare este irelevantă deoarece esenţială este stabilirea adevărului, pentru aflarea căruia s-au putut retine probe şi din forma acestora din cursul judecăţii, deşi este schimbată în sens favorabil inculpaţilor pentru argumentele expuse anterior.

Apărarea potrivit căreia inculpatul B.M. nu ar fi fost implicat în vreun fel în actele de agresiune împotriva părţii vătămate au fost înlăturate deoarece s-a dovedit, pe baza elementelor de fapt de mai sus, scopul acestora, anume supunerea victimei, şi a celorlalti din grup la actele de exploatare în beneficiul acestui inculpat care exercita direct o constrângere morală, atât prin determinarea autorilor agresiunii să lovească pe partea vătămată, dar şi prin actele de răzbunare proprii (prin injurii, ameninţări, etc.) la adresa acesteia, cât şi indirect, o constrângere fizică prin cei menţionaţi.

De asemenea, instanţa de fond a menţionat că şi dacă este dovedit că inculpaţii, la rândul lor, lucrau alături de ceilalţi conaţionali la activitatea de recoltat măsline, şi că s-au manifestat în sensul de a ajuta cu sume de bani pe partea vătămată şi pe cei din grup în cursul activităţii, pentru a-şi putea procura alimente, acest lucru este neconcludent, neexcluzând activitatea ilicită a acestora. După cum s-a dovedit prin probele prezentate, sumele avansate de către inculpatul B.M. pentru acoperirea costului transportului ori pentru ca persoanele din grup să-şi procure alimente au fost recuperate de acesta din veniturile salariale ale celor în cauză şi au constituit condiţii care au permis acestuia, în cooperare cu celălalt inculpat, să-i exploateze pe membrii grupului în formele menţionate pe parcursul mai multor ani (2007-2010), aşa cum rezultă din datele de expediere a sumelor prin serviciul Money Gram.

Susţinerea inculpaţilor în sensul că nu pot fi concludente probele având la bază doar declaraţiile martorilor, în condiţiile în care nu s-au administrat probe la raţa locului, în Portugalia, ca ascultarea patronului portughez, a fost înlăturată deoarece probele cauzei, între care declaraţiile de parte vătămată se coroborează cu cele ale martorilor, dar şi cu proba cu înscrisuri (extrasele de cont) şi cu prezumţii privind provenienţa sumelor trimise prin serviciul Money Gram pe baza faptului depăşirii substanţiale a veniturilor salariale posibil a fi obţinute de membrii familiei inculpatului B.M..

Apărarea inculpaţilor în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de a comite fapta penală a fost înlăturată cu motivarea că, în raport cu criteriul obiectiv, anume conduita inculpaţilor, ca formă de manifestare a voinţei acestora în condiţii de discernământ, nu se poate reţine decât concluzia că aceştia sunt vinovaţi de fapta penală pentru care au fost trimişi în judecată, atât sub aspect intelectiv, cât şi volitiv. Chiar dacă membrii grupului de lucrători din care au făcut parte cei doi inculpaţi s-au declarat, în special în fata instanţei, în general mulţumiri de activitatea acestora, acest lucru este neconcludent pentru temeiurile expuse anterior, inclusiv cu privire la schimbarea declaraţiilor în sens favorabil inculpaţilor, dar şi la cauzele acesteia.

La individualizarea pedepselor s-au reţinut criteriile prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. între care modalitatea comiterii faptei penale, limitele de pedeapsă, dar şi fişa de cazier a inculpatului R.C., din care rezultă două fapte penale de furt calificat şi una de lovire pentru care procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Balş l-a scos de sub urmărire penală şi i-a aplicat trei amenzi administrative. De asemenea, în cazul inculpatului B.M. s-a mai avut în vedere vocaţia acestuia la circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. pe baza bunei sale conduite anterioare, dedusă din lipsa antecedentelor penale, căreia instanţa de fond i-a recunoscut valoarea juridică corespunzătoare, cu efecte de coborâre a pedepsei principale sub minimul special, la un cuantum apt să realizeze scopul preventiv şi funcţiile coercitivă şi educativă ale acesteia, dar şi că minimul special al pedepsei principale asigură acest scop şi funcţii în cazul celuilalt inculpat.

În opinia instanţei de fond, este neîntemeiată cererea inculpaţilor ce se referă la suspendarea condiţionată a executării pedepselor, argumentul fiind acela că nu se pot reţine ca îndeplinite condiţiile cumulative de la art. 81 alin. (1) C. pen., respectiv cele ce se referă la realizarea scopului preventiv al pedepsei fără executarea efectivă a acesteia. Chiar dacă inculpatul B.M. nu are antecedente penale, iar celălalt inculpat a fost scos de sub urmărire penală de către procuror pentru considerentul că faptele penale nu constituie infracţiuni în condiţiile art. 18 C. pen., şi au situaţia familială şi personală menţionată de aceştia, celelalte criterii de individualizare expuse, între care probele ce se referă la consistenţa şi durata faptei penale, dar şi cazierul inculpatului R.C., impun constatarea că scopul şi funcţiile pedepsei se pot realiza doar prin executarea efectivă în detenţie a acesteia.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului R.C. întrucât, în opinia instanţei de fond, sunt dovedite în continuare condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În acest sens, nu doar că există probele de mai sus ce atestă comiterea faptei penale de către acesta, faptă pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani, dar este probat şi pericolul concret pentru ordinea publică al lăsării în libertate, fie şi restrânsă, a acestuia. Acest din urmă pericol constată în certitudinea că inculpatul va comite noi fapte penale de trafic de persoane, de violenţă şi împotriva patrimoniului persoanelor, aşa cum rezultă din conduita sa ilicit penală dovedită în cauza de faţă şi prin menţiunile cazierului penal.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a soluţionat acţiunea formulată de partea civilă R.M. prin stabilirea de obligaţii civile la despăgubire în sarcina inculpaţilor pe baza constatării că sunt dovedite condiţiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ. pentru cele materiale şi, în plus, cele art. 1003 C. civ. în cazul celor pentru daune morale. Astfel, cu privire la despăgubirile pentru daune materiale s-a constatat că aceste condiţii sunt dovedite doar cu privire la inculpatul B.M. deoarece, în raport cu partea civilă, este probat că doar acesta şi-a însuşit sumele cuvenite cu titlul, de salariul după acoperirea cheltuielilor avansate şi în limita sumei de 260 de euro, conform cu probele coroborate de mai sus, din declaraţia de parte vătămată şi cu restul probelor. De asemenea, s-a constatat că este dovedită existenta prejudiciului moral reprezentat de traumele fizice şi psihice produse de către cei doi inculpaţi părţii civile prin conduita lor dolosivă, de inducere în eroare sub aspectul asigurării unor condiţii oneste de muncă şi trai, dar şi de violenţă morală şi fizică, prezentată anterior, ce a culminat cu supunerea sa la presiuni psihice şi agresiuni. De aceea, s-a constatat că nivelul de 5.000 RON al despăgubirilor pretinse de către partea civilă asigură o reparaţie integrală a acestui prejudiciu .

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii B.M. şi R.C., precum şi partea civilă R.M..

Apelantul-inculpat B.M. a criticat soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând, în esenţă, că a fost greşit condamnat pentru infracţiunea prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 întrucât probatoriul, aşa cum a fost administrat în cele două faze ale procesului, nu demonstrează vinovăţia sa la săvârşirea faptei respective, în realitate, între el şi părţile vătămate existând raporturi de muncă care s-au desfăşurat potrivit condiţiilor din contractele încheiate, considerente pentru care, potrivit art. ll pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a solicitat o soluţie de achitare, iar în subsidiar, a apreciat că atât pedeapsa, cât şi modalitatea de executare, sunt greşit individualizate, solicitându-se, reducerea pedepsei şi aplicarea suspendării condiţionate sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Apelantul-inculpat R.C. a invocat aceleaşi critici de nelegalitate şi netemeinicie, în principal, susţinând că el a acţionat fără vinovăţie, întrucât între el şi părţile vătămate transportate în Portugalia au existat raporturi de muncă, şi că acestea s-au desfăşurat potrivit înţelegerilor iniţial intervenite, probatoriul nedemonstrând că, prin ameninţări ori violenţe, ar fi obligat părţile vătămate să presteze diferite munci, însuşindu-şi o parte din banii cuveniţi, motive pentru care a solicitat, în principal, achitarea potrivit art. ll pct. 2 lit. a) rap.la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar, în subsidiar, a susţinut că atât pedeapsa, cât şi modalitatea de executare, au fost greşit individualizate, fiind prea severe, impunându-se reducerea pedepsei, cu aplicarea unei modalităţi de executare neprivative de libertate, prevăzută de art. 81 sau art. 86¹ C. pen.

Apelanta-parte civilă R.M. nu a invocat motive concrete de nelegalitate şi netemenicie a sentinţei, limitându-se la a susţine, în cererea făcută, că soluţia primei instanţe „este nelegală şi temeinică".

Prin decizia penală nr. 316 din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a dispus următoarele:

I) a admis apelurile declarate de inculpaţii B.M. şi R.C., a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată numai cu privire la individualizarea pedepselor a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului B.M., pentru art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, la 3 ani închisoare; făcând aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului R.C., pentru art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, la 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen., a înlăturat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata de 2 ani.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului R.C. durata măsurilor preventive de la 26 mai 2011 la 1 mai 2012.

II) a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

III) a respins ca nefondat apelul părţii civile R.M. şi a obligat-o la 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Pe baza unui probatoriu concludent, ce a fost bine evaluat (declaraţiile părţii vătămate R.M., coroborate cu declaraţiile martorilor C.R., C.G., S.V.I., C.T.O., D.I., D.G.C., P.M.I., B.M.I. şi, parţial, cu cele ale inculpaţilor), prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt corectă, în raport de care a încadrat juridic activitatea infracţională a inculpaţilor în dispoziţiile prev.de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

S-a reţinut că atât partea vătămată, cât şi martorii mai sus nominalizaţi, au susţinut că inculpaţii, după discuţii anterioare, le-au promis locuri de muncă în străinătate, pe baza unor contracte de muncă cu perioadă determinată, oferindu-le un salariu decent, condiţii de muncă legale, cazare gratuită, în condiţii decente de trai, urmând ca aceştia să achite doar contravaloarea transportului şi a hranei zilnice. Odată ajunşi în străinătate - Portugalia, persoanele respective au constatat că acele condiţii de muncă promise de inculpaţi nu corespundeau realităţii, fiind obligaţi să muncească în condiţii insalubre, dar să şi locuiască în condiţii minime de igienă, fără a le fi întocmite contracte de muncă, iar o parte din banii rezultaţi din muncă au fost opriţi de către inculpaţi. Mai mult, acestor persoane le-au fost ridicate cărţile de identitate, paşapoartele, iar partea vătămată R.M., atunci când şi-a exprimat nemulţumirea fată de condiţiile de lucru şi de cazare, a fost lovit în mai multe rânduri de către inculpatul R.C., acesta ameninţându-l că dacă va încerca să plece, îl va omorî. Totodată, a mai rezultat că cei doi inculpaţi nu aveau dreptul de a recruta persoane pentru a le transporta în străinătate la muncă, astfel că apărările acestora, făcute în sensul că între ei şi persoanele duse în Portugalia, în condiţiile mai sus arătate, existau raporturi de muncă, care s-au desfăşurat legal, nu pot fi primite.

Insă - a constatat instanţa de apel - stabilind pentru inculpatul B.M. o pedeapsă principală de 4 ani închisoare, iar pentru inculpatul R.C. o pedeapsă principală de 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de trafic de persoane, prev.de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, judecătorul fondului a făcut o greşită individualizare judiciară. Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea pedepsei se au în vedere gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, împrejurările în care aceasta s-a consumat, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi unele elemente ce privesc pe făptuitor, de natură a-i agrava sau atenua răspunderea. În cadrul operaţiunii concrete de individualizare judiciară, aceste criterii au o importanţă egală, sunt valorificate împreună, astfel că supraestimarea unuia sau nesocotirea altuia, antrenează netemeinicia şi, implicit, nelegalitatea soluţiei.

Instanţa de apel a apreciat că în cauza de faţă, cu privire la ambii inculpaţi, prima instanţă a supralicitat gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite. Astfel, cu luarea în seamă a tuturor criteriilor prev.de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), curtea de apel a apreciat că o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru inculpatul B.M., şi o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare - stabilită prin reţinerea de circumstanţe judiciare atenuante prev.de art. 74 alin. (1) lit. a) rap.la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. - pentru inculpatul R.C., vor fi de natură să asigure realizarea scopului pedepselor arătate de art. 52 C. pen. Totodată, în rejudecare, a fost înlăturată pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., timp de 2 ani inculpatului R.C., cu referire la dispoziţiile art. 76 alin. (3) C. pen.

În final, s-a arătat că, întrucât la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, cum astfel obligă art. 371 alin. (2) C. proc. pen., nu s-au identificat temeiuri pentru desfiinţarea sentinţei sub aspectul laturii civile, s-a apreciat că apelul declarat de partea civilă este nefondat.

Împotriva ambelor hotărâri, inculpaţii R.C. şi B.M. au declarat recurs, motivele şi carurile de casare fiind menţionate în încheierea de dezbateri şi amânarea pronunţării decimei, care face parte integrantă din hotărâre.

În sinteză, au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. (solicitându-se achitarea inculpaţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. cu motivarea că aceştia nu au săvârşit mcio faptă penală, din materialul probator existent la dosar, în special din declaraţiile date de martori în faţa instanţei, rezultând că ei nu au forţat pe nimeni să meargă la muncă, nu au reţinut buletinul părţii vătămate şi nici nu l-au luat o parte din bani, apărarea cerând a se da preferinţă declaraţiilor date în faţa instanţei) şi de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. (solicitându-se aplicarea unei modalităţi de executare a pedepsei neprivative de libertate).

Recursurile inculpaţilor vor fi respinse ca nefondate pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, prin „eroare de fapt" se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul. În ce priveşte cerinţa ca eroarea de fapt să fie „gravă" trebuie înţeles că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia procesului.

Recurenţii-inculpaţi, prin apărător, nu au arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea cazului de casare invocat sugerează fie că instanţele ar fi evaluat greşit probele administrate, fie că eroarea gravă ar rezulta din faptul că instanţele ar fi acordat o mai mare valoare probatorie declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, în favoarea celor date în cursul judecăţii, ambele ipoteze nefiind de natură să justifice incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor pnn coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înţelesul legii „a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare" este un drept, dar şi o obligaţie procesuală, care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă. În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acestuia este răsturnată, prezumţia având caracter relativ, iar nu absolut.

Nicio dispoziţie legală nu prevede obligaţia înlăturării declaraţiilor date în cursul urmăririi penale motivat prin simplu fapt că inculpatul sau martorul revine asupra acestora în cursul judecăţii; revenirea asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale trebuie să fie rezonabil motivată de inculpat ori de martor, în caz contrar întreaga activitate de urmărire penală (care în sistemul de drept penal român este deosebit de amplă şi însoţită de un complex de drepturi şi garanţii procesuale), ar fi lipsită de utilitate şi eficienţă juridică.

Instanţa de fond, cu ocazia evaluării declaraţiilor date de inculpaţi şi martori, a remarcat tendinţa unor martori de a nu-şi mai menţine declaraţiile cu caracter evident incriminator la adresa inculpaţilor, declaraţii date cu ocazia ascultării în cursul urmăririi penale, constatând că această revenire nu este rezonabil motivată de către aceştia.

Or, aşa cum rezultă din examinarea dispoziţiilor art. 325 şi, respectiv, art. 327 raportat la art. 325 C. proc. pen., atunci când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior (în cursul urmăririi penale) instanţa cere persoanei respective (inculpat sau martor) să dea explicaţii cu privire la aceste contraziceri.

De asemenea, judecătorul, în evaluarea declaraţiilor martorilor date în diferite faze procesuale ale cauzei penale, trebuie să aibă în vedere în ce măsură acestea se coroborează între ele şi, mai ales, în ce măsură se coroborează cu alte probe (mijloace de probă), inclusiv cu declaraţiile altor martori, părţi vătămate ori inculpaţi, mai ales a acelora care nu se află în anumite legături personale cu părţile implicate, in activitatea de evaluare a probelor de către judecător, nu criteriul cantitativ ori numeric este important, ci cel al valoni conţinutului informativ al fiecărui mijloc de probă. Acest principiu de evaluare a probatoriului este reflectat de legiuitor prin dispoziţiile art. 63 alin. (1) şi (2), art. 67 alin. (2) şi art. 356 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Împrejurarea că instanţele, în evaluarea mijloacelor de probă existente la dosar, au înlăturat motivat unele probe sau au acordat prioritate unora dintre declaraţiile date în cursul urmăririi penale nu poate constitui un aspect de nelegalitate sau netemeinicie al hotărârilor judecătoreşti atacate.

În consecinţă, în mod legal instanţa de fond, constatând că în cursul judecăţii unii dintre martori „şi-au nuanţat declaraţiile anterioare", fără o justificare rezonabilă, şi fără ca acestea să fie categoric contrare celor anterioare, a reţinut - sub aspect probator - elementele de fapt din declaraţiile date în cursul urmăririi penale apreciind că acestea reflectă adevărul cu privire la faptele ce constituie obiectul judecăţii prin coroborarea cu restul probelor administrate.

Aşa cum constant a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în junsprudenţa sa, inclusiv în cauze contra României, în anumite circumstanţe, poate fi necesar pentru autorităţile judiciare să utilizeze declaraţii din timpul instrucţiei preparatorii. În cazul în care acuzatul a avut posibilitatea corespunzătoare şi suficientă de a le contesta, la momentul în care au fost făcute, sau ulterior, utilizarea acestor declaraţii nu încalcă, prin ea însăşi, art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie. De asemenea, - în acest context - s-a apreciat că instanţele naţionale au înlăturat într-o manieră motivată declaraţiile prin care unii martori au revenit asupra depoziţiilor anterioare, mai ales că nimic nu probează că martorii au fost constrânşi de către organele de cercetare penală pentru a da declaraţiile respective. În special, Curtea Europeană a notat că niciunul dintre martorii respectivi nu a depus plângere penală la parchet pentru utilizarea violenţelor, ameninţărilor sau a oricăror alte metode de constrângere În scopul strângerii probelor, infracţiunea fiind prevăzută de dispoziţiile interne.

Examinând sentinţa atacată, se constată că instanţa de fond s-a conformat atât legii interne, cât şi standardului european astfel cum acesta este reflectat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că, pe de o parte, a examinat toate apărările inculpaţilor, pe care le-a înlăturat motivat, iar pe de altă parte, a constatat că revenirea unor martori asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale nu este rezonabil motivată de aceştia, împrejurare care a impus utilizarea declaraţiilor date în cursul urmăririi penale şi numai parţial a celor date în cursul judecăţii.

În sfârşit, apărările recurenţilor inculpaţi - reiterate atât în apel, cât şi în recurs -menţionate în cele două hotărâri judecătoreşti atacate, în motivele scrise de recurs şi verbal în cursul dezbaterilor, trebuie examinate în contextul situaţiei părţii vătămate, persoană fără loc de muncă şi trăind într-o zonă cu resurse limitate pe planul angajării forţei de muncă. În acest context, încercarea acesteia de a-şi asigura într-un mod legal resursele financiare (prin prestarea unei activităţi lucrative) s-a „întâlnit" cu iniţiativa inculpaţilor care, aşa cum sugerează probatoriul administrat, aveau ca preocupare, fără a avea autorizarea legală, recrutarea de forţă de muncă necesară în Portugalia (culesul măslinilor).

În sinteză, recurenţii-inculpaţi au susţinut că ei nu au săvârşit nicio faptă penală, că nu au racolat, nu au exploatat partea vătămată ci, dimpotrivă, ar fi asigurat acesteia o activitate remunerată în Portugalia, chiar au transportat-o gratuit în această ţară, că nu i-au luat acesteia actele de identitate şi, mai ales, că nu i-au luat nicio sumă de bani din cea plătită de angajatorul portughez.

Aşa cum s-a arătat, niciuna dintre aceste apărări nu este întemeiată, neexistând un suport probatoriu care să le confirme, recurenţii-inculpaţi întemeindu-şi apărările prin recurgerea, într-un sens convenabil, la interpretarea personală a termenilor şi noţiunilor referitoare la traficul de persoane, iar nu la sensul juridic al acestora.

Înainte de a examina aceste apărări, de altfel examinate şi înlăturate de ambele instanţe, se impune menţionarea unor consideraţii privind infracţiunea de trafic de persoane.

Traficul de persoane a constituit o preocupare importantă la nivelul comunităţii statelor lumii - în acest sens, Convenţia O.N.U. împotriva criminalităţii transnaţionale organizate ratificată prin Legea nr. 565/2002; Protocolul O.N.U. privind reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia O.N.U. împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, ratificat prin Legea nr. 565/2002; Protocolul împotriva traficului de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia O.N.U. împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, ratificat prin Legea nr. 565/2002; Decizia Consiliului Uniunii Europene privind completarea definiţiei crimei numite "trafic de fiinţe umane", în anexa Convenţiei Europene, Consiliul U.E. nr. 1999/C/26/; Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de fiinţe umane (2002/629/JAI) - dar şi la nivelul statului român, în acest sens - Legea nr. 678/2001, completată şi modificată, H.G. nr. 1216/2001 şi nr. 299/2003.

Din definiţia traficului de persoane, cuprinsă în Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia O.N.U. împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, rezultă şi formele în care se concretizează această infracţiune în raport de caracteristicile persoanelor traficate şi traficante, de scopul urmărit şi interesul vizat, de natura cauzelor ce au generat fenomenul, de implicaţiile sociale, dar şi de specificul valorilor sociale lezate (drepturile omului).

Astfel, privit din punctul de vedere al drepturilor omului, traficul de persoane include sclavia, munca forţată, violenţa, abuzul de încredere, agresiunea fizică şi psihică a persoanei, fiind pe deplin justificată aprecierea că traficul de fiinţe umane este o formă a sclaviei la început de mileniu; sub aspect economic, traficul presupune interese financiare (profituri uriaşe), reţele regionale şi internaţionale, circulaţia ilicită a banilor (spălarea banilor care provin din trafic şi pe baza cărora se realizează activitatea de traficare); din punctul de vedere al originii fenomenului, factorii care generează şi susţin traficul sunt sărăcia accentuată a victimelor, nivelul educaţional scăzut, neîncrederea în sine, eşecurile în viaţă; din perspectiva valorilor sociale lezate, persoanele traficate sunt reduse la condiţia de "marfă", sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai profunde, trauma suferită marcându-le întreaga evoluţie viitoare; din punctul de vedere al implicaţiilor sociale, datorită creşterii alarmante din ultimii ani, traficul de persoane devine un fenomen naţional şi transnaţional, fund favorizat de procesul general al globalizării şi de utilizarea tehnologiilor moderne; în sfârşit, prin prisma scopului vizat, traficul presupune profituri uriaşe pentru traficanţi, inclusiv în ca^ul traficului în scop de muncă forţată.

Din perspectiva victimelor, traficul de persoane poate fi clasificat prin natura actelor abuzive exercitate asupra lor şi care vizează, printre altele: aspectul social (abuz psihologic, fizic, supravegherea pentru împiedicarea deplasării ori liberei circulaţii a victimelor, lipsa puterii de decizie, lipsa accesului la servicii medicale); aspectul juridic (deposedarea de acte identitate, posedarea şi utilizarea de acte false, ameninţările cu predarea la poliţie); aspectul economic {împovărarea cu datorii, neplată, reţinerea unor plăţi nejustificate).

Revenind la legislaţia internă, elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001 se realizează printr-una sau mai multe dintre acţiunile prevăzute ca modalităţi alternative, acţiuni care trebuie să fie efectuate în scopul exploatării victimei: recrutarea, constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea obţinerii de profit; transportarea, presupune deplasarea victimei dintr-un loc în altul, fie în interiorul statului de origine, fie din statul de origine al victimei în statul de destinaţie, ceea ce presupune - cel mai adesea - trecerea uneia sau mai multor linii de frontieră; transferarea, constă în transmiterea victimei de la un traficant la altul, atunci când este vândută pur şi simplu ca o marfă, iniţial fără ca ea să ştie, sau face obiectul unei alte tranzacţii încheiate între traficanţi (de ex. schimbul); calarea, presupune instalarea unei persoane temporar într-o locuinţă ori într-un alt amplasament având această destinaţie iar găzduirea constă în primirea unei persoane într-o locuinţă şi adăpostirea vremelnică a acesteia; primirea, presupune preluarea victimei de către un traficant, de la unul la altul, ca urmare a unei tranzacţii intervenite între cei doi.

Fiecare dintre aceste acţiuni este suficientă pentru realizarea elementului material al infracţiunii de trafic de persoane, atât în variantele tip, cât şi în cele agravate.

Infracţiunile de trafic de persoane, în modalităţile normative prevăzute în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, au ca element subiectiv intenţia directă, calificată prin scop, care trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, dar care nu trebuie să fie şi efectiv realizat. Traficantul are reprezentarea caracterului ilicit al actelor sale în realizarea cărora se implică în mod conştient şi prevede consecinţele lor, urmărind totodată producerea acestora.

Examinate prin raportare la cele arătate, Înalta Curte - în acord cu cele două instanţe anterioare - constaţi realizate condiţiile săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane reţinând în acest sens următoarele:

Partea vătămată se afla într-o stare de vădită vulnerabilitate - nu avea loc de muncă, trăia într-o zonă geografică cu posibilităţi limitate de angajare şi dorea să-şi obţină în mod legal resursele financiare prin prestarea unei activităţi lucrative. Aceasta a aflat că inculpatul R.C. recrutează persoane care să lucreze în Portugalia, şi să fie plătite pentru munca în agricultură, şi a primit oferta acestuia de a-i asigura de lucru la cules de măsline în Portugalia, pe baza unui contract de muncă cu durata de 3 luni, prin intermediul inculpatului B.A., plata fund de 30 de euro pe zi de muncă, cazarea urmând a fi gratuită iar transportul şi hrana urmând a fi pe suportate din câştigul realizat (contravaloarea transportului urmând a fi avansată de inculpatul B.M.).

Astfel, în prima etapă a intervalului de timp la care se referă faptele deduse judecăţii, s-a reţinut că partea vătămată, împreună cu alte persoane recrutate de cei doi inculpaţi, au plecat cu autocarul din România, cu destinaţia Portugalia, iar la sosire, în localitatea Sao Matias, au fost aşteptaţi de inculpatul B.M. care a achitat preţul transportului. Pe timpul deplasării, partea vătămată a avut asupra sa numai paşaportul, deoarece cartea de identitate s-a aflat la inculpatul R.C. sub pretextul de a li se întocmi contractele de muncă. La sosirea la ferma patronului portughez, partea vătămată şi celelalte persoane au fost cazate într-o casă unde puteau dormi pe saltele aşezate direct pe jos, în camera părţii vătămate locuind cinci persoane, şi, în imobil, în total, 11 persoane, iar partea vătămată, ca şi ceilalţi din grup, au constatat că pentru respectivele condiţii de cazare urmau să plătească, de fiecare, 20 de euro pe lună şi că urmau să suportate şi cheltuielile cu utilităţile şi întreţinerea din veniturile ce le obţineau, ceea ce a însemnat că nu s-a respectat înţelegerea de gratuitate a cazării. Plata muncii părţii vătămate, ca şi a celorlalţi, nu se făcea direct de către fermierul portughez, ci prin intermediul inculpatului B.M. care, în două carnete, îşi nota datele fiecărui lucrător privind timpul lucrat şi sumele cuvenite, aceasta modalitate de evidenţă dându-i posibilitatea inculpatului fie sa nu le recunoască o parte din zilele lucrate, fie să treacă, dar nu din eroare, la dublu aceleaşi sume plătite, în condiţiile în care părţii vătămate şi celorlalţi lucrători nu li se cerea să semneze de primire. În realitate, suma acordată cu titlu de salariu pentru fiecare zi de muncă de către fermierul portughez era de 50 de euro, şi nu aşa cum le-au spus în ţară, de 30 de euro, dar mai ales în Portugalia, cei doi inculpaţi.

Deşi aparent partea vătămată avea libertatea de a se deplasa, aceasta era doar formală întrucât nu se afla în posesia actelor de identitate şi nici a sumelor de bani necesare. În scop de aprovizionare, partea vătămată şi ceilalţi lucrători se deplasau la supermarket cu maşina condusă de şoferul inculpatului B.M., însă nu li se permitea acestora să aibă actele de identitate asupra lor, tocmai spre a reduce posibilităţile legale de deplasare a celor în cauză.

În ce-a de-a doua parte a perioadei de timp în care s-au desfăşurat faptele ce formează obiectul judecăţii, în jurul datei de 1 ianuarie 2011, partea vătămată s-a exprimat public în sensul că vrea să plece, astfel că a fost vizitată de către cei doi inculpaţi care au aflat acest lucru de la ceilalţi lucrători din grup. Cu această ocazie, fiul inculpatului B.M., martorul B.M.I., i-a pretins părţii vătămate să predea paşaportul, iar ca urmare a refuzului de a da şi actul de identitate ce îl avea asupra sa a fost lovită peste faţă de către acest martor, în prezenţa inculpatului R.C. care, la rândul său, a lovit partea vătămată de mai multe ori, inclusiv cu picioarele, după care efectiv a călcat-o în picioare, iar apoi i-a adresat ameninţări grave în cazul în care va pleca. Ca urmare a intervenţiei celor din grup a fost oprit inculpatul R.C. din actele de agresiune împotriva părţii vătămate, acte faţă de care aceasta nu a reuşit să se apere. Inculpatul B.M., care se afla în afara camerei în care a avut loc incidentul, a revenit şi a dispus ca fiul său să ridice actele de identitate şi paşapoartele, nu doar ale părţii vătămate, ci şi pe cele ale celorlalţi lucrători din grupul respectiv.

Ulterior acestor agresiuni, a doua zi, partea vătămată - deşi i s-a pretins de către fiul inculpatului B.M. să iasă la muncă - din cauza leziunilor suferite prin agresiune nu a putut da curs dispoziţiei însă, în zilele următoare, începând cu data de 3 ianuarie 2011, a trebuit să facă acest lucru. În zilele ce au urmat incidentului, partea vătămată a fost silită să suporte actele de răzbunare ale inculpatului B.M. care, în stare de ebrietate, venea peste aceasta noaptea, în timp ce dormea, şi o injuria, dar şi ale celuilalt inculpat care continua ameninţările cu acte de agresiune în România dacă va divulga cele petrecute, iar prin fiul primului inculpat, martorul B.M.I., ce supraveghea activitatea, era pus în mod constant la lucrări cu efort fizic mare.

În sfârşit, în jurul datei de 20 ianuarie 2011, partea vătămată şi cei din grupul său au terminat culesul măslinilor, dar au constatat că inculpatul B.M. a refuzat să le dea sumele cuvenite pentru munca prestată (prin manopere de extorcare de genul celor expuse anterior privind diminuarea timpului lucrat ori dublarea fictivă a sumele plătite, conform cu evidenţele sale, dar şi ca urmare a faptului că acest inculpat şi-a recuperat integral sumele avansate din veniturile obţinute prin munca la recoltat măsline).

În aceste condiţii, partea vătămată a încercat să sesizeze telefonic autorităţile portugheze cu privire la situaţia sa, dar şi a celorlalţi din grup, însă nu a reuşit să comunice cu acestea deoarece nu cunoştea limba. Ulterior, partea vătămată a reuşit acest lucru prin soţia sa, ce se afla în tară, aceasta sesizând autorităţile române.

În final, la începutul lunii februarie 2011, partea vătămată a reuşit să intre în posesia actului de identitate şi a paşaportului, care i-au fost date de către martorul B.M.I., fiul inculpatului B.M., iar la plecare a primit de la acest din urmă inculpat suma de 200 de euro din care şi-a acoperit, cu 140 de euro., cheltuielile de transport, astfel că inculpatul B.M. a mai rămas dator cu 260 de euro.

Neîntemeiată este şi critica recurenţilor inculpaţi cu privire la individualizarea pedepselor (cuantum şi mod de executare) pentru următoarele motive:

Conform art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării în când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte Urnite decât cele prevăzute de lege. Potrivit art. 72 din C. pen., care stabileşte criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a C. pen.; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen.; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracţiunea pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată este sancţionată cu închisoare de la 5 la 15 ani.

Având în vedere reţinerea în favoarea inculpaţilor a circumstanţei atenuante, instanţa de apel a redus pedepsele la cuantumul arătat (3 ani şi 6 luni închisoare, respectiv, 3 ani închisoare).

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, apreciază ca suficient efectul juridic reducător al circumstanţei atenuante asupra pedepselor, iar pe de altă parte, în acord cu ambele instanţe apreciază că scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi realizat numai prin executarea efectivă a pedepselor de către inculpaţi. Nu numai modul de concepere şi realizare a activităţii infracţionale din prima parte a intervalului de timp menţionat anterior sunt, în primul rând, relevante ci, mai ales, comportamentul inculpaţilor din cea de-a doua parte a intervalului de timp - vădit abuziv, violent fizic şi moral - faţă de partea vătămată care, deşi şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce în ţară, a fost constrânsă să continue munca în condiţii de stres fizic şi moral, urmarea activităţii conjugate a celor doi inculpaţi.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte - în temeiul 385¹⁵ pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare recurent-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii R.C. şi B.M. împotriva deciziei penale nr. 316 din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 09 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1227/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 1223/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1210/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1217/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1220/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1223/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1227/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Infracţiuni la legea societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990), infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1236/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1251/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs