ICCJ. Decizia nr. 1739/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1739/2013
Dosar nr. 916/36/2012
Şedinţa publică din 22 mai 2013
Deliberând asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 150/P din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluţiei nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, menţinută prin rezoluţia nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General al aceluiaşi Parchet, a menţinut rezoluţia atacată, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul I.G. la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Constanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa şi înregistrată sub nr. 916/36/2012 din 11 iulie 2012, petentul I.G., a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, în temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen.
În motivarea plângerii sale, petentul I.G. a susţinut că făptuitorii D.I. şi U.R., comisari de poliţie judiciară, s-au asociat în vederea comiterii de infracţiuni, în legătură cu cercetarea penală a agenţilor de poliţie V.O.V. şi C.O.M., dar şi a numitului C.L.M., în sensul că nu au administrat probele necesare identificării actelor întocmite în fals de agenţii de poliţie cercetaţi, iar la rândul lor, au întocmit acte false, favorizându-i pe cei doi poliţişti.
În concluzie, petentul I.G. a solicitat admiterea plângerii sale, desfiinţarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei la Parchet, în vederea începerii urmăririi penale a făptuitorilor D.I. şi U.R. pentru toate infracţiunile reclamate în sarcina lor.
Pentru soluţionarea plângerii de faţă, s-a ataşat Dosarul nr. 338/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, în care s-a pronunţat rezoluţia nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 şi rezoluţiei nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General al aceluiaşi Parchet, iar petentul I.G. a depus un set de acte, precum şi concluzii scrise.
Prin rezoluţia nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (4) şi (6) C. proc. pen. cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii D.I. şi U.R., comisari de poliţie judiciară, sub aspectul comiterii infracţiunilor de fals intelectual (art. 289 C. pen.), de uz de fals (art. 291 C. pen.), de mărturie mincinoasă (art. 260 alin. (1) C. pen.), de sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 242 C. pen.), de înşelăciune (art. 215 alin. (1) C. pen.), de favorizare a infractorului (art. 264 alin. (1) C. pen.) şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 alin. (1) C. pen.), de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.) şi de fals în declaraţii (art. 292 C. pen.), întrucât nu sunt probe certe privind existenţa faptelor penale reclamate.
Pentru a se pronunţa în sensul celor menţionate, Parchetul a reţinut, în esenţă, că, cei doi lucrători de poliţie menţionaţi anterior, au efectuat acte de cercetare penală, în baza plângerii formulate de petentul I.G., împotriva agenţilor de poliţie V.O.V. şi C.O.M., dar şi a numitului C.L.M., că propunerile de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni administrative ale agenţilor de poliţie ce au instrumentat în cauză, respectiv D.I. şi U.R., au fost cenzurate, potrivit legii, de procurorul de caz, iar ordonanţa acestuia din urmă, de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni administrative persoanelor cercetate, a fost confirmată atât de Primul Procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, cât şi de Tribunalul Constanţa, prin sentinţa penală nr. 420 din 30 iunie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1008/2004, care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 695/P din 21 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 921/P/2004 al Curţii de Apel Constanţa.
În legătură cu faptele penale reclamate de petentul I.G., ca fiind săvârşite de lucrătorii de poliţie D.I. şi U.R. şi prevăzute de art. 289 C. pen., de art. 291 C. pen., de art. 260 alin. (1) C. pen., de art. 242 C. pen., de art. 246 C. pen. şi de art. 292 C. pen., raportat la pedeapsa maximă prevăzută de lege, de 5 ani închisoare, la perioada pretinsei comiteri a acestora (anul 2003) şi la termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a constatat intervenirea prescripţiei răspunderii penale, încă înainte de formularea plângerii penale de către petentul I.G., respectiv 01 iulie 2011.
Referitor la infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen., de art. 264 C. pen. şi de art. 323 C. pen., reclamate de petentul I.G. în sarcina lucrătorilor de poliţie D.I. şi U.R., s-a reţinut că analiza probelor administrate în cauză nu a relevat indicii de desfăşurare cu intenţie de către aceştia, a unor activităţi infracţionale, de ajutor dat persoanelor cercetate penal, de inducere în eroare a petentului prin disimularea situaţiei faptice pentru a vătăma interesele legale ale petentului.
Parchetul a reţinut că adresele de identificare a originalului procesului-verbal de sancţionare contravenţională a petentului I.G., ca şi procesele-verbale de verificare ale lucrătorilor de poliţie D.I. şi U.R., au fost analizate de procurorul care a dispus soluţia în cauză şi nu se conturează probe certe de sustragere a vreunui înscris din Dosarul nr. 645/P/2003 intenţia vădită de a favoriza persoanele cercetate, iar martorul A.P. a declarat expres faptul că U.R. nu l-a influenţat în vreun mod la consemnarea declaraţiilor, având un comportament corect.
Plângerea petentului I.G. formulată împotriva rezoluţiei nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, adresată Procurorului General al respectivului Parchet a fost respinsă ca nefondată prin rezoluţia nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a reţinut în rezoluţia pronunţată în cauză faptul că lucrătorii de poliţie U.R. şi D.I. au efectuat acte de cercetare penală în cauză, având ca obiect plângerea petentului I.G. împotriva agenţilor de poliţie C.O.M. şi V.O.V., precum şi a numitului C.L.M., că prin ordonanţa nr. 645/P/2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, procurorul de caz a dispus o soluţie de scoatere de sub urmărirea penală şi aplicarea unei sancţiuni administrative faţă de persoanele cercetate penal, respectiva soluţie rămânând definitivă prin sentinţa penală nr. 430/2004 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 695/2004 a Curţii de Apel Constanţa, că probele administrate în cauză nu au conturat în mod cert că ofiţerii de poliţie U.R. şi D.I. au sustras vreun înscris din Dosarul nr. 645/P/2003 cu intenţia vădită de a favoriza persoanele cercetate penal, martorii A.P. şi V.M. confirmând conduita corectă a organelor de anchetă în privinţa consemnării declaraţiilor date de ei.
S-a mai reţinut în rezoluţia Procurorului General că petentul I.G. a fost audiat de procurorul de caz la data de 20 aprilie 2012, iar martorii propuşi de acesta, în persoana numiţilor V.M., A.P. şi H.M. au fost audiaţi la datele de 23 aprilie 2012 şi respectiv 04 mai 2012, iar ultimul a dat o declaraţie extrajudiciară ce a fost ataşată dosarului cauzei, declaraţiile respective neaducând elemente noi care să contureze fapte de natură penală în sarcina ofiţerilor de poliţie U.R. şi D.I.
Criticile petentului I.G. referitoare la modalitatea de efectuare a raportului de constatare grafologică şi modul de întocmire a procesului-verbal de contravenţie au fost constatate neîntemeiate, în condiţiile în care concluzia specialiştilor criminalişti a fost aceea că, referitor la semnătura martorului C.L.M. nu s-a putut contura un răspuns cert cu privire la autenticitatea ei, iar în privinţa identificării originalului procesului-verbal de contravenţie se fac în continuare cercetări în cauza dispusă şi declinată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa (Dosar nr. 1696/P/2011).
S-a mai reţinut în rezoluţia Procurorului General împrejurarea că, deşi pentru unele fapte reclamate de petent a intervenit prescripţia răspunderii penale, faţă de constatarea că nu s-au probat fapte de natură penală în sarcina ofiţerilor de poliţie U.R. sau D.I. primează soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru inexistenţa faptelor (art. 10 lit. a) C. proc. pen.).
Împotriva rezoluţiilor menţionate anterior, petentul I.G. a formulat plângere în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., aceasta fiind înregistrată la Curtea de Apel Constanţa sub nr. 916/36/2012 din 11 iulie 2012.
Prin plângerea adresată Curţii de Apel, petentul I.G. a criticat soluţiile Parchetului din rezoluţia nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 menţinută prin rezoluţia nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa în privinţa lucrătorilor de poliţie judiciară D.I. şi U.R. pentru infracţiunilor de înşelăciune (art. 215 alin. (2) C. pen.) şi de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 alin. (2) C. pen.) care nu sunt prescrise.
În dovedirea susţinerii că respectivele infracţiuni au fost săvârşite de către cei doi lucrători de poliţie, petentul I.G. a făcut trimitere la adresa din 21 august 2009 emisă de Poliţia Deleni, adresa din 03 noiembrie 2009 emisă de acelaşi post de poliţie, adresa din 10 noiembrie 2003 a Primăriei Deleni, procesul-verbal de constatare din 14 august 2003 a I.P.J. Constanţa şi declaraţia martorului C.L.M. Totodată, petentul a solicitat audierea sa dar şi a martorilor A.P., V.M., C.L.M. şi M.I.
Petentul a depus la dosarul instanţei declaraţiile extrajudiciare ale numiţilor M.I., V.M., A.P. şi C.L.M., precum şi copii ale documentelor menţionate anterior în susţinerea plângerii, formulând şi concluzii scrise.
Examinând actele şi lucrările dosarului raportat la susţinerile din plângerea petentului I.G., cât şi din oficiu, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Aşa cum a precizat în plângerea adresată instanţei, petentul I.G., a înţeles să conteste soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de lucrătorii de poliţie U.R. şi D.I., adoptată prin rezoluţia nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, numai cu privire la infracţiunile de înşelăciune (art. 215 alin. (2) C. pen.) şi de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 323 alin. (2) C. pen.).
Potrivit prevederilor art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune, inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obţinerii unui folos material injust pentru sine sau pentru altul şi dacă s-a produs o pagubă, respectiva faptă putând fi săvârşită şi în formă agravată dacă s-au folosit nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase.
Din conţinutul textului de lege încriminator, rezultă cu evidenţă că respectiva infracţiune se săvârşeşte numai cu forma de vinovăţie a intenţiei (art. 19 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.).
În concret, petentul I.G. susţine că, în instrumentarea plângerii lui formulată împotriva lucrătorilor de poliţie C.O.M. şi V.O.V., comisarii de poliţie D.I. şi U.R., au sustras şi distrus originalul procesului-verbal de contravenţie, în scopul de a nu se mai putea efectua expertiza grafologică a semnăturii martorului asistent C.L.M., au întocmit referate cu date false, privind imposibilitatea depistării procesului-verbal de contravenţie în original şi au propus procurorului de caz neînceperea urmăririi penale, prin indicarea unor date false, inducându-l astfel în eroare, cu consecinţa respingerii plângerii şi implicit a prejudicierii sale, în scopul favorizării agenţilor de poliţie cercetaţi penal.
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă cu certitudine că lucrătorii de poliţie U.R. şi D.I. au sustras şi distrus originalul procesului-verbal de contravenţie din 09 iunie 2002, situaţie în care susţinerile petentuiui I.G. nu pot fi luate în considerare întrucât nu sunt dovedite ca reale.
Adresele din 21 iunie 2009 şi respectiv din 02 noiembrie 2009, emise de Postul de Poliţie Deleni, judeţul Constanţa, precizează care este durata de păstrare a procesului-verbal de contravenţie (3 ani) şi destinaţia celor 3 exemplare ale procesului-verbal din 09 iunie 2002, respectiv o copie înaintată contravenientului I.G., originalul înaintat Primăriei Deleni, judeţul Constanţa, iar al 3-lea exemplar a fost înaintat la cererea Serviciului Cercetări Penale al I.P.J. Constanţa pentru dosarul penal nr. 645/P/2003.
Din conţinutul adresei din 10 noiembrie 2003 eliberată de Primăria Deleni, rezultă că procesul-verbal de constatare a contravenţiei din 09 iunie 2002, nu este înregistrat în evidenţele primăriei.
În condiţiile în care Primăria Deleni menţionează că procesul-verbal de contravenţie din 09 iunie 2002 nu este înregistrat în evidenţele sale, afirmaţia petentuiui privind sustragerea respectivului proces-verbal de către comisarii de poliţie U.R. şi D.I., este nejustificată întrucât, pe de o parte, documentul vizat nu a fost primit la primărie, numai astfel justificându-se neînregistrarea lui în evidenţe, iar pe de altă parte, petentul nu a indicat nicio probă care să ateste eventualele acte de sustragere din partea făptuitorilor.
Procesul-verbal întocmit de comisarul D.I. la 14 august 2003 consemnează comunicarea făcută telefonic de inspectorul principal M.V., şeful Biroului de Poliţie Băneasa, conform căruia C.L.M., este posesorul cărţii de identitate seria X nr. 1 eliberată de Biroul de Poliţie Băneasa la 11 aprilie 2001, iar anterior a posedat buletinul de identitate seria Y nr. 2 eliberat la data de 07 iunie 1981 de Poliţia Băneasa.
Din conţinutul actului amintit rezultă că, în procesul-verbal de constatare a contravenţiei seria din 09 iunie 2002 martorul asistent C.L.M. este identificat cu buletinul de identitate deţinut anterior cărţii de identitate eliberată la 11 aprilie 2001, însă această împrejurare nu s-a dovedit, prin niciun mijloc de probă, că este rezultatul unor activităţi intenţionate din partea făptuitorilor U.R. sau D.I.
Cererea martorului C.L.M., aflată la dosarul cauzei prezente, în care susţine că nu a participat la întocmirea procesului-verbal din 09 iunie 2002 nu poate face dovada unui act intenţionat de falsificare a procesului-verbal de contravenţie de către comisarii de poliţie U.R. sau D.I., în condiţiile în care nu aceştia au întocmit respectivul proces-verbal, iar martorul nu a probat absenţa sa din localitate la data de 09 iunie 2002.
Referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale întocmit de comisarul de poliţie U.R. în Dosarul nr. 11348/2003 al I.P.J. Constanţa, a fost cenzurat de procurorul care a instrumentat în Dosarul nr. 645/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, acesta din urmă constatând că, martorul C.L.M. a dictat cu bună ştiinţă datele de pe buletinul de identitate a cărui valabilitate expirase şi a dispus prin ordonanţa nr. 645/P/2003 din 28 ianuarie 2004 scoaterea de sub urmărire penală a martorului C.L.M. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă şi aplicarea unei amenzi administrative, întrucât pericolul social al faptei a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege.
Împotriva ordonanţei nr. 645/P/2003 din 28 ianuarie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, martorul C.L.M. nu a formulat plângere pentru a demonstra eventual, că nu a săvârşit fapta de mărturie mincinoasă, ceea ce ar fi presupus să probeze lipsa lui din localitate la data întocmirii procesului-verbal de contravenţie faţă de petentul I.G.
Raportat la cele ce preced, rezultă cu evidenţă că referatul întocmit de comisarul de poliţie U.R. în Dosarul nr. 11348/2003 al I.P.J. Constanţa nu conţine date false şi nu este „o parodie”, aşa cum eronat susţine petentul I.G. în plângerea de faţă, în condiţiile în care propunerea din respectivul referat a fost cenzurată de procuror, care a preluat-o ca atare, ordonanţa acestuia rămânând definitivă.
Pentru considerentele menţionate anterior, Curtea de Apel a constatat că nu s-a dovedit în sarcina comisarilor de poliţie U.R. şi D.I. nici un fel de activităţi intenţionate de mistificare a adevărului şi în consecinţă, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de ei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prevăzut de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., adoptată prin rezoluţia nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa este legală şi temeinică, faptele imputate fiind inexistente.
Potrivit prevederilor art. 323 alin. (2) C. pen., constituie infracţiune de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri.
Raportat la cerinţele textului încriminator amintit, rezultă că respectiva infracţiune se săvârşeşte numai cu forma de vinovăţie a intenţiei, ceea ce presupune că făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului.
În speţă, deşi ambii comisari de poliţie U.R. sau D.I. au instrumentat în cauza ce a avut ca obiect plângerea petentului I.G. împotriva agenţilor de poliţie C.O.M. şi V.O.V., precum şi a martorului C.L.M., nu există nicio probă din care să rezulte indubitabil că au plănuit asocierea, în vederea exonerării de răspundere penală a persoanelor cercetate şi au acţionat în sensul scopului urmărit, prin săvârşirea mai multor infracţiuni care să disimuleze sau să ascundă activităţile infracţionale ale celor cercetaţi.
În aceeaşi ordine de idei, s-a reţine că actele de urmărire penală întocmite de comisarii de poliţie U.R. şi D.I. au fost verificate de procurorul care a soluţionat plângerea petentului I.G., sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, raportat la probatoriul administrat în cauză, situaţie în care nu se poate acredita existenţa unor activităţi ilicite intenţionate ale acestora, în scopul adoptării unei soluţii favorabile faţă de persoanele cercetate.
II. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul I.G., prin motivele scrise, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, şi rejudecând să dispună trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa în vederea continuării cercetărilor.
Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.
Examinând hotărârea recurată, astfel cum impun dispoziţiile art. 3856 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de recurent este inadmisibil, având în vedere că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, este definitivă.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Înalta Curte reţine că inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sentinţa judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecinţa menţinerii rezoluţiei sau ordonanţei de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.
În consecinţă, constatând că, în speţă, sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 23 noiembrie 2012, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi în dispozitivul sentinţei atacate.
Printre modificările aduse C. proc. pen., de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor se regăseşte şi suprimarea unor căi de atac, respectiv şi a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materia plângerii împotriva rezoluţiilor şi ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive determinate de lege.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Având în vedere dispoziţiile menţionate mai sus, care prevăd în mod expres că doar hotărârile nedefinitive pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, Înalta Curte potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul I.G. împotriva sentinţei penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul I.G. împotriva sentinţei penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1735/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1775/2013. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
