ICCJ. Decizia nr. 1303/2013. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1303/2013

Dosar nr. 2222/122/2012

Şedinţa publică din data 15 aprilie 2013

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 464 din data de 17 octombrie 2012 a Tribunalului Giurgiu, s-a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. a), c), 76 alin. (1) lit. b) şi art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.G.I. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I-a şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza I-a şi lit. b) C. pen., în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar, în baza art. 88 C. pen., s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă a acestuia de la 13 iulie 2012 lăzi.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă, Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri Bucureşti suma de 17.087,801 lei plus dobânda legală aferentă sumei la momentul achitării, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizarea părţii vătămate S.D.l, dispunându-se, totodată, disjungerea acţiunii civile formulate de această din urmă parte vătămată şi judecarea ei într-un dosar penal separat.

În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în fapt, că, în seara zilei de 10 iulie 2012, orele 20,00, în public, în parcul Sanitas, situat la intersecţia străzii X cu b-dul Y şi în imediata apropiere a blocurilor, din răzbunare şi cu intenţia de a ucide, după ce a constatat că partea vătămată S.D.l se afla pe una dintre bănci, inculpatul a stropit-o pe aceasta cu diluant, după care i-a dat foc folosind o brichetă. Corpul părţii vătămate a fost cuprins de flăcări, care au fost stinse, în final, de persoanele prezente la faţa locului, însă partea vătămată a suferit arsuri pe trunchiul posterior, ambele mâini şi antebraţe, în urma cărora a fost necesară internarea sa într-o unitate sanitară de specialitate pentru acordarea de îngrijiri medicale.

În concret, s-a arătat că inculpatul locuieşte într-un apartament situat la parterul blocului împreună cu mama sa, martora B.V., tatăl său B.M. şi alţi doi copii minori pe care B.V. îi avea în îngrijire, în calitate de asistent materna!. Tatăl inculpatului obişnuia zilnic, în fiecare dimineaţă şi până seara, să se deplaseze în comuna Stăneşti, judeţul Giurgiu, pentru îngrijirea casei părinteşti.

În urmă cu aproximativ doi ani, B.V. l-a cunoscut pe partea vătămată S.D.l şi, în urma unor certuri avute cu soţul său, s-a împrietenit cu partea vătămată şi a început să întreţină raporturi sexuale intime cu acesta, atât la domiciliul său, cât şi la locuinţa unei alte persoane, pusă la dispoziţia părţii vătămate. Despre relaţiile extraconjugale pe care mama sa le avea cu partea vătămată a aflat şi inculpatul, iniţial, acesta având doar bănuieli, însă, la începutul lunii februarie 2012, surprinzându-1 pe partea vătămată în apartamentul mamei sale, ocazie cu care, fără a avea un comportament violent, i-a cerut atât lui B.V., cât şi lui S.D.l, să înceteze relaţiile dintre ei. Cu intenţia de a-l proteja pe tatăl său şi de a menţine familia unită, nu i-a relatat acestuia relaţiile extraconjugale pe care mama sa le întreţinea cu partea vătămată. Nu a mai purtat alte discuţii cu partea vătămată însă, la data de 05 iulie 2012, a găsit o ţigară pe dulapul din bucătărie şi a realizat că mama sa nu a încetat relaţiile cu partea vătămată, motiv pentru care, în timpul unor certuri avute cu B.V., a ameninţat-o pe aceasta că, dacă nu va înceta relaţiile extraconjugale cu S.D.l, o va ucide atât pe ea cât şi pe partea vătămată. Nici de această dată nu l-a încunoştiinţat pe tatăl său despre relaţiile pe care le avea mama sa cu S.D.l.

În după amiaza zilei de 10 iulie 2012, după terminarea programului de lucru, inculpatul a revenit la apartamentul mai sus menţionat împreună cu prietena sa - martora C.I. Era certat cu mama sa, martora B.V., cu care nu-şi vorbea din data de 05 iulie 2012, însă, de la băiatul în vârstă de 8 ani pe care-l îngrijea mama sa, a aflat că „iar a venit omul ăla", realizând astfel că, în pofida discuţiilor avute cu mama sa, aceasta nu a încetat relaţiile extraconjugale cu partea vătămată.

La data de mai sus, era o zi foarte călduroasă şi, conform obiceiului, în parcul Sanitas din apropiere se aflau numeroase persoane care stăteau pe băncile amenajate în parc. în timp ce se afla în apartament, l-a auzit pe partea vătămată când îi oferea o îngheţată băieţelului de 8 ani şi, totodată, a constatat că partea vătămată se afla pe una din băncile din apropierea blocului în care locuia. într-adevăr, partea vătămată se afla pe o bancă împreună cu martorul T.M., unde consumau câte o bere cumpărată de la un magazin din apropiere. Datorită zilei toride, partea vătămată îşi dezbrăcase tricoul, fiind cu bustul descoperit.

Pe fondul relaţiilor tensionate anterioare, inculpatul a luat hotărârea „să o sperie pe partea vătămată", astfel că, din baie, a luat o sticlă de 0,33 ml tip Tedi în care ştia că se află diluant. Profitând de aglomeraţia creată de persoanele care se plimbau pe aleile parcului sau care stăteau pe bănci şi fără să atragă atenţia altor persoane, s-a apropiat de partea vătămată prin partea din spate a băncii în care acesta se afla, i-a stropit corpul cu diluant, după care, folosind o bricheta pe care o ţinea în cealaltă mână, i-a dat foc. Focul s-a extins cu repeziciune, a cuprins partea posterioară a corpului persoanei vătămate, care „ardea ca o torţă vie", după care inculpatul, profitând şi de haosul creat, s-a refugiat în apartament şi apoi, imediat, împreună cu martora C.I. s-au deplasat la o altă rudă în cartierul Tineretului.

Partea vătămată a simţit că a fost stropit cu ceva umed, după care a constatat că partea posterioară a corpului îi era cuprinsă de flăcări. A strigat „mi-a dat foc", a încercat să stingă focul folosindu-se de palme (a suferit arsuri), moment în care martorii P.N. şi S.S.D., care se aflau pe o bancă împreună cu soţiile şi copii, situată vis-a-vis de banca în care stătuse partea vătămată, au intervenit în ajutorul acestuia şi, folosind tricoul pe care partea vătămată îl lăsase pe bancă, au reuşit, în final, să stingă focul.

Partea vătămată a fost transportat de urgenţă la Spitalul Judeţean Giurgiu şi apoi transferat şi internat la Spitalul Clinic de Urgenţă Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arşi din Bucureşti, unde s-a constatat că prezintă: arsură gradul II b, trunchi posterior; arsură gradul II a II-b, ambele mâini; arsură gradul II a II-b, parcelar ambele braţe; arsură gradul II a-II-b, aproximativ 25 % suprafaţa corporală, fiind externat din această unitate sanitară la data de 03 august 2012.

De asemenea, a fost examinat medico-legal (raport de primă expertiză medico-legală nr. Al-D 226/2012), ocazie cu care s-a consemnat că prezintă leziuni traumatice ce au putut fi produse la 10 iulie 2012 prin arsură cu flacără, pentru care necesită 21-22 de zile de îngrijiri medicale, cu menţiunea că leziunile traumatice nu au fost de natură să pună viaţa victimei în primejdie.

Identificarea inculpatului B.G.I. ca autor al faptei a fost posibilă numai datorită imaginilor stocate în memoria unei camere de luat vederi amplasată pe uşa de la intrare aparţinând SC G. SRL, societate comercială ce funcţiona într-un spaţiu la parterul blocului 61/2D.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză, a rezultat că lichidul folosit de inculpat este un produs chimic denumit toluen, care este un compus chimic, volatil şi inflamabil, utilizat ca solvent şi care intră în compoziţia sau constituie baza compoziţională a diluanţilor şi dizolvanţilor petrolieri. Totodată, s-a constatat că obiectele de îmbrăcăminte (pantaloni scurţi, tricou şi chiloţi) conţineau urme de compuşi chimici care se regăsesc în compoziţia chimică a produselor petroliere fără, însă, a se putea stabili tipul respectivelor produse.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, respectiv procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto, documentele de prelevare a imaginilor stocate în memoria camerei de luat vederi aparţinând SC G. SRL, raportul de expertiză criminalistică fizico-chimică, raportul de primă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei, declaraţiile părţii vătămate S.D.l, depoziţiile martorilor B.V., P.N., S.S.D., C.I., T.M., S.L, S.M., precum şi declaraţiile inculpatului B.G.I., care a recunoscut comiterea faptei, prevalându-se de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului B.G.I. care, în seara zilei de 10 iulie 2012, într-un loc public, din răzbunare şi cu intenţia de a ucide, folosind mijloace şi procedee specifice (o substanţă puternic inflamabilă - toluen şi o sursă de foc), a stropit corpul părţii vătămate cu toluen, acţiune urmată imediat de folosirea unei surse de foc, provocând acestuia leziuni traumatice grave, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu de a vătăma integritatea corporală a părţii vătămate, întrucât procedeul folosit de el (incendierea corpului părţii vătămate cu o substanţă puternic inflamabilă), în lipsa intervenţiei altor persoane şi în condiţiile în care victima ar fi avut bustul acoperit, conducea în mod cert spre rezultatul final constând în producerea decesului. Ca urmare, s-a apreciat că, doar în aceste condiţii, viaţa părţii vătămate nu a fost pusă în primejdie, astfel că, neproducându-se rezultatul letal al faptei, nu se poate ajunge la concluzia că s-a urmărit doar vătămarea corporală pe fondul provocării.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Tribunalul, având în vedere faptul că inculpatul nu are antecedente penale, că acţiunea sa, de altfel destul de gravă, a avut ca mobil stoparea relaţiilor extraconjugale ale mamei sale, că a fost de acord să achite părţii vătămate despăgubiri şi daune morale astfel cum le va stabili instanţa, a reţinut în favoarea acestuia circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., dându-le eficienţa cuvenită, prin aplicarea art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul B.G.I. şi partea vătămată S.D.l, pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, în apelul său, inculpatul a criticat hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:

1. Faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică în tentativă la infracţiunea de omor calificat, deoarece intenţia inculpatului nu a fost aceea de a suprima viaţa victimei, ci numai de a o speria, situaţie ce rezultă fără dubiu din raportul medico-legal, potrivit căruia leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei; ca urmare, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen.

2. În mod greşit instanţa de fond nu a reţinut scuza provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât partea vătămată, prin comportamentul său, a cauzat inculpatului o puternică tulburare psihică, sub imperiul căreia a săvârşit infracţiunea; ca urmare, s-a solicitat reducerea pedepsei, într-un cuantum proporţional cu gradul de contribuţie al inculpatului, şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau art. 86¹ C. pen.

În ceea ce îl priveşte pe partea vătămată S.D.l, acesta a criticat sentinţa penală apelată pentru următoarele motive:

1. Greşita încadrare juridică a faptei, prin nereţinerea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., fapta fiind săvârşită cupremeditare;

2. Prima instanţă a reţinut în mod greşit circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., deoarece nu existau suficiente dovezi care să demonstreze conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea faptei, iar atitudinea procesuală a acestuia nu a fost una sinceră, nefiind de acord să repare prejudiciul material şi moral provocat prin fapta sa;

3. Omisiunea instanţei de fond de a reţine circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. b) C. pen., constând în săvârşirea faptei prin acte de cruzime ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public;

4. Individualizarea greşită a pedepsei, care este prea mică în raport cu gravitatea faptei şi pericolul social al acestuia.

Prin Decizia penală nr. 410/ A din 21 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de inculpatul B.G.I., a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond, a redus pedeapsa aplicată acestuia de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.

A fost dedusă prevenţia inculpatului de la 13 iulie 2012 la zi şi menţinută starea de arest a acestuia.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul părţii vătămate şi s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel, reluând starea de fapt reţinută de prima instanţă, a constatat că aceasta corespunde probelor administrate în cauză şi că vinovăţia inculpatului a fost în mod corect stabilită, fapta comisă de apelant fiind just încadrată de Tribunal în dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen.

A apreciat, în acest sens, instanţa de control judiciar ca fiind nefondată atât solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., având în vedere că acesta a folosit o substanţă puternic inflamabilă (toluen), iar rezultatul de suprimare a vieţii victimei nu s-a produs urmare intervenţiei prompte a altor persoane, cât şi cererea referitoare la reţinerea scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., arătându-se că actele de provocare din partea persoanei vătămate (constând în încercările repetate de a se apropia de familia inculpatului, în pofida insistenţelor repetate ale celui din urmă de a pune capăt relaţiei cu mama sa) nu au fost de natură să producă o puternică tulburare sau emoţie inculpatului, sub stăpânirea căreia acesta să fi comis fapta, urmând a fi valorificate în procesul de individualizare a pedepsei.

Curtea a considerat, de asemenea, ca nefondată şi cererea apelantului - parte vătămată de a se reţine dispoziţiile art. 175 lit. a) C. pen., având în vedere că, deşi starea conflictuală preexista, inculpatul a reacţionat violent şi necontrolat în urma ultimelor acte provocatoare ale victimei, constând în vizita la domiciliul său în acea dimineaţă şi încercările meschine de a oferi o îngheţată minorului de 8 ani.

Ca neîntemeiată a fost apreciată şi solicitarea părţii vătămate de înlăturare a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., având în vedere conduita bună a inculpatului înainte de comiterea infracţiunii, rezultând din poziţia socială corectă şi relaţiile bune avute în societate, la locul de muncă şi în familie, precum şi atitudinea acestuia după comiterea faptelor.

Curtea a considerat, de asemenea, că, în cauză, nu se poate reţine circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. b) C. pen., deoarece fapta nu a fost comisă prin provocarea unor suferinţe exagerate (prin cruzimi), în scopul obţinerii unei satisfacţii suplimentare de către inculpat, iar, prin incendierea părţii vătămate, nu s-a creat un pericol pentru cei din jur, vizată fiind numai persoana victimei.

Reevaluând criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., Curtea a constatat, însă, că prima instanţă a realizat o greşită individualizare a pedepsei, aceasta fiind prea aspră în raport cu gradul de pericol social concret al infracţiunii, cu împrejurările reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatului. în acest sens, Curtea a valorificat următoarele împrejurări anterioare şi concomitente comiterii faptei: inculpatul a aflat de relaţia extraconjugală la începutul lunii februarie 2012 şi s-a comportat civilizat şi non-violent, a încercat să medieze situaţia explosivă; eşecul medierii se datorează comportamentului provocator al victimei, care a făcut orice pentru menţinerea legăturii extraconjugale cu mama inculpatului, ameninţându-o pe acesta cu moartea (declaraţia martorei B.V.); au existat mai multe provocări din partea victimei, care atenuează răspunderea penală a inculpatului. Considerând, ca urmare, că această stare conflictuală perpetuată 1-a determinat pe inculpat să aibă o reacţie necontrolată, s-a apreciat de către Curte că aceasta nu justifică o pedeapsă de 3 ani închisoare, o sancţiune penală în cuantum de 2 ani şi 6 luni închisoare fiind proporţională, eficientă şi descurajantă în plan individual şi general. Faţă de aceste aspecte, Curtea a constatat ca fiind nefondată şi critica părţii vătămate referitoare la majorarea pedepsei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.G.I. şi partea vătămată S.D.l, reiterând întocmai criticile formulate în apel.

Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că atât Tribunalul, cât şi Curtea de apel au dat o greşită calificare în drept faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, solicitând schimbarea încadrării juridice a acesteia în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., întrucât nu a acţionat cu intenţia de suprima viaţa părţii vătămate, ci de a-i aplica o corecţie.

Totodată, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul a criticat hotărârile instanţelor inferioare sub aspectul modalităţii de individualizare judiciară a sancţiunii penale, atât în ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare, solicitând reţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuante legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., şi, pe cale de consecinţă, acordarea unei eficiente sporite dispoziţiilor art. 76 C. pen. şi suspendarea executării pedepsei, în condiţiile art. 81 sau art. 86¹ C. pen.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. a fost invocat şi de recurentul parte vătămată S.D.l, care a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de fond şi cea de prim control judiciar nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 175 lit. a) C. pen. (privind comiterea faptei cu premeditare) şi art. 75 lit. b) C. pen. (referitoare la săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime sau metode sau mijloace care prezintă pericol public) şi au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., acestea nefiind justificate în raport cu gravitatea deosebită a faptei, atitudinea acuzatului după comiterea infracţiunii şi comportamentul său procesual, care nu a fost unul sincer, inculpatul nefiind de acord să acopere prejudiciul material şi moral cauzat prin fapta sa ilicită.

Făcând trimitere la aceleaşi aspecte anterior expuse, recurentul parte vătămată a criticat hotărârea Curţii de apel şi prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând majorarea pedepsei aplicate inculpatului într-un cuantum care să corespundă gradului ridicat de pericol social concret al faptei şi de periculozitate a acestuia.

Totodată, cu ocazia cuvântului la dezbateri, reprezentantul Ministerului Public a invocat greşita aplicare de către instanţele inferioare a dispoziţiilor art. 88 C. pen., susţinând că acestea au omis să deducă din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore din data de 12 iulie 2012. Având în vedere critica concretă formulată, precum şi dispoziţiile art. 385⁹ alin. (3) şi (4) C. proc. pen., înalta Curte o va analiza cu ocazia examinării recursului declarat de inculpat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

Deşi recurentul parte vătămată a circumscris criticile referitoare la omisiunea instanţelor inferioare de a face aplicarea art. 75 lit. b) C. pen. şi la greşita reţinere în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte arată că împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală - în care se încadrează şi situaţiile enumerate în art. 74 şi art. 75 C. pen. - constituie unul dintre criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., iar stabilirea pedepsei prin ignorarea unei asemenea împrejurări sau prin reţinerea în mod greşit a acesteia este supusă cenzurii instanţei de recurs prin prisma cazului de casare reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., motiv pentru care respectivele critici vor fi analizate prin raportare la aceste din urmă dispoziţii legale.

Examinând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17, 17² şi 14 C. proc. pen., înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpatul B.G.I. şi de partea vătămată S.D.l ca fiind fondate, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:

1. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 1 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, apreciind, în raport cu situaţia de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat, că activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul B.G.I. a fost corespunzător încadrată în dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracţiunea de omor, în cazul căreia făptuitorul prevede moartea victimei ca rezultat al acţiunii sale, pe care îl urmăreşte sau acceptă producerea lui, infracţiunea de vătămare corporală, în care s-a solicitat de către recurentul inculpat schimbarea încadrării juridice, presupune, sub aspectul laturii subiective, ca autorul să-şi fî dat seama că, prin lovire sau alte acte de violenţă, va produce o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale între 21 şi 60 de zile, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat prin săvârşirea faptei. Poziţia subiectivă a făptuitorului trebuie stabilită pentru fiecare caz în parte, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, şi îndeosebi în raport cu obiectul vulnerant folosit (apt sau nu de a produce moartea), zona spre care au fost îndreptate actele de violenţă (o zonă vitală sau nu), numărul şi intensitatea acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor şi victimă, precum şi atitudinea agresorului după comiterea faptei.

Raportat la aceste elemente şi la situaţia de fapt rezultată din probe, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului B.G.I. care, pe fondul unui conflict preexistent cu partea vătămată S.D.l, l-a stropit pe acesta, în timp ce se afla într-un parc şi stătea pe o bancă, cu toluen, substanţă chimică puternic inflamabilă, după care, imediat, i-a dat foc cu ajutorul unei brichete, cauzându-i leziuni traumatice la nivelul membrelor superioare şi a trunchiului posterior, produse prin arsuri ce au afectat aproximativ 25% din suprafaţa corpului, acţiuni urmate de abandonarea victimei, care a fost salvată datorită intervenţiei prompte a altor persoane ce au stins focul, fiind dusă imediat la spital, unde a fost supusă unei intervenţii chirurgicale şi i-au fost acordate alte îngrijiri medicale ce reclamau urgenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., şi nu pe cele ale infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., inculpatul acţionând cu vinovăţie, sub forma intenţiei indirecte, în sensul că a prevăzut moartea victimei, ca rezultat al acţiunii sale, şi a acceptat producerea acestui rezultat, chiar dacă nu l-a urmărit.

îmPrejurarea că, din raportul de expertiză medico, din 2012, eliberat de S.J.M.L. Giurgiu (filele 19-20 d.u.p.), nu rezultă că leziunile cauzate ar fi pus în primejdie viaţa victimei, nu face ca fapta comisă de inculpat să aibă o altă încadrare juridică, atâta timp cât respectiva împrejurare s-a datorat condiţiilor concrete în care s-a acţionat, intervenţiei prompte a persoanelor care se aflau de faţă şi acordării imediate a ajutorului medical de specialitate, aspecte care explică şi rămânerea infracţiunii în fază de tentativă şi nu de omor în formă consumată. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că timpul stabilit de medicul legist pentru îngrijirile medicale necesare vindecării leziunilor, în speţă 21-22 de zile, nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii de omor în forma tentativei, din moment ce acesta nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional, intenţia specifică de omor deducându-se din modul în care a acţionat agresorul, iar nu din elementele exterioare, precum numărul de zile de îngrijiri medicale.

Aşa cum s-a arătat şi de către instanţele inferioare, în aprecierea poziţiei psihice a inculpatului, prezintă importanţă atât împrejurarea că acesta a folosit o substanţă puternic inflamabilă, aptă să provoace decesul, în condiţiile în care a fost întrebuinţată pentru a stropi o mare parte din suprafaţa corpului victimei (aproximativ 25%), acţiune urmată de utilizarea unei surse de foc, cât şi raporturile anterioare tensionate dintre părţi, generate de faptul că inculpatul îi solicitase, în repetate rânduri, lui S.D.l, să înceteze relaţiile extraconjugale pe care le avea cu mama sa, ameninţându-l chiar, în mod indirect, cu câteva zile înainte de incident (pe 5 iulie 2012), că îl va omorî dacă nu pune capăt respectivelor relaţii, precum şi atitudinea agresorului după comiterea faptei, acesta abandonând victima, deşi flăcările se extinseseră cu repeziciune spre mai multe părţi ale corpului şi atinseseră aproape jumătate de metru (declaraţii martori P.N. şi S.S.D.), toate aspectele menţionate conducând în mod cert la concluzia că inculpatul a conştientizat pe deplin posibilitatea intervenirii decesului părţii vătămate şi, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

În raport de aceste elemente, Înalta Curte constată că, aşa cum a fost concepută şi executată activitatea desfăşurată de inculpat, aceasta era proprie realizării rezultatului letal, care a fost obstaculat de cauze ce nu au implicat atitudinea sa, evitarea decesului victimei S.D.l nedatorându-se voinţei acestuia, ci intervenţiei prompte a martorilor P.N. şi S.S.D., care au reuşit să stingă focul, precum şi faptului că i-a fost acordat imediat ajutor medical de specialitate, împrejurări ce au condus la înlăturarea probabilităţii cauzării unor leziuni mult mai grave, posibil chiar a rezultatului letal.

Având în vedere toate aceste împrejurări ce rezultă din materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, consideră că inculpatul B.G.I. a acţionat, în plan subiectiv, cu intenţia indirectă de a ucide victima, motiv pentru care, constatând că atât Tribunalul, cât şi Curtea de Apel au dat o corectă încadrare juridică faptei comise de recurent, apreciază că nu este incident sub acest aspect cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

De asemenea, în mod întemeiat nu au fost reţinute în încadrarea juridică a faptei comise de inculpat dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., nefiind îndeplinite condiţiile cerute de acest text de lege pentru existenţa elementului circumstanţial agravant al premeditării.

În acest sens, este de menţionat că acţiunea premeditată implică, pe de o parte, un proces psihic de reflectare, de chibzuire asupra modului de săvârşire a infracţiunii, iar, pe de altă parte, efectuarea unor acte de pregătire care să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei, presupunând, totodată, existenţa unui anumit interval de timp între momentul luării rezoluţiei şi punerea ei în executare.

În cauză, însă, aşa cum au reţinut şi instanţele inferioare, ceea ce rezultă din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, este faptul că, în după-amiaza zilei de 10 iulie 2012, întorcându-se de la serviciu şi aflând de la unul dintre copiii pe care îi îngrijea mama sa că partea vătămată S.D.l a vizitat-o din nou pe aceasta, inculpatul B.G.I., observând prezenţa victimei în parcul de lângă bloc, a luat, în mod spontan, hotărârea de a se deplasa în locul în care se afla partea vătămată şi de a-i da foc, scop în care a luat din baie o sticlă de 33 ml în care ştia că se află diluant. Imediat după adoptarea acestei rezoluţii, inculpatul a plecat spre parcul în care se afla victima, în vederea punerii în practică a hotărârii luate, neexistând nicio dovadă că acesta, în perioada anterioară comiterii agresiunii, ar fi meditat asupra modului în care va săvârşi fapta, că şi-ar fi conceput un plan de acţiune pentru a asigura reuşita activităţii sale ilicite sau că ar fi efectuat anumite acte de pregătire menite să-i garanteze realizarea cu succes a operaţiunii preconizate.

Contrar susţinerilor recurentului parte vătămată, Înalta Curte arată că acţiunile întreprinse de inculpat anterior comiterii faptei nu evidenţiază decât hotărârea luată de acesta în vederea săvârşirii infracţiunii şi nicidecum existenţa premeditării, atâta timp cât nu rezultă şi nu s-a dovedit în cauză că inculpatul ar fi pregătit dinainte omorul, faptele sale nefiind anterior configurate şi planificate, iar condiţiile de timp şi de loc nefiind favorabile comiterii acestuia, din moment ce victima se afla într-un loc public, în prezenţa mai multor persoane, împrejurare ce nu garanta reuşita activităţii infracţionale.

Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond şi cea de prim control judiciar nu au procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei comise de inculpat în infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. a), i C. pen., nefiind incident nici sub acest aspect cazul de casare reglementat de art. 385⁹alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

2. în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei principale, accesorii şi complementare aplicate recurentului B.G.I., aspect criticat atât de acesta, cât şi de recurentul parte vătămată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, într-adevăr, în cauză, au fost nesocotite dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în interesul Legii nr. 74/2007 şi nu s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., nefiind valorificate în mod corespunzător elementele ce ţin de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi circumstanţele reale ale comiterii faptei şi acordându-se o eficienţă sporită datelor ce caracterizează persoana inculpatului, situaţie în care au fost stabilite sancţiuni penale greşit individualizate sub aspectul cuantumului (pedeapsa principală) şi conţinutului (pedeapsa aceesorie şi complementară), inapte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

Contrar susţinerilor recurentului parte vătămată, Înalta Curte constată că, în mod întemeiat, instanţele inferioare au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., lipsa antecedentelor penale, conduita ireproşabilă la locul de muncă, în familie, în cadrul celorlalte relaţii sociale, precum şi atitudinea corespunzătoare după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa organelor judiciare şi comportarea sinceră în cursul procesului penal, constituind elemente suficiente care reliefează periculozitatea mai redusă a inculpatului şi reclamă aplicarea faţă de acesta a unui tratament penal atenuat, prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. nu împiedică, aşa cum a susţinut partea vătămată, reţinerea în favoarea acuzatului şi a circumstanţei atenuante înscrisă în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., sfera de cuprindere a acestor din urmă prevederi legale fiind mult mai largă decât cea a dispoziţiilor ce reglementează procedura simplificată, în sensul că vizează nu doar comportamentul procesual al acuzatului în faţa primei instanţe de judecată, ci şi atitudinea sa pe parcursul întregii urmăriri penale, constând în prezentarea sa în faţa autoritărţilor, comportarea sinceră şi înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. Or, în speţă, inculpatul B.G.I. a manifestat un comportament sincer nu doar în faţa Tribunalului, ci şi cu ocazia audierii sale de către organele de anchetă penală, dând declaraţii care au contribuit în mod esenţial la stabilirea stării de fapt şi a adevărului în cauză, situaţie în care apare pe deplin justificată reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., alături de cele ale art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.

Deşi au fost corect reţinute, se constată, însă, că instanţa de prim control judiciar a acordat circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. o eficienţă mult sporită, nejustifîcată în raport cu gravitatea deosebită a faptei comise, reducând cuantumul pedepsei cu închisoarea stabilit de Tribunal la 2 ani şi 6 luni. Procedând astfel, Curtea de apel a ignorat, aşa cum s-a arătat anterior, importanţa deosebită a valorii sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii, gradul de pericol social concret sporit al acesteia şi modalitatea în care a acţionat inculpatul după comiterea faptei, abandonând victima, deşi focul îi cuprinsese mai multe părţi ale corpului şi atinsese aproximativ jumătate de metru, viaţa acesteia fiind salvată datorită intervenţiei prompte a altor persoane şi acordării urgente de îngrijiri medicale, context în care înalta Curte apreciază că se impune menţinerea pedepsei cu închisoarea stabilită de prima instanţă, considerată ca fiind aptă să răspundă exigenţelor înscrise în art. 52 C. pen.

Ca urmare, în aceste limite, precum şi sub aspectul omisiunii instanţelor inferioare de a interzice inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie şi complementară, exercitarea dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., deşi aceasta era obligatorie potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul parte vătămată S.D.l, va casa decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa primei instanţe şi, rejudecând, va menţine pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de Tribunal şi va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie şi complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În ceea ce priveşte susţinerea părţii vătămate referitoare la comiterea faptei prin acte de cruzime şi prin metode sau mijloace care prezintă pericol public, Înalta Curte arată, pe de o parte, că săvârşirea infracţiunii în astfel de împrejurări nu ar fi atras incidenţa dispoziţiilor art. 75 lit. b) C. pen., aşa cum a menţionat recurentul, ci pe cele ale art. 175 alin. (1) lit. e), 176 alin. (1) lit. a) C. pen., fiind vorba de elemente circumstanţiale ce intră în conţinutul infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav, iar, pe de altă parte, că materialul probator administrat în cauză nu relevă astfel de acţiuni ale inculpatului, care să demonstreze o ferocitate deosebită a acestuia şi dorinţa de a provoca suferinţe mari victimei ori care să pună în primejdie viaţa mai multor persoane. Astfel, se observă că, prin modul în care a conceput şi executat activitatea infracţională, inculpatul nu a cauzat numitului S.D.l alte suferinţe mai mari decât acelea pe care le implică în mod obişnuit suprimarea violentă a vieţii, iar acţiunea sa a vizat strict persoana victimei, al cărei corp l-a stropit cu toluen şi i-a dat foc, neexistând riscul creării unei stări de pericol pentru ceilalţi cetăţeni aflaţi de faţă, situaţie în care nu poate fi reţinută susţinerea recurentului parte vătămată privind săvârşirea infracţiunii de omor în împrejurări de natură să agraveze răspunderea penală a autorului.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Rezultă, aşadar, că pentru a putea fi reţinută scuza provocării, este necesar să fîe îndeplinite mai multe condiţii, respectiv ca infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, iar acţiunea provocatoare să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

În cauză, ceea ce rezultă din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, însuşit de acuzat conform dispoziţiilor art. 320¹ alin. (3) C. proc. pen., este este faptul că, în după-amiaza zilei de 10 iulie 2012, întorcându-se de la serviciu şi aflând de la unul dintre copiii pe care îi îngrijea mama sa că partea vătămată S.D.l a vizitat-o din nou pe aceasta, inculpatul B.G.I., dându-şi seama că, în pofida discuţiilor anterioare cu cei doi, relaţia extraconjugală dintre aceştia nu se încheiase, a luat hotărârea de a se deplasa în parcul din faţa blocului în care se afla victima şi de a-i da foc, scop în care a luat din baie o sticlă de 33 ml în care ştia că se află diluant.

Nu rezultă, aşadar, din probele administrate, vreo acţiune provocatorie din partea victimei care să fi determinat o puternică tulburare inculpatului sub stăpânirea căreia acesta să fi comis infracţiunea, vizita efectuată de partea vătămată la domiciliul martorei B.V. în cursul aceleiaşi zile neîncadrându-se în niciuna dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege în care poate exista activitatea de provocare.

Pe de altă parte, nici relaţia extraconjugală dintre partea vătămată şi mama inculpatului nu poate justifica reacţia acestuia prin prisma dispoziţiilor art. 13 lit. b) C. pen., atâta timp cât respectiva legătură dura de aproximativ 2 ani, iar vizitele victimei la domiciliul martorei B.V. erau relativ frecvente, neexistând niciun element de noutate pentru a putea concluziona că vizita din ziua de 10 iulie 2012 i-ar fi produs inculpatului o puternică stare de surescitare nervoasă, care i-ar fi răpit acestuia posibilitatea de control asupra acţiunilor sale, determinându-l să săvârşească infracţiunea de care este acuzat.

Ca urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţele inferioare au stabilit că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 73 lit. b) C. pen., nefiind întemeiată critica formulată sub acest aspect de recurentul inculpat.

Totodată, având în vedere importanţa deosebită a valorii sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii, gradul de pericol social concret sporit al acesteia şi modalitatea în care a acţionat inculpatul după comiterea faptei, abandonând victima, deşi focul îi cuprinsese mai multe părţi ale corpului şi atinsese aproximativ jumătate de metru, viaţa acesteia fiind salvată datorită intervenţiei prompte a altor persoane şi acordării urgente de îngrijiri medicale, Înalta Curte apreciază că nu se impune reducerea pedepsei aplicate de instanţa de apel, ci dimpotrivă, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, majorarea ei până la limita stabilită de Tribunal, aceasta fiind singura în măsură să asigure realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

De asemenea, raportat la aceleaşi aspecte, Înalta Curte nu poate da curs nici solicitării recurentului inculpat de aplicare a dispoziţiilor art. 81 sau art. 86¹ C. pen., apreciind, faţă de datele referitoare la natura şi gravitatea infracţiunii, că scopul sancţiunii penale nu poate fi atins decât prin executarea ei în regim privativ de libertate, conform art. 57 C. pen.

Înalta Curte constată, însă, că instanţa de fond, fără a ţine seama de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în interesul Legii nr. 74/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, precum şi de jurisprudenţa constantă în această materie a C.E.D.O. (cauza Calmanovici împotriva României; cauza Hirst împotriva Marii Britanii), a aplicat în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie şi complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., soluţie menţinută de Curtea de apel, fără ca cele două instanţe să analizeze în ce măsură aceasta se impunea în cauză faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sau comportamentul inculpatului.

Astfel, raportat la natura faptei comise, Înalta Curte constată că aplicarea pedepsei accesorii şi complementare a interzicerii dreptului de a alege, care este o valoare fundamentală într-o societate democratică, nu ar fi proporţională şi justificată faţă de scopul limitării exerciţiului acestui drept, motiv pentru care, având în vedere şi dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, apreciază că se impune, ca urmare a admiterii recursului inculpatului sub acest aspect, înlăturarea din conţinutul celor două pedepse a interdicţiei de a exercita dreptul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.

3. Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.

În cauză, se constată, aşa cum a susţinut şi reprezentantul Ministerului Public, că, într-adevăr, instanţele inferioare au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 88 C. pen., deducând din pedeapsa aplicată inculpatului doar timpul arestării preventive, începând din data de 13 iulie 2012, fără să scadă şi durata reţinerii din ziua de 12 iulie 2012, aşa cum rezultă din cuprinsul Ordonanţei ataşate la fila 114 d.u.p. Aşa fiind, Înalta Curte, subsecvent admiterii recursului inculpatului, va reforma sub acest aspect hotărârile pronunţate în cauză şi va face o corectă aplicare a prevederilor art. 88 C. pen., prin deducerea întregii perioade executate în detenţie preventivă.

În consecinţă, constatând, fată de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, sunt incidente doar cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² şi 14 C. proc. pen., nefîind întemeiate criticile circumscrise pct. 17 al aceluiaşi art. şi nefîind identificat vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 ¹⁵pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de inculpatul B.G.I. şi de partea vătămată S.D.l, va casa decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa pronunţată de Tribunalul Giurgiu şi, rejudecând în fond, în baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi art. 76 alin. (2) C. pen., va condamnă pe inculpatul B.G.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., va interzice inculpatului exerciţiul drepurilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale, iar, în baza art. 88 C. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 12 iulie 2012 la zi, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În temeiul art. 385¹⁷ alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 12 iulie 2012 la 15 aprilie 2013.

Totodată, faţă de soluţia ce va fi pronunţată, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului parte vătămată de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte nu îi poate da curs, având în vedere că vor fi admise ambele căi de atac promovate în cauză şi ca, urmare, nu se poate reţine o culpă procesuală a inculpatului, de natură de îndreptăţească instanţa să-l oblige pe acesta la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat sau efectuate de partea vătămată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de inculpatul B.G.I. şi de partea vătămată S.D.l împotriva Deciziei penale nr. 410/ A din 21 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Casează decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 464 din data de 17 octombrie 2012 a Tribunalului Giurgiu, numai sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei şi, rejudecând, în aceste limite:

În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit, a), c) şi art. 76 alin. (2) C. pen., condamnă pe inculpatul B.G.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., interzice inculpatului exerciţiul drepurilor prevăzute de art. 64 alin. (1) litera a teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen., deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 12 iulie 2012 lăzi.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 12 iulie 2012 la 15 aprilie 2013.

Cheltuieli judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1264/2013. Penal. Luare de mită (art. 254...		ICCJ. Decizia nr. 1308/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1308/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1320/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1322/2013. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1336/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs