ICCJ. Decizia nr. 1322/2013. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 1322/2013
Dosar nr. 305/30/2011
Şedinţa publică din 16 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 115 din 05 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în baza ari 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul Ş.Ş.T., pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din legea nr. 78/2000.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 391/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul Ş.Ş.T., pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 6, 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ari 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În fapt, s-a reţinut că la mijlocul lunii mai 2010, martora I.K., care locuieşte în Spania, a venit în vizită la rudele din România, împreună cu soţul ei, martorul I.Ş. şi fetiţa lor I.A.Ş., născută în Spania. Pentru a efectua această călătorie cu fiica sa minoră, care nu avea certificat de naştere emis de autorităţile române şi nici paşaport, martora I.K. s-a prezentat la Ambasada României - Secţia Consulară din Madrid, de unde a primit titlul de călătorie valabil de la 14 mai 2010 la 13 iunie 2010. Acesta şi un certificat de naştere emis de autorităţile spaniole au fost documentele pe care martora I.K. le-a prezentat la control lucrătorilor poliţiei de frontieră din statele tranzitate, inclusiv la intrarea în România, martora având reprezentarea că poate folosi titlul de călătorie şi pentru a se întoarce în Spania.
În data de 02 iunie 2010 familia Ispas trebuia să se întoarcă în Spania şi aveau locuri rezervate în avionul care pleca la ora 16,50 de pe aeroportul din Budapesta, deplasarea spre Budapesta urmând să fie făcută cu autoturismul denunţătorului G.L.A.
Astfel, la data de 02 iunie 2010, denunţătorul G.L.A. a plecat spre Budapesta împreună cu I.K., I.Ş., I.A.Ş. şi S.P. unchiul său. cu un autoturismul de culoare roşie.
Conform declaraţiilor denunţătorului şi ale martorilor, în jurul orei 13,30 au ajuns în P.C.T.F. Cenad, pe sensul de ieşire din ţară, un lucrător al poliţiei de frontieră române, identificat ulterior ca fiind martorul C.V.N., a venit la maşina denunţătorului şi a solicitat documentele pasagerilor, iar denunţătorul i-a înmânat paşaportul său şi paşapoartele martorilor I.K., I.Ş., S.P.
După ce martorul C.V.N. a verificai paşapoartele, s-a uitat în maşină, a văzut fetiţa şi a cerut actele ei, iar denunţătorul i-a înmânat documentele pe care le aveau, pe care le folosiseră la intrarea în ţară şi despre care ştiau că sunt valabile şi suficiente.
Martorul C.V.N. s-a uitat la documentele primite şi le-a comunicat faptul că titlul de călătorie primit de la Ambasadă nu este valabilă decât pentru intrarea în ţară, moment în care denunţătorul l-a întrebat ce trebuie să facă, având în vedere că trebuie să ajungă la aeroportul din Budapesta, biletele de avion fiind deja plătite. C.V.N. i-a spus denunţătorului că merge să se consulte cu colegul său, care era în ghereta de pe sensul de ieşire din ţară, pentru a vedea dacă documentele respective sunt valabile sau nu, plecând cu toate documentele lor.
După puţin timp, la maşina denunţătorului a venit un alt lucrător de poliţie, care a ieşit din gheretă şi pe care denunţătorul şi martorii l-au recunoscut ulterior ca fiind Ş.Ş.T., i-a cerut denunţătorului să scoată maşina de pe pistă, ca să nu încurce traficul, şi să vină la el, după care s-a întors în gheretă.
Urmare a acestei solicitări, denunţătorul a parcat maşina în lateralul pistei de ieşire din ţară, s-a dat jos din maşină şi i-a cerut cumnatului său, martorul I.Ş., să meargă împreună cu el la ghereta poliţistului, Ş.Ş.T. unde le-a cerut să intre şi să închidă uşa.
Fiind în ghereta lucratorilor de poliţie, denunţătorul i-a întrebat pe inculpat ce probleme sunt cu actele fetiţei, iar acesta, care avea documentele lor, i-a explicat că titlul de călătorie primit de la Ambasada României din Madrid era valabil doar pentru intrarea în ţară, iar pentru ca minora să poată părăsi România fie trebuie să aibă paşaport individual, fie trebuie ca ea să figureze în paşaportul unuia dintre părinţi. In momentul în care a aflat că nu au documentele necesare continuării călătoriei, denunţătorul l-a întrebat pe inculpat ce ar trebui să facă, deoarece sora sa trebuie să prindă avionul.
Acesta a fost contextul în care, de faţă cu martorul I.Ş., învinuitul Ş.Ş.T. i-a cerut denunţătorului suma de 450 euro pentru a putea să treacă frontiera cu fetiţa, tară a avea probleme. Astfel, inculpatul i-a spus denunţătorului că, pentru a-i permite ieşirea din ţară cu minora I.A.Ş., trebuie să-i dea lui 50 euro şi că a vorbit şi cu colegii săi, poliţiştii de frontieră maghiari, pe lângă care l-a lăsat să înţeleagă că are influenţă şi îi poate determina să le permită intrarea în Ungaria, deşi nu au documentele necesare pentru minoră, dacă le remite, prin intermediu] său, suma de 400 euro.
Având în vedere suma mare de bani pretinsă de inculpat, denunţătorul şi martorul I.Ş. i-au cerut permisiunea de a se întoarce la maşină, ca să se sfătuiască cu I.K. şi S.P. şi pentru a stabili ce vor face şi dacă au sumele de bani pretinse de învinuit.
Cei doi martori s-au dus la maşină şi le-au povestit celorlalţi doi martori ce s-a întâmplat, discuţiile purtate şi care sunt pretenţiile inculpatului, situaţie care a creat o stare de tensiune între pasagerii maşinii.
Datorită situaţiei în care se aflau, martorul I.Ş. s-a hotărât iniţial să-i dea inculpatului sumele de bani pretinse, deoarece el trebuia să se prezinte la serviciu, în Spania, şi, dacă pierdeau avionul, pierdeau şi banii plătiţi pentru bilete. Martorul I.Ş. le-a spus denunţătorului, soţiei şi unchiului său că este disperat, că nu are ce să facă şi, dacă are, banii necesari, chiar dacă este o sumă mare, va da banii ceruţi de poliţist ca să le permită să treacă frontiera şi sa-şi continue călătoria.
În această situaţie, denunţătorul i-a spus cumnatului său că el nu este de acord să-i dea vreun ban poliţistului, mai ales că nu avea decât 450 euro şi aveau un drum lung de parcurs până ajungeau acasă, că nu are rost să-i dea poliţistului o sumă aşa de mare de bani, să rămână tară bani şi apoi să nu fie lăsat să plece de pe aeroportul din Budapesta. Toate aceste argumente l-au convins pe martorul I.Ş., care a fost de acord cu denunţătorul şi cei doi s-au hotărât să nu-i remită nicio sumă de bani inculpatului.
După ce au luat această hotărâre, denunţătorul s-a dat jos din maşină, s-a dus la ghereta în care era inculpatul Ş.Ş.T., căruia i-a spus că nu este de acord să-i dea banii, suma fiind prea mare, iar acesta i-a cerut să se întoarcă la maşină, unde a venit şi le-a restituit actele, îndrumându-i pe pista de pe sensul de intrare în România.
În cursul aceleiaşi zile, martorul G.L.A. a sesizat telefonic:, lucrătorii D.G.A. în legătură cu fapta de corupţie al cărei subiect pasiv fusese, iar a doua zi a formulat în scris denunţul.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de probatoriul administrat tribunalul a reţinut următoarele aspecte:
Potrivit actului de inculpare, inculpatul Ş.Ş.T. este acuzat că a săvârşit infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, ambele în modalitatea pretinderii de bani. Pretinderea de bani ar fi avut loc cu ocazia unei discuţii purtate exclusiv între inculpat, pe de o parte, şi martorii G.L.A., I.Ş., pe de altă parte. Discuţia ar fi avut loc într-o gheretă de la punctul de trecere al frontierei, iar de faţă ar fi fost doar inculpatul şi cei doi martori. Alte mijloace de probă referitoare la această conversaţie şi la conţinutul acesteia (interceptări audio-video, organizarea unui flagrant, etc.) nu există, iar inculpatul a negat constant că ar fi avut vreo discuţie cu cei doi martori.
Instanţa de fond a apreciat că acuzaţia de pretindere a unor sume de bani nu poate ii dovedită exclusiv cu declaraţiile celor doi martori. Sub acest aspect s-a arătat în primul rând că cei doi martori sunt persoane interesate în cauză, fiind direct afectate de pretinsul refuz al inculpatului de a permite ieşirea din ţară a minorei I.A.Ş., pe care martorii o însoţeau (I.Ş. fiind tatăl minorei, iar G.L.A. fiind unchiul acesteia). În al doilea rând, s-a arătat că activitatea zilnică a inculpatului presupune contacte directe cu un număr mare de persoane interesate să intre sau să iasă din ţară, iar în această activitate se întâmplă ca unora dintre aceste persoane să li se refuze intrarea sau ieşirea din ţară, ca urmare a lipsei documentelor legale sau datorită altor impedimente.
În al treilea rând, este necontestat că în cazul de faţă minorei I.A.Ş. îi lipsea documentaţia legală pentru ieşirea din ţară, motiv pentru care mama acestei I.K.a s-a şi ocupat de obţinerea documentelor necesare (un paşaport, astfel cum rezultă din declaraţia martorului G. - fila 25 dosarul tribunalului).
În contextul în care mărturiile provin de la persoane cu interes evident în cauză, iar inculpatul neagă constant că ar avut vreo discuţie cu cei doi martori, instanţa de fond a apreciat că era absolut necesar ca susţinerile martorilor să fie coroborate cu alte mijloace de probă din care să rezulte dacă s-a discutat cu inculpatul şi ce anume s-a discutat. În lipsa acestor mijloace de probă, vinovăţia inculpatului nu poate fi stabilită tară urmă de îndoială. Această constatare este şi mai evidentă dacă, ipotetic, s-ar face abstracţie de declaraţiile celor doi martori, întrucât restul materialului probator este irelevant pentru dovedirea elementului de fapt esenţial, şi anume conţinutul pretinsei discuţii dintre martori şi inculpat.
În concluzie, prima instanţă a constatat că materialul probator administrat în cursul procesului penal nu este de natură să înlăture prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, situaţie în care dubiul profită inculpatului, pronunţându-se achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe Tribunalului Timiş au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi inculpatul Ş.Ş.T.
În motivarea apelului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş arată că hotărârea apelată este netemeinică întrucât printr-o inteipretare eronată a materialului probator s-a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă. In acest sens s-a susţinut că instanţa de fond a înlăturat declaraţiile denunţătorului şi a martorului I.Ş. pe motiv că nu se coroborează cu alte mijloace de probă din care rezultă învinuirea, însă a omis să observe că aceste depoziţii nu sunt singurele probe relevante în cauză, ci sunt susţinute şi de declaraţiile martorilor S.P. şi I.K. care confirmă prezenţa grupului familial în P.T.C.F. Cenad în ziua respectivă, 02 iunie 2010 şi la ora la care denunţătorul vorbeşte în convorbirea cu operatorul de la tel. Verde D.G.A., ora 13,30, de vigneta aflată la dosar, de declaraţiile martorilor asistenţi care au participat la efectuarea recunoaşterilor două fotografi a mculoafukii Ş.Ş.T. şi a martorului C.V.N., în ziua următoare denunţului.
În motivarea apelului inculpatului apelant, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi în rejudecare, schimbarea temeiului achitării din art. 10 lit. c) C. proc. pen. în ari 10 lit. a) C. proc. pen. In motivare s-a arătat că din întregul material administrat în cauză nu rezultă în nici un caz existenţa faptei şi implicit vinovăţia inculpatului.
S-a susţinut că întreaga stare de fapt se încearcă a fi probată cu declaraţiile denunţătorului şi a rudelor acestora, toţi deplasându-se cu acelaşi autoturism, or un asemenea mod de a proba infracţiunea de gravitatea celei reţinute în sarcina inculpatului, nu poate fi acceptat. In contradicţie cu practica existentă în materie, nu a existat o încercare de prindere în flagrant deşi ar fost timp suficient până la ieşirea din tură a inculpatului.
S-a mai criticat şi modalitatea în care a fost efectuată recunoaşterea după fotografie, deoarece celor trei persoane care au efectuat recunoaşterea după fotografie li s-a prezentat aceeaşi planşă fotografică fără a schimba dispoziţia fotografiilor pe planşă, cum ar fi trebuit să se procedeze în cazul recunoaşterilor succesive, aspecte relevate de martorii asistenţi la această procedură.
De asemenea, s-a mai arată că inculpatul a fost privat de posibilitatea de a se confrunta cu doi dintre martorii acuzării pe parcursul întregului proces penal, fiind încălcat dreptul Ia un proces echitabil şi dreptul la apărare.
Prin Decizia penală 190/ A din 08 octombrie 2012 Curtea de apel Timişoara a admis apelul declarat de inculpatul Ş.Ş.T., a desfiinţat sentinţa penală apelată în sensul schimbării temeiului juridic al achitării inculpatului, respectiv art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. Ia art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi a fost respins nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea de apel a apreciat că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Potrivit actului de inculpare, numitul Ş.Ş.T. este acuzat că a săvârşit infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, ambele în modalitatea pretinderii de bani. Pretiiiderea de bani ar fi avut loc cu ocazia unei discuţii purtate exclusiv între inculpat, pe de o parte, şi martorii G.L.A., I.Ş., pe de altă parte, iar discuţia s-ar fi purtat într-o gheretă de la punctul de trecere al frontierei, de faţă fiind inculpatul şi cei doi martori. Curtea a constatat că alte mijloace de probă referitoare la această conversaţie şi la conţinutul acesteia (interceptări audio-video, organizarea unui flagrant, etc.) nu există, iar inculpatul a negat constant că ar fi avut vreo discuţie cu cei doi martori. Starea de fapt descrisă în actul de inculpare, a fost probată cu declaraţiile denunţătorului şi a rudelor acestora, toţi deplasându-se cu acelaşi autoturism, instanţa de apel arătând că un asemenea mod de a proba infracţiunea nu poate fi acceptat.
Practica judiciară în materie în ceea ce priveşte infracţiunile de luare de mită şi respectiv trafic de influenţă vizând persoanele publice cu atribuţii de serviciu implicând exerciţiul autorităţii statului, este în sensul inculpării acestora pe baza şi a altor mijloace de probă, cu aparatură tehnică, fiind corectă concluzia Tribunalului că materialul probator administrat în cursul procesului penal nu este de natură să înlăture prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, în contextul în care mărturiile provin de la persoane cu interes evident în cauză.
Curtea a constatat că instanţa de fond, pentru a-şi forma propria convingerea cu privire la vinovăţia ori, dimpotrivă, nevinovăţia inculpatului, a readministrat întregul probatoriu de la urmărirea penală. În apel nu au mai existat probe suplimentare, fiind examinate aceleaşi probe de la dosarul cauzei, instanţa găsind corectă soluţia de achitare a inculpatului, însă, schimbând temeiul juridic al achitării, ca fiind cel prevăzut la art, 10 lit. a) C.proc.pen (faptele de care este acuzat inculpatul, nu există), pentru că în caz contrar, ar trebui să fie acuzată o altă persoană, iar până în acest moment procesual nu s-a cerut extinderea procesului cu privire la alte persoane.
În raport de aceste considerente, Curtea de apel Timişoara admis apelul inculpatului sub aspectul schimbării temeiului soluţiei de achitare şi a respins apelul parchetului ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara. Prin motivele de recurs formulate în scris, Ministerul Public a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 9 şi 18 C. proc. pen. In acest sens, s-a arătat că motivarea soluţiei contrazice dispozitivul în sensul că instnţa de apel menţionează în considerente "că apelurile inculpaţilor sunt nefondate, urmând a fi admis apelul procurorului", iar în dispozitiv admite apelul inculpatului şi îl respinge pe cel al parchetului, şi totodată faptul că decizia din apel este rezultatul unei interpretări eronate a materialului probator administrat.
Cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, parchetul a invocat şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., arătând că instanţele au omis să se pronunţe cu privire Ia unele dintre probele administrate care erau esenţiale în cauză, respectiv transcrierea discuţiei telefonice a denunţătorului cu operatorul telefonic al D.G.A. precum şi vinieta care se regăsea la dosar.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, dar şi în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul parchetului de pe lângă Curtea de Apel timişoara este nefondat.
Astfel, în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte constată că ceea ce se critică de către parchet este doar o evidentă eroare materială.
Din considerentele deciziei instanţei de apel rezultă că aceasta a achiesat în totalitate la situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond, însă a apreciat că temeiul achitării este greşit, acesta fiind dat de dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât reţinerea art. 10 lit. c) C. proc. pen. ar fi însemnat ca o altă persoană să fie autorul faptei, iar ceea ce nu s-a putut demonstra dincolo de orice îndoială rezonabilă este chiar existenţa faptei.
Conţinutul motivării nu conduce decât la soluţia pronunţată în dispozitiv, eroare materială (constând cel mai probabil din preluarea frazei introductive dintr-o altă hotărâre) rezultând cu evidenţă şi din faptul că instanţa se referă Ia apelurile inculpaţilor, în condiţiile în care în cauză este inculpată o singură persoană, respectiv inculpatul Ş.Ş.T.
Ca atare, considerând că nu se poate reţine existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, împrejurările invocate de către parchet urmând a fi corectate ulterir în procedura prevăzută de art. 195 C. proc. pen., Înalta Curte constată neîntemeiate criticile aduse deciziei sub acest aspect.
Nici cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu este incident în cauză.
Potrivit textului invocat hotărârile sunt suspuse casării atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia asupra procesului. Teza a II-a a dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., respectiv omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la probele administrate este incidenţă atunci când este îndeplinită şi condiţia finală prevăzută de textul de lege, respectiv atunci când aceste probe puteau să infuenţeze soluţia asupra procesului.
În prezenta cauză, parchetul susţine că instanţele ar fi omis să analizeze în contextul întregului material probator, conţinutul convorbirii martorului denunţător cu operatorul de la tel Verde D.G.A. şi vigneta aflată la dosar.
Înalta Curte constată că într-adevăr, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au analizat cele două înscrisuri, însă împrejurarea nu poate atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale invocate, în condiţiile în care acestea nu erau de natură să influenţeze soluţia asupra procesului, în sensul constatării vinovăţiei inculpatului.
Astfel, aspectele din convorbirea martorului G.L.A. cu operatorul D.G.A. sunt aceleaşi ca cele care rezultă din denunţul formulat de acest martor şi din declaraţia dată ulterior în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond. În ceea ce priveşte vinieta pentru autoturismul, aparţinând denunţătorului, depusă la dosar, Înalta Curte constată că aceasta ar putea demonstra cel mult prezenţa martorului, la data de 02 iulie 2010 în zona punctului de lucru Cenad, de unde a fost achiziţionată vinieta necesară pentru a se putea circula în Ungaria, în nici un caz conţinutul discuţiei pe care denunţătorul G.L.A., împreună cu martorul I.Ş. susţin că ar fi avut-o cu inculpatul Ş.Ş.T.
Mai mult decât atât, în cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond, inculpatul a achiziţionat personal şi a depus la dosar două viniete pentru autoturismul aparţinâd denunţătorului, achiziţionate la date diferite (filele 93, 94 dosar fond), împrejurare ce demonstrază că existenţa vinietei pe care este menţionat numărul de înmatriculare al unui autoturism nu dovedeşte în mod indubitabil prezenta acelui autoturism în locul de unde acesta a fost cumpărată.
Ca atare, cele două probe invocate, deşi nu au fost analizate de către niciuna dintre instanţe, şi, sub acest aspect hotărârile sunt criticabile, nu sunt de natură a conduce la incidenţa dispoziţiilor art. 385 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazul de casare pev. de art. 3851 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că grava eroare constă într-o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ea probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
În cauză se constată că soluţia de achitare a inculpatului nu este rezultatul denaturării conţinutului probelor ci a constatării insuficienţei acestora pentru a înlătura prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul, ambele instanţe făcând aplicarea principiului in dubio pro reo.
Astfel, în condiţiile în care organele judiciare nu au dat curs sesizării martorului G.L.A. prin organizarea unei acţiuni de prindere în flagrant, doar depoziţiile denunţătorului şi ale martorului I.Ş. referitoare la dicuţiile purtate cu inculpatul Ş.Ş.T., precum şi a persoanelor de îi însoţeau, toţi membri ai aceleiaşi familii (I.K. şi S.P.) nu au fost considerate suficiente pentru demonstrarea vinovăţiei inculpalului, mai ales că niciunul dintre lucrătorii poliţiei de frontieră care, în data de 02 iulie 2010 au fost de serviciu în P.C.T.F. Cenad nu au confirmat existenţa vreunui incident legat de prezentarea în punctul de frontieră a unui minor care nu îndeplinea condiţiile legale pentru a putea călători în străinătate (martorii C.V.N. şi Z.M.C.).
Chiar admiţând că prezenţa denunţătorului şi martorilor I.Ş., I.K. şi S.P. la data de 02 iulie 2012 la P.C.T.F Cenad şi încercarea acestora de părăsire a teritoriului ţării este demonstrată de existenţa rovinetei achiziţionată în scopul de a putea călători pe teritoriul Ungariei, recunoscând ca în cauză au fost administrate şi probe în sprijinul învinuirii, Înalta Curte constată totuşi câ îndoiala, rezultată din(r-un eventual interes al martorilor de sancţionare a inculpatului Ş.Ş.T. faţă de faptul că nu le-a fost permisă părăsirea teritoriului ţării, ceea ce a condus ia pierderea biletelor de avion şi cheltuieli suplimentare, subzistă.
Cum alte probe care să conducă la concluzia certă, neechivocă, în sensul vinovăţiei sau nevinovăţiei nu s-au administrat şi nici nu există, pentru a se justifica trimiterea spre rejiidecare în vederea reluării cercetării judecătoreşti, se constată că soluţia pronunţată de instanţe este în concordanţă cu ceea ce rezultă din actele dosarului, întrucât îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie.
În raport de considerentele anterioare, apreciind neîntemeiate criticile formulate şi constatând că nu se poate reţine incidenţa vreunuia dintre cazurile de casare care ar putea fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara ca nefondat.
Cheltuielile judiciare generate de recursul parchetului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 190/ A din 08 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpatul Ş.Ş.T.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1320/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1336/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
