ICCJ. Decizia nr. 15/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 15/2013
Dosar nr. 6225/2/2012
Şedinţa publică din 7 ianuarie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 330 din 4 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis sesizarea în baza art. 149 alin. (4) şi art. 150 din Legea nr. 302/2004, modificată şi republicată, formulată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în consecinţă:
În temeiul art. 162 raportat la 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a recunoscut sentinţa penală nr. 162 Hv 140/10m din 18 octombrie 2011 şi decizia din 2 martie 2011 pronunţate de Tribunalul de Land pentru Cauze penale Viena, a dispus transferarea persoanei condamnate G.A. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani închisoare.
Conform art. 162 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei din durata căreia a fost dedusă perioada executată începând cu data de 21 mai 2010 la zi.
Cheltuielile judiciare în cauză au rămas în sarcina statului iar onorariul apărător din oficiu s-a stabilit a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin adresa din data de 6 decembrie 2011, Ministerul Justiţiei, Serviciul Cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicate, cererea formulată de autorităţile judiciare din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate G.A. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţele austriece.
Cererea formulată de autorităţile judiciare austriece a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv, adresa din din 25 noiembrie 2011 a Ministerului Federal de Justiţie al Republicii Austria care conţine şi informaţii privind executarea pedepsei ; sentinţa nr. 162 Hv 140/10m din 11 octombrie 2010 a Tribunalului Landului pentru Cauze Penale; decizia din 24 ianuarie 2011 emisă de Direcţia de Poliţie Federală Viena, privind interdicţia de şedere impusă împotriva susnumitului; sentinţa nr. 162 Hv 140/10m din 2 martie 2011 a Tribunalului Landului pentru Cauze Penale; copia dispoziţiilor legale aplicabile; procesul verbal din 9 decembrie 2011 privind audierea persoanei în legătură cu transferarea sa în România.
S-a constatat în urma analizării actelor şi lucrărilor dosarului că, prin sentinţa penală nr. 162 Hv 140/10m din 18 octombrie 2011, definitivă şi decizia din 2 martie 2011, definitivă la data de 12 aprilie 2011, pronunţate de Tribunalul de Land pentru Cauze penale Viena i-a fost aplicată numitei G.A. pedeapsa de 5 ani şi 6 luni, redusă în final la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, parţial finalizată, parţial rămasă în fază de tentativă, prevăzută de art. 142 alin. (1), 142 alin. (1), 143 cazul 2 C. pen. austriac.
În fapt, s-a reţinut că la data de 25 aprilie 2010, G.A. împreună cu alte persoane, a sustras prin constrângere de la administratorul firmei M.C.C.A. Cazinou pentru jocuri automate, un telefon mobil, bani în numerar în sumă de 7.750 euro şi un hard-disk, precum şi un alt telefon mobil marca Motorola V 3.
La data de 21 mai 2010, împreună cu aceleaşi persoane, a încercat să sustragă de la administratorii firmei I.P.E.S. V. SRL suma de 5.290 euro.
La data de 18 mai 2010, împreună cu alte 2 persoane a încercat să sustragă, prin constrângere, de la administratorul firmei I.P.E.S. o sumă de bani.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond, întemeiat pe informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, că împotriva numitei G.A. s-a emis o hotărâre de interdicţie de reşedinţă pe durată nelimitată pe teritoriul Austriei, astfel cum reiese din adresa din data de 24 ianuarie 2011 a Direcţiei Poliţiei Federale Viena.
Totodată, a mai reţinut că, potrivit adresei din 25 noiembrie 2011 a Ministerului Federal de Justiţie al Republicii Austria care conţine şi informaţii privind executarea pedepsei, pedeapsa va fi finalizată la data de 21 mai 2015 (fiind menţionat eronat în cuprinsul sentinţei anul 2012).
Având în vedere cererea şi înscrisurile însoţitoare susmenţionate transmise de autorităţile judiciare austriece precum şi verificările efectuate de Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date şi la Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte cu privire la persoana condamnată G.A., instanţa a considerat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), e) şi f) din Legea nr. 302/2004 republicată, condamnata este cetăţean al statului de executare, hotărârile judecătoreşti de condamnare sunt definitive, la data primirii cererii de transferare condamnata mai avea de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei stabilite, există dublă incriminare, şi anume, faptele comise de către condamnată întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie, prevederile de art. prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (21), art. 20 raportat la art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. roman privind concursul de infracţiuni, durata condamnării împlinindu-se la data de 21 mai 2015.
În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 modificată şi republicată (corelativ, art. 3 pct. 1 lit. d) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983) care se referă la cerinţa existenţei la transfer a consimţământului scris, liber exprimat şi în deplină cunoştinţă de cauză a persoanei condamnate, solicitat în condiţiile art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, Curtea a reţinut că, deşi, din procesul verbal din data de 9 decembrie 2011
întocmit cu privire la audierea condamnatului de către Inspectorul de District Judith Krall la Penitenciarul Schwarzau, Biroul Executare Penală, Austria rezultă expres opinia condamnatei că nu doreşte continuarea executării pedepsei în România, din adresa nr. III-1292661/Fr.B/l 1 din data de 24 ianuarie 2011 a Direcţiei Poliţiei Federale Viena reiese că împotriva numitei G.A. s-a emis o hotărâre de interdicţie de reşedinţă pe durată nelimitată pe teritoriul Austriei, astfel că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 3 parag. 1 din Protocolul adiţional al convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg iar consimţământul acesteia nu este necesar.
Împotriva sentinţei pronunţate în cauză a formulat recurs persoana transferabilă G.A., care a criticat-o sub aspectul nelegalităţii, invocând în motivele scrise de recurs şi susţinute oral în faţa instanţei cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., greşita aplicare a legii, în sensul că, din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că persoana transferabilă nu şi-a dat consimţământul la transfer, are familie şi este căsătorită în Austria, fapt ce explică şi schimbarea numelui acesteia. Totodată, a arătat că printr-o hotărâre a Poliţiei de Frontieră a fost redus termenul de a sta pe teritoriul statului austriac de la o perioadă nedeterminată la 5 ani, iar din hotărârea depusă rezultă fără echivoc că instanţa austriacă a acceptat cererea de liberare condiţionată a condamnatei persoană transferabilă, situaţie în care nu se mai impune transferul acesteia în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul formulat de persoana transferabilă G.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare condamnate urmare de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei; d) transferul este consimţit de către persoana condamnată; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
În cauză, numita G.A., este cetăţean român, a fost condamnată definitiv în Republica Austria Belgia la pedeapsa de 5 ani închisoare, a căror durată se împlineşte la data de 21 mai 2015, pentru faptele prevăzute de art. 142 alin. (1), art. 142 alin. (1) şi art. (143) cazul 2 C. pen. austriac, având corespondent în prev. de art. 211 alin. (1), alin. (21) (a) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (21), art. 20 raportat la art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. român privind concursul de infracţiuni, iar statul român ca stat de executare şi-a dat acordul la transfer, fiind îndeplinite, în mod incontestabil, condiţiile prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), e) şi f) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Referitor la condiţia prevăzută în art. 143 lit. d), consimţământul persoanei condamnate, din legea menţionată, aceasta nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut prin sentinţa atacată, contrar susţinerilor condamnatei recurente, întrucât, prin adresa din data de 24 ianuarie 2011 a Direcţiei Poliţiei Federale Viena rezultă că împotriva numitei G.A. s-a emis o hotărâre de interdicţie de reşedinţă pe durată nelimitată pe teritoriul Austriei, împrejurare ce înlătură obţinerea consimţământului condamnatului potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1977 (Protocol ratificat de Republica Austria şi de România).
Criticile formulate de recurenta persoana transferabilă, prin apărător ales, nu pot fi primite de Înalta Curte întrucât, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, într-adevăr hotărârea de condamnare a suferit modificări în calea de atac a apelului, sub aspectul interdicţiei de şedere pe teritoriul Austriei, care a fost redusă la o perioadă de 8 ani, însă sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Protocolul adiţional al Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate nu se limitează doar la existenţa unei hotărâri privitoare la o interdicţie nelimitată de şedere pe teritoriul unui stat, ele devin incidente în toate situaţiile în care condamnarea pronunţată împotriva persoanei sau o hotărâre administrativă urmare a acesteia, conţine o măsură de expulzare sau de conducere la frontieră, condiţie îndeplinită şi în prezenta cauză astfel cum rezultă din considerentele adresei din data de 24 ianuarie 2011 a Direcţiei Politiei Federale Viena.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnata persoană transferabilă G.A. împotriva sentinţei penale nr. 330 din 4 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta condamnată persoană transferabilă la plata sumei de 280 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1516/2013. Penal. Prelungirea duratei... | ICCJ. Decizia nr. 147/2013. Penal → |
|---|
