ICCJ. Decizia nr. 1841/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1841/2013

Dosar nr. 2942/104/2010

Şedinţa publică din 28 mai 2013

Asupra recursurilor penale de faţă, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 192 din data de 12 decembrie 2011 a Tribunalului Olt, în baza art. 20 alin. (1) C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.I.G. la 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 76 alin. (3) C. pen., a fost înlăturată pedeapsa complementară privativă de drepturi.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.

În baza art. 861alin. (1) şi art. 862 C. pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei principale a închisorii, pe durată unui terme de încercare de 6 ani compusă din durata pedepsei şi un interval de timp de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 863alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: se va prezenta la serviciul de Probaţiune din cadrul Tribunalului Olt la datele fixate de acesta; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

Au fost puse în vedere inculpatului prevederile art. 864 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a bâtei de baseball folosită la comiterea infracţiunii.

În latură civilă, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale către partea civilă N.C.E., din care suma de 20.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daune materiale anterioare datei de la care s-au formulat aceste pretenţii, 25 octombrie 2010 iar restul de 10.000 lei, despăgubiri pentru daune materiale ulterioare acestei date.

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă N.C.E. a unei despăgubiri materiale periodice lunare de 500 lei, cu începere de la data de 19 ianuarie 2010 şi până la încetarea stării de nevoie.

Totodată, a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă N.C.E. a sumei de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

S-a luat act că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova nu s-a constituit parte civilă şi că au fost achitate de către inculpat cheltuielile de spitalizare a părţii vătămate la acest Spital.

A fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin încheierea din 3 octombrie 2011, pentru care s-a întocmit procesul - verbal nr. 1570/0/2011 din 15 noiembrie 2011 de executor judecătoresc M.C.I., în vederea reparării prejudiciului părţii civile până la concurenţa despăgubirilor menţionate mai sus.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei reprezentând onorariu de avocat din oficiu către Baroul Olt a fost avansată din fondurile Ministerului Justiţiei în baza delegaţiei nr. 1910 din 7 oct. 2010 a acestui Barou.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 620,86 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către partea vătămată N.C.E.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul cu nr. 274/P/2010 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalului Olt, înregistrat pe rolul Tribunalului Olt sun nr. 2942/104/2010, a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.I.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în seara de 19 ianuarie 2010, în jurul orei 20,15, în timp ce partea vătămată a ajuns la poarta locuinţei sale, în afara acesteia, inculpatul a lovit-o cu o bâtă în zona capului şi a feţei, producându-i astfel leziuni traumatice ce includ pierderea de substanţă osoasă pentru a căror vindecare au fost necesare 45-50 de zile de îngrijiri medicale, fără a fi însă pusă în primejdie viaţa victimei.

În cadrul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a procedat la ascultarea părţilor, a martorilor, atât a celor propuşi prin rechizitoriu, dar şi de către părţi, dar şi la administrarea probei cu expertize medico-legale, una întocmită de S.J.M.L. Olt, cu privire la gradul de invaliditate al părţii vătămate şi în ce măsură i-a fost afectată acesteia capacitatea de muncă prin leziunile ce i-au fost produse, iar cea de a doua de către I.M.L. Craiova pentru a se stabili felul leziunilor produse victimei şi dinamica acestora, respectiv dacă există raport de cauzalitate între agresiune şi acestea şi dacă leziunile în cauză au pus în primejdie viaţa victimei prin raportare de probele administrate în cursul urmăririi penale.

Pe baza probelor administrate, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Partea vătămată şi inculpatul au fost nu numai colegi de şcoală, ci chiar prieteni, obişnuind să se viziteze săptămânal.

O astfel de vizită a avut loc în după amiaza zilei de 19 ianuarie 2010, în jurul orei 18,30-19,00, când inculpatul a venit la atelierul de reparaţii aparatură electronică din curtea locuinţei părţii vătămate cu un bidon de 5 litri cu vin din care au consumat împreună cu martorii C.I. şi P.I.

În timpul acestei vizite, care a durat circa o oră, între părţi nu a avut loc niciun incident însă, în respectiva ocazie, partea vătămată, profitând de atmosferă şi de lejeritatea de comunicare creată de consumul de băuturi alcoolice, a transmis inculpatului informaţia că a văzut-o pe fiica sa prin oraş în compania unui băiat cu care acesta din urmă nu era de acord să fie prietenă. Continuând discuţia, la insistenţele inculpatului, partea vătămată a mai afirmat că fiica inculpatului a întreţinut raporturi intime cu mai mulţi bărbaţi, între care chiar şi cu cumnatul său.

Fiind deranjat de afirmaţiile părţii vătămate, după ce a ajuns acasă, inculpatul a certat-o pe fiica sa; aceasta însă l-a contrazis, spunând că afirmaţiile părţii vătămate sunt nefondate, iar spre a-l convinge pe tatăl său de nevinovăţia sa, a căzut în genunchi şi a cerut să fie confruntată cu cel în cauză. Inculpatul a fost de acord cu solicitarea fiicei sale, motiv pentru care a sunat-o pe partea vătămată spunându-i că o va vizita împreună cu fiica sa pentru a le pune faţă în faţă. Partea vătămată a fost de acord.

În acest condiţii, inculpatul împreună cu fiica sa au ajuns la locuinţa părţii vătămate, în jurul orei 20,00; în locuinţa părţii vătămate se mai aflau concubina acesteia, martora R.F.D., precum şi fiul său, N.N.A. După ce a fost servit cu o cafea, inculpatul i-a spus părţii vătămate că a exercitat acte de violenţă fizică asupra soţiei sale pentru că a permis ca fiica sa să aibă relaţii de prietenie cu băiatul în compania căruia s-a aflat prin oraş. Totodată, inculpatul şi fiica sa au pretins părţii vătămate să dea relaţii suplimentare cu privire la susţinerile sale anterioare, însă răspunsul părţii vătămate a fost mai întâi ambiguu, în sensul că nu a transmis decât cele spuse de cumnatul său, după care a devenit categoric, în sensul unor afirmaţii certe cu privire la raporturile intime întreţinute de fiica inculpatului, susţinând chiar că are cunoştinţă şi de identitatea partenerului acesteia, dar refuzând să pună la dispoziţia inculpatului numărul de telefon al cumnatului. Ca urmare, discuţia dintre părţi a degenerat în jigniri reciproce, chiar în condiţiile în care părţii vătămate i s-a atras atenţia de către concubina sa asupra comportamentului său ofensator.

Inculpatul s-a simţit ofensat de afirmaţiile părţii vătămate, întreaga situaţie creându-i o stare de surescitare căreia nu i-a dat curs prin manifestări exterioare de impulsivitate decât atunci când, în jurul orei 20,45, ajuns la poartă, partea vătămată i-a adresat o nouă jignire prin afirmaţia „ia-ţi panarama de aici”. În acest context, inculpatul a luat din maşină o bâtă tip baseball cu care a lovit din lateral cu putere partea vătămată în zona feţei, în timp ce aceasta încerca să deschidă poarta imobilului. Victima a căzut pe zăpadă, în stare de inconştienţă, iar în această poziţie inculpatul i-a mai aplicat alte câteva lovituri în cap şi în zona din spate a corpului. Incidentul de scurtă durată s-a terminat prin intervenţia verbală a concubinei părţii vătămate, dar şi a martorului N.S.I. care se afla în apropiere; ulterior, partea vătămată a fost ridicată şi dusă de subsuori în locuinţă de către concubina şi fiul său.

Aceasta a fost transportată la Spitalul municipal Caracal de către martorul N.S.l., iar apoi la Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova, unde a refuzat internarea. Întrucât starea sa s-a agravat, la data de 23 ianuarie 2010, victima a fost din nou internată la acest ultim spital unde, la data de 1 februarie 2010, a suferit o intervenţie chirurgicală.

Ca probe cu caracter concludent în sensul situaţiei anterior prezentate s-au reţinut:

Din declaraţia părţii vătămate au fost reţinute elementele de fapt ce se referă la informaţiile menţionate ce le-a transmis inculpatului despre fiica acestuia, la celelalte premise ale incidentului menţionate anterior, dar şi la modul de desfăşurare a acestuia până la momentul pierderii cunoştinţei, după ce a fost lovită de către inculpat.

S-a apreciat că elementele anterior menţionate se coroborează cu cele din declaraţia inculpatului care se referă la condiţiile prealabile incidentului, constând în discuţiile contradictorii cu victima relative la moralitatea fiicei sale şi starea de surescitare determinată de afirmaţiile părţii vătămate la adresa acesteia, ca şi la modul de desfăşurare a incidentului prin recunoaşterea expresă a faptului că a lovit victima în zona gurii.

Totodată, prima instanţă a constatat că probele anterior menţionate se coroborează cu declaraţiile martorilor, pe baza declaraţiilor martorilor oculari M.D., V.O., N.S.I., R.F.D. (concubina părţii vătămate) şi N.N.A. (fiul acestei părţi) reţinându-se că, în împrejurările de timp şi loc anterior expuse şi în condiţii de iluminat electric, aceştia au observat cum inculpatul a coborât din maşină, a luat din portbagaj o bâtă şi s-a îndreptat către victimă, care era orientată către curte, aplicându-i o lovitură din lateral în zona feţei, după care în timp ce aceasta se afla la sol i-a mai aplicat un număr de două sau trei lovituri în spate.

În plus, s-au reţinut concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. 4147/ A5 din 28 martie 201 lai I.M.L. Craiova în care se menţionează că victima prezenta „Hemipareză dreaptă predominant faciobrahială, frustă, sechelară, posttraumatism cranio cerebral vechi, epilepsie cu crize motorii şi senzitive focale, cu generalizare secundară, Tulburare de adaptare. Sindrom psihooreganic postcontuzional, urmare a agresiunii din 19 ianuarie 2010”, precum şi faptul că victima a prezentat leziuni traumatice ce se puteau produce la 19 ianuarie 2010, prin lovire cu corp dur, care au necesitat 75-80 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor şi că leziunile traumatice i-au pus în primejdie viaţa, respectiv „infirmitate fizică prin lipsă de substanţă osoasă craniană posteschilectomie parietală stângă”.

De asemenea, au fost reţinute concluziile raportului de expertiză medico-legală emis de S.J.M.L. Olt cu nr. 2050/ E din 25 ianuarie 2011 prin care s-a constatat reducerea capacităţii de muncă a victimei corespunzător gradului III de invaliditate, pe o perioadă de un an de la examinare.

Susţinerea inculpatului în sensul că ar fi aplicat o singură lovitură, cu pumnul, în faţă părţii vătămate s-a constatat ca fiind nefondată, reţinându-se că, chiar dacă a fost confirmată de către fiica inculpatului, martora G.A.M., dar şi de martorii M.V. şi C.A.A., aceasta este infirmată de martorii oculari, dar şi de constatările medico-legale privind leziunile suferite de partea vătămată şi mecanismul de producere a acestora, aşa cum rezultă din actele medico-legale. În plus, s-a avut în vedere caracterul subiectiv al declaraţiilor martorei G.A.M., determinat de raporturile de rudenie de gradul I cu inculpatul, precum şi al declaraţiilor martorilor M.V. şi C.A.A. care a condus la săvârşirea de către aceştia a infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru care li s-a stabilit răspunderea administrativă.

În raport de aspectele anterior menţionate, prima instanţă a apreciat că fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., forma agravată fiind reţinută în raport de locul comiterii infracţiunii, trotuarul din faţa curţii locuinţei victimei, loc public conform criteriilor prevăzute de art. 152 lit. a) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie directă ce rezultă din modalitatea concretă de comitere a acesteia: actele materiale ale inculpatului de lovire cu intensitate mare, în faţă, şi apoi în spate, cu un corp dur, a părţii vătămate, care au avut ca urmare producerea de leziuni traumatice ce i-au pus în primejdie viaţa, decesul neproducându-se numai ca urmare a intervenţiei medicilor. Astfel, acţiunea inculpatului de a lua din maşină obiectul contondent de tip bâtă de base-ball, de a aplica părţii vătămate o lovitură de intensitate mare, într-o zonă vitală a corpului acesteia (capul), denotă faptul că acesta şi-a propus să suprime viaţa victimei.

Prima instanţă a respins, în şedinţa din data de 5 decembrie 2011, cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei penale, din tentativă de omor calificat, în vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen., reţinând în acest sens că atitudinea psihică a inculpatului, aşa cum rezultă din actele dosarului, nu poate fi caracterizată ca fiind intenţie depăşită sau cel mult cu intenţie directă sau indirectă faţă de urmările prevăzute de norma de incriminare de la art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen., ci aceasta se circumscrie intenţiei directe.

La individualizarea pedepsei principale a închisorii au fost avute în vedere criteriile cu caracter general prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., dar şi pe cele cu caracter particular ale cauzei. Între acestea din urmă s-au reţinut cele privind relaţiile de prietenie dintre părţi anterioare incidentului, conduita ofensatoare a părţii vătămate care prin afirmaţiile sale referitoare la imoralitatea inculpatului i-a cauzat acestuia starea de surescitare menţionată, modalitatea concretă de comitere a faptei penale, dar şi conduita inculpatului de a se preocupa de situaţia victimei şi de a-i achita cheltuielile de spitalizare, atitudinea procesuală cooperantă stabilită prin prezentarea în faţa autorităţilor judiciare şi, nu în ultimul rând, conduita anterioară corespunzătoare a inculpatului stabilită pe baza lipsei antecedentelor penale, elemente în raport de care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen.

În favoarea inculpatului nu a fost reţinută circumstanţa atenuată legală a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., reţinându-se că deşi partea vătămată a proferat la adresa fiicei inculpatului afirmaţii cu caracter ofensator, starea de surescitare cauzată inculpatului în acest fel nu poate fi caracterizată ca fiind o puternică tulburare sau emoţie sub imperiul căreia acesta să fi comis fapta penală, nefiind respectat criteriul proporţionalităţii între actele de provocare şi gravitatea faptei penale. Ori, în raport de aceasta, s-a apreciat că nu se poate accepta că rezoluţia de suprimare a vieţii victimei pe care a adoptat-o în mod conştient inculpatul a rezultat din starea de mânie a acestuia ci, dimpotrivă, aceasta a reprezentat o opţiune lucidă a inculpatului, adică neafectată de starea de surescitare anterior menţionată.

Deopotrivă, în defavoarea inculpatului nu a putut fi reţinut drept criteriu de individualizare a pedepsei faptul susţinut de către partea vătămată, prin avocat, referitoare la instigarea la mărturie mincinoasă a martorilor M.V. şi C.A.A., faptă pentru care cei doi au fost sancţionaţi cu câte o amendă administrativă prin ordonanţa nr. 1695/P/2011 din 10 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina. De asemenea, nu a fost avută în vedere nici susţinerea părţii vătămate în sensul că inculpatul ar fi încercat să influenţeze restul martorilor, constatându-se că aceasta este nedovedită.

Cu toate acestea, în vederea unei temeinice individualizări a pedepsei prin nivelul său în raport de împrejurările cu caracter particular ale cauzei, prima instanţă a dat stării subiective creată inculpatului prin afirmaţiile jignitoare ale victimei semnificaţia juridică de circumstanţă atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen.

În raport de elementele anterior menţionate, prima instanţă a fost coborât nivelul pedepsei principale sub minimul special prevăzut de lege, la un cuantum apreciat apt să realizare scopul preventiv general şi particular al sancţiunii penale, dar şi funcţiile coercitivă şi educativă ale acesteia.

Ca urmare a reţinerii de circumstanţe atenuante, în baza art. 76 alin. (3) C. pen., a fost înlăturată aplicarea pedepsei complementare.

Continuând operaţiunea judiciară de individualizare a pedepsei, prima instanţă a mai constatat că scopul şi funcţiile pedepsei menţionate se pot realiza numai dacă nu se optează pentru executarea efectivă, ci pentru suspendarea executării sub supraveghere a acesteia. În acest sens s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 861 alin. (1) C. pen., deoarece nivelul pedepsei principale pronunţate se încadrează în limita legală, inculpatul nu are antecedente penale, iar pronunţarea acestei pedepse constituie un avertisment serios pentru acesta în sensul de a-şi orienta conduita spre un comportament conform cu cerinţele legii penale, alături de celelalte criterii de individualizare a pedepsei menţionate mai sus.

Ca urmare, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în baza art. 862alin. (l) C. pen., termenul de încercare fiind cuantificat la o durată corespunzătoare scopului şi funcţiilor pedepsei prin măsurile de supraveghere ce se impun inculpatului, conform art. 863 alin. (1) C. pen.

Totodată, au fost puse în vedere inculpatului prevederile art. 864 C. pen., privind revocarea acestei suspendări în condiţiile legii.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., în condiţiile dispoziţiei de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

În ceea ce priveşte sfera pedepsei accesorii, s-a reţinut că interzicerea dreptului de a alege prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I-a C. pen., este conformă cu jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cu Decizia nr. 2 din 6 octombrie 2005 din cauza H. contra Marii Britanii în baza căreia s-a statuat că acela care a atentat la o valoare fundamentală, viaţa omului, nu se mai poate bucura de dreptul de a hotărî asupra componenţei corpului legislativ.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., cu privire la instrumentul folosit de inculpat la comiterea infracţiunii, s-a dispus confiscarea specială a acestuia.

În latură civilă, s-a constatat întemeiată acţiunea promovată de partea civilă N.C.E. reţinându-se ca dovedite condiţiile esenţiale ale răspunderii delictuale a inculpatului prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ., în vigoare ca normă materială la data naşterii raportului juridic.

Astfel, sub aspectul despăgubirilor pentru daune materiale în sumă de 30.000 lei, din care 20.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul trecut şi actual, iar restul de 10.000 lei pentru acoperirea prejudiciului viitor reprezentat de medicaţia specială pe timp de 2 ani ca şi pentru lucrarea de implant dentar solicitate de partea civilă, s-au constatat drept concludente pentru naşterea obligaţiei nu numai probele menţionate anterior cu privire la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a raportului de la cauză la efect, dar şi faptul recunoaşterii acestei obligaţii prin acordul de voinţă exprimat de inculpat în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, la 25 octombrie 2010, ultimul alineat, din examinarea căreia s-a reţinut că dezacordul inculpatului nu poate privi decât obligaţia de plată a despăgubirii periodice lunare, dar şi a celei pentru daunele morale, ceea ce impune concluzia că sintagma „materiale” pentru acestea din urmă, în contextul menţionat, reprezintă o eroare materială.

Pe de altă parte, s-a constatat că aceleaşi condiţii ale răspunderii delictuale sunt dovedite şi cu privire la despăgubirile materiale periodice în sumă de 500 lei, solicitate de partea civilă, reţinându-se ca cert prejudiciul reprezentat de lezarea capacitării de muncă a părţii civile prin diminuarea acesteia la nivelul gradului trei de invaliditate, ca urmare a agresiunii inculpatului, conform constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză cu nr. 2050/ E din 25 ianuarie 2011. În acest sens, s-a observat că deşi partea civilă, conform raportului de expertiză medico legală nr. 4147/ A5 din 28 martie 2011, prezintă sechele de posttraaumatism cranio cerebral vechi anterioare incidentului, este cert că aceasta avea, până la incident, o capacitate de muncă ce îi permitea să desfăşoare activitatea autorizată de depanare aparatură electronică şi de instalare de antene satelit, conform declaraţiilor martorilor menţionaţi, activitate care îi permitea să obţină un venit de cel puţin 500 de lei lunar, conform martorei R.F.D. sau în medie de 1.000 lei lunar, conform martorului P.I.; în plus, partea civilă participa şi la lucrările din gospodărie, ulterior incidentului nemaiputând desfăşura aceste activităţi.

Sub acelaşi aspect, s-a reţinut că pensia de asigurări sociale de stat pentru invaliditate, în cuantum de 33 de lei, nu acoperă decât în măsură nesemnificativă reducerea veniturilor părţii civile.

Acestea au fost argumentele pentru care prima instanţă a stabilit în sarcina inculpatului şi obligaţia de acoperire a unei despăgubiri materiale lunare în sumă de 500 lei către partea civilă, cu începere de la data incidentului şi până la încetarea stării de nevoie a părţii civile.

Tot în latură civilă, s-a luat act că Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova, unde a fost internată victima, nu s-a constituit parte civilă, conform datelor ce rezultă în adresa cu nr. 39277 din 7 octombrie 2010 în care se menţionează că au fost achitate cheltuielile pentru partea vătămată, constatări care se coroborează cu datele din chitanţa nr. 38714 din 10 februarie 2010 a unităţii medicale în care la rubrica plătitor este menţionat inculpatul, cu suma de 2.676,88 lei în contul cheltuielilor ocazionate de spitalizarea părţii menţionate.

Deopotrivă, a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului dispusă prin încheierea din data de 3 octombrie 2011 pentru care s-au întocmit de către executorul judecătoresc forme de punere în executare întrucât nu s-a realizat scopul acesteia, respectiv acoperirea în totalitate a prejudiciilor certe constatate de instanţă.

Concluzia inculpatului, prezentată în dezbateri dar şi în concluziile scrise, cu privire la diminuarea formelor de răspundere juridică, penală şi civilă, ca efect al reţinerii circumstanţei atenuante a provocării inculpatului de către partea vătămată, în condiţiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., s-a constatat, ca nefondată, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, un astfel de criteriu de individualizare este nefondat în raport de starea subiectivă a inculpatului la momentul comiterii faptei penale. Pe de altă parte, susţinerilor inculpatului referitoare la lipsa de raport de cauzalitate între o serie de cheltuieli (gunoi, energie electrică, etc.) şi despăgubirile ori cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză, pentru care partea vătămată a prezentat documente justificative, au fost valorificate, fiind avute în vedere la stabilirea obligaţiilor aferente, prin înlăturarea acestora.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, partea civilă N.C.E. şi inculpatul G.I.G.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt a criticat hotărârea atacată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei arătând că pedeapsa aplicată de prima instanţă, dar şi modalitatea de executare a acesteia ignoră criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. şi nu asigură realizarea scopurilor de constrângere şi reeducare a inculpatului.

În acest sens, s-a arătat că modul în care inculpatul a acţionat împotriva părţii vătămate este unul deosebit de violent şi că atitudinea sa procesuală nu a fost una sinceră ci, dimpotrivă, acesta a încercat să îşi provoace insolvabilitatea şi a contestat situaţia de fapt, deşi era demonstrată prin depoziţiile mai multor martori direcţi.

Partea civilă N.C.E. criticat hotărârea primei instanţe atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile. În ceea ce priveşte latura penală, a solicitat aplicarea unei pedepse mai mari, cu executare în regim de detenţie, invocând, pe de o parte, gravitatea deosebită a faptelor inculpatului, iar pe de altă parte, atitudinea procesuală nesinceră a acestuia, încercarea de influenţare a martorilor propuşi în apărare şi refuzul de a o despăgubi.

În ceea ce priveşte latura civilă, a solicitat majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale de la 30.000 la 50.000 lei susţinând că prejudiciul în plan fizic şi psihic este unul deosebit, acesta repercutându-se inclusiv asupra imaginii sale în comunitate.

Şi inculpatul G.I.G. a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât în ceea ce priveşte latura civilă, cât şi latura penală a cauzei.

În ceea ce priveşte latura penală, inculpatul a arătat că în mod greşit s-a reţinut că faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, în condiţiile în care certificatul medico - legal iniţial a stabilit că leziunile produse părţii vătămate nu i-au pus în primejdie viaţa. Această concluzie iniţială, coroborată cu restul probelor, justifică concluzia că nu a acţionat cu intenţia directă sau indirectă de a ucide partea vătămată, ci doar de a-i aplica o corecţie ca urmare a afirmaţiilor jignitoare la adresa membrilor familiei sale şi că, oricum, în măsura în care s-ar reţine existenţa intenţiei sale directe, organul de urmărire penală ar fi trebuit să facă dovada că inculpatul şi-a premeditat fapta şi să reţină ca incidente şi dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen.

În raport de aceste argumente, inculpatul a reiterat cererea de schimbare a încadrării juridice formulate şi în faţa Tribunalului Olt.

În subsidiar, inculpatul a arătat că se impunea reţinerea săvârşirii faptei în stare de provocare [(art. 75 lit. b) C. pen.)] arătându-se că a lovit partea vătămată numai datorită afirmaţiilor jignitoare ale acesteia la adresa fiicei sale, afirmaţii de natură a-i provoca o puternică stare de indignare, de revoltă, sub imperiul căreia a acţionat.

Inculpatul a criticat şi modul în care s-a interpretat probatoriul administrat în cauză, precizând că există contradicţii între actele medicale succesive depuse la dosar care ar fi impus solicitarea avizului de la I.N.M.L. Mina Minovici.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, prin motivele scrise de apel, dar şi prin concluziile orale de la termenul de dezbateri, inculpatul a criticat soluţia dispusă de prima instanţă în ceea ce priveşte daunele materiale precizând că înscrisurile depuse la dosar în dovedirea pretenţiilor părţii civile nu au fost verificate pentru a se stabili dacă cheltuielile au fost efectiv generate de fapta sa ilicită (cu trimitere la sumele plătite pentru tratament medical, deplasări la unităţi medicale sau instanţă, plata utilităţilor).

Inculpatul a mai susţinut că şi suma stabilită cu titlu de daune morale este exagerată, nefăcându-se nici dovada existenţei pretinsei stări de infirmitate în baza căreia partea civilă a solicitat acordarea de despăgubiri.

În cursul judecăţii în apel, instanţa de prim control judiciar a procedat la audierea inculpatului în prezenţa apărătorului ales, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar apel.

Totodată, s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri, pronunţarea fiind amânată succesiv la 26 octombrie 2010 şi 31 octombrie 2012 pentru a permite părţilor să depună concluzii scrise.

Prin decizia penală nr. nr. 331 din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi partea civilă N.C. împotriva sentinţei penale nr. 192 din data de 12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 2942/104/2010, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată, numai sub aspectul laturii penale, dispunându-se în rejudecare înlăturarea aplicării art. 861, art. 862 şi art. 863 C. pen. şi, în consecinţă, executarea de către inculpatul a pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare în regim de detenţie.

Totodată, a fost înlăturată aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen., privind suspendarea executării pedepsei accesorii, menţinându-se restul dispoziţiilor din sentinţa penală atacată.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a materialului probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, stabilind în mod argumentat atât împrejurările anterioare agresării părţii vătămate, cât şi modalitatea concretă în care inculpatul a acţionat împotriva acesteia şi urmările produse.

În acest sens au fost considerate relevante declaraţiile a patru martori direcţi şi doi martori indirecţi, coroborate cu plângerea părţii vătămate, dar şi cu concluziile actelor medico - legale depuse la dosar.

S-a apreciat că în mod corect prima instanţă a înlăturat apărarea inculpatului în sensul că ar fi aplicat o lovitură cu pumnul victimei iar aceasta s-ar fi lovit probabil în cădere, constatându-se, pe de o parte, că atât certificatul medico - legal întocmit la 16 februarie 2010, cât şi raportul de nouă expertiză medico - legală întocmit la 28 martie 2011 şi avizat de I.M.L. Craiova stabilesc cu certitudine că leziunile traumatice produse părţii vătămate sunt rezultatul lovirii cu un corp dur, contondent, iar pe de altă parte că martorii M.D., V.O., N.S.I., R.F.D. şi N.N.A. atestă că au observat în mod direct cum inculpatul a scos o bâtă din portbagajul autoturismului său cu care a aplicat mai multe lovituri părţii vătămate în zona feţei, dinspre lateral, spate.

În condiţiile în care aceste cinci declaraţii se coroborează între ele şi în plus martorii îşi confirmă reciproc prezenţa la locul faptei dând totodată informaţii cu privire la topografia locului, modul în care erau poziţionate autoturismele sau persoanele prezente, s-a apreciat că nu există nici o raţiune pentru a prezuma că mărturiile nu reflectă realitatea, mai ales dacă se are în vedere că două dintre persoanele audiate (M.D. şi V.O.) se aflau întâmplător în acea zonă, fiindu-le atrasă atenţia asupra incidentului datorită faptului că autoturismul inculpatului le bloca trecerea pe stradă.

Totodată, din analiza probelor aflate la dosar s-a constatat că inculpatul a avut posibilitatea să conteste declaraţiile martorilor, însă aspectele învederate nu sunt în nici un caz apte să ducă la înlăturarea acestora din ansamblul probator, învederându-se în principal că datorită distanţei mari nu s-ar fi putut observa cu exactitate locul faptei. S-a constatat că martorii au avut posibilitatea să asiste la incident de la o distanţă relativ mică, pe un drum în aliniament, care la acel moment era iluminat artificial, astfel încât nu ar fi putut să confunde persoana agresorului sau să nu observe detalii cu privire la obiectul folosit (relevante în acest sens fiind şi planşele foto depuse de apărătorul părţii vătămate cu ocazia judecării la prima instanţă).

În ceea ce priveşte urmarea imediată a agresiunii, criticile formulate de apelantul inculpat, în sensul că s-ar fi impus să se obţină un aviz de la I.N.M.L. Mina Minovici întrucât există o contradicţie între actele medico - legale depuse în faza de urmărire penală şi cele depuse la prima instanţă, au fost apreciate nefondate, reţinându-se că din analiza înscrisurilor susmenţionate rezultă că acestea nu cuprind concluzii contradictorii ci, dimpotrivă, complementare, majorarea numărului de zile de îngrijiri medicale şi stabilirea faptului că leziunile traumatice au pus în primejdie viaţa victimei nefiind rezultatul unei reexaminări a datelor avute anterior în vedere, ci a examinării unor informaţii noi, care au apărut ulterior întocmirii certificatului medico - legal iniţial.

Totodată, s-a apreciat că pentru a permite încadrarea juridică a faptei ca fiind tentativă la infracţiunea de omor calificat [(art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 174 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen.)], instanţa nu era ţinută exclusiv de concluziile actului de constatare medico - legală, intenţia inculpatului putând fi stabilită prin aprecierea tuturor împrejurărilor în care acesta a acţionat şi, în principal, prin evaluarea obiectului pe care inculpatul a înţeles să îl folosească, a numărului de lovituri aplicate victimei şi a intensităţii acestora, precum şi a zonei vizate prin agresiune.

Or, în condiţiile în care s-a făcut dovada că inculpatul a lovit victima cu un obiect contondent de dimensiuni apreciabile (o bâtă descrisă atât de partea vătămată, cât şi de martorii oculari ca având caracteristicile unei bâte de base - ball), lovitura fiind aplicată dinspre lateral spate, în zona capului, cu o intensitate deosebită (demonstrată în principal prin gravitatea leziunilor produse, fractură cu înfiindare parietal stânga, avulsie post traumatică incisiv central şi fractură incisiv superior stâng), după care a continuat să o lovească pe aceasta, deşi era căzută la pământ, şi chiar a agresat persoanele care au încercat să intervină pentru aplanarea conflictului, instanţa de prim control judiciar a apreciat că vinovăţia inculpatului, în forma intenţiei indirecte, este pe deplin dovedită, în raport de circumstanţele concrete în care a acţionat fiind evident faptul că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii acestuia.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că în raport de modul în care s-a derulat agresiunea, nu este plauzibilă susţinerea inculpatului în sensul că ar fi intenţionat doar pentru a aplica o corecţie fizică părţii vătămate, întrucât recurgerea la actele violente nu a fost una absolut spontană ci, dimpotrivă, inculpatul s-a deplasat spre autoturismul propriu, a luat obiectul contondent din portbagaj şi s-a reîntors spre victimă, lovind-o pe aceasta într-un moment de neatenţie, cu intensitate, în zona capului după care a continuat să o lovească, deşi atât trecătorii de pe stradă, cât şi membrii familiei victimei erau de faţă şi au încercat să îl oprească.

În plus, în continuarea aceleiaşi argumentaţii, instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că leziunile constatate la nivelul feţei părţii vătămate nu ar fi putut fi produse prin cădere pe un corp contondent, aşa cum a arătat inculpatul, întrucât cu ocazia cercetării la faţa locului efectuată la 19 ianuarie 2010, la locul agresiunii nu s-a constatat existenţa unor obiecte contondente pe sol de care să se fi lovit partea vătămată, petele de culoare brun - roşcată identificate în faţa locuinţei acesteia fiind poziţionate pe un strat consistent de zăpadă, la distanţă de orice obiect apt să genereze leziunile descrise. De asemenea, nu s-ar putea reţine că partea vătămată, în cădere, s-a lovit de poarta imobilului întrucât petele respective sunt situate la 2,30 m de poarta de intrare în imobil şi 3,60 m până la partea carosabilă, poziţie care corespunde modului în care martorii şi victima au descris agresiunea, iar nu modalităţii prezentate de inculpat.

Pentru aceste considerente instanţa de prim control judiciar a apreciat că încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă este corectă, astfel încât, în mod justificat a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat la instanţa de fond.

Totodată, s-a apreciat că solicitarea inculpatului de reţinere în cauză a dispoziţiilor art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen., este neîntemeiată întrucât, deşi prin natura lor, afirmaţiile părţii vătămate ar fi în mod uzual apte să producă o stare de puternică tulburare sau emoţie, în cauza concretă dedusă judecăţii probele atestă faptul că în urma acestora, inculpatul, deşi afectat de cele auzite, a procedat la confruntarea părţii vătămate cu membrii familiei sale şi a continuat să discute cu partea vătămată despre subiectul care îl interesa o perioadă semnificativă de timp, discuţia având loc la domiciliul victimei şi pe fondul consumului de alcool. S-a apreciat că acest interval de timp este incompatibil cu existenţa unei stări de tulburare determinată de afirmaţiile făcute de partea vătămată, stare de tulburare sau emoţie care ar fi putut să apară în momentele iniţiale ale discuţiei, mai ales că se abordase problema moralităţii fiicei inculpatului, dar nu după aproximativ 3 ore, interval de timp în care s-au verificat informaţiile vehiculate. Oricum, având în vedere că victima şi concubina acestuia l-au condus pe inculpat înspre autoturismul său la terminarea vizitei, se poate prezuma că discuţiile purtate pe acest subiect la domiciliul părţii vătămate nu au fost unele care să ducă la agravarea conflictului iniţial ci, dimpotrivă, la aplanarea sa, din moment ce părţile, cel puţin în aparenţă, se despărţeau în termeni amiabili.

În acelaşi sens s-a reţinut că împrejurările anterioare conflictului care, de altfel, l-au şi generat, au fost avute în vedere de prima instanţă la individualizarea sancţiunii aplicate inculpatului, neputând fi însă valorificate ca circumstanţe atenuante legale.

Instanţa de apel a apreciat însă ca întemeiate criticile parchetului şi părţii civile privitoare la modalitatea de executare a pedepsei aplicate de prima instanţă, apreciindu-se că suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale nu este aptă să asigure realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

În argumentare s-a reţinut că pentru a dispune suspendarea (condiţionată sau sub supraveghere) a executării pedepsei, una din condiţiile impuse de lege constă în convingerea instanţei că scopul acesteia poate fi atins şi fără executarea efectivă în regim privativ de libertate, condiţie a cărei întrunire se apreciază în raport de ansamblul datelor despre fapta săvârşită, despre conduita inculpatului înainte de săvârşirea faptei, ulterior comiterii acesteia şi în timpul procesului şi a oricăror alte informaţii care să permită concluzia că inculpatul înţelege gravitatea acţiunilor comise şi urmările acestora şi că stabilirea pedepsei reprezintă un avertisment suficient pentru el.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi în cauză s-a constatat că inculpatul a încercat să ajute financiar partea vătămată, pe perioada efectuării tratamentului medical, privită per ansamblu, atitudinea inculpatului în proces, dar şi în afara acestuia, faţă de victimă, nu a fost una corespunzătoare, prin poziţia faţă de faptă inculpatul demonstrând că nu înţelege gravitatea acesteia, nu o regretă ci, dimpotrivă, o consideră ca fiind perfect justificată, astfel încât nu ar avea motive pentru a-şi schimba pe viitor comportamentul. În plus, instanţa a mai constatat că inculpatul a iniţiat demersuri pentru a-şi provoca insolvabilitatea, încercând să îşi micşoreze patrimoniul prin înstrăinarea bunurilor mobile şi imobile în cursul procesului, fapt ce a determinat tribunalul să instituie măsuri asigurătorii asupra bunurilor sale în vederea reparării pagubei, remarcându-se, totodată, că doi dintre martorii audiaţi la solicitarea inculpatului au fost sancţionaţi pentru mărturie mincinoasă (M.V. şi C.A.), afirmaţiile lor tinzând să sprijine poziţia apărării.

Sub acest ultim aspect s-a reţinut că,deşi inculpatul nu a fost sancţionat pentru instigare la mărturie mincinoasă, aşa cum s-a arătat în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care martorii şi-au schimbat declaraţiile în faţa instanţei după ce iniţial la procuror făcuseră declaraţii corespunzătoare adevărului, se poate prezuma că interesul lor de a sprijini apărările făcute de inculpat nu s-a născut spontan, fără nicio legătură cu activităţi întreprinse de cel din urmă.

Faţă de aceste considerente s-a reţinut că scopul preventiv al pedepsei, atât prevenţia specială, cât şi generală, în cazul concret dedus judecăţii nu s-ar putea realiza fără executarea efectivă a pedepsei, motiv pentru care s-a dispus înlăturarea aplicării art. 861, art. 862 şi art. 863C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare în regim de detenţie.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei s-a apreciat că prima instanţă a dat o corectă soluţionare pretenţiilor părţii civile, atât în ceea ce priveşte despăgubirile materiale, cât şi cele morale.

Astfel, criticile inculpatului referitoare la modul în care tribunalul a interpretat probatoriul administrat pentru dovedirea prejudiciului material au fost considerate ca fiind nefondate reţinându-se că prin sentinţa penală apelată, rezolvându-se acţiunea civilă sub acest aspect, s-a luat act de faptul că inculpatul, cu ocazia audierii sale în instanţă, la 25 octombrie 2010, a recunoscut integral pretenţiile civile, arătând că este de acord să despăgubească partea civilă cu suma pretinsă şi anume 30.000 lei.

S-a mai reţinut că acţiunea civilă alăturată celei penale în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii astfel încât, în măsura în care inculpatul, în cunoştinţă de cauză, recunoaşte pretenţiile părţii civile şi îşi manifestă explicit acordul de a o despăgubi pe aceasta cu suma pretinsă, instanţa nu mai este obligată să administreze şi să analize probele pe aspectele necontestate. Or, instanţa a luat act de faptul că inculpatul a înţeles pe deplin consecinţele declaraţiilor sale, acesta indicând sumele pe care partea civilă le-a pretins (conform declaraţiei consemnate la dosar, acesta a arătat că este de acord să plătească suma de 30.000 reprezentând „despăgubiri materiale actuale şi viitoare”), astfel încât nu a analizat probatoriul sub acest aspect, limitându-şi considerentele la daunele morale şi la sumele solicitate cu titlu de prestaţie periodică. Cum în apel inculpatul nu a indicat nici măcar faptul că ar fi făcut aceste declaraţii în necunoştinţă de cauză şi nici nu a adus vreo dovadă în sensul că cele consemnate în declaraţie nu ar corespunde susţinerilor sale din şedinţa publică, toate criticile vizând probatoriul pe acest aspect au fost apreciate ca nefondate.

În ceea ce priveşte daunele morale s-a considerat că suma stabilită de tribunal este una care reflectă în mod corespunzător suferinţele părţii civile, reprezentând o justă reparaţie a prejudiciului produs. Au fost apreciate nefondate şi criticile privitoare la obligarea inculpatului la plata către partea civilă a sumei de 500 lei lunar, cu titlu de prestaţie periodică, cu începere de la 19 ianuarie 2010 şi până la încetarea stării de nevoie, probele administrate în cauză făcând dovada că anterior accidentului victima obţinea cu regularitate venituri lunare între 500 şi 1.000 lei, venituri de care a fost privată ulterior întrucât ca urmare a agresiunii din punct de vedere fizic nu a mai fost aptă să desfăşoare activitatea de depanare aparatură electronică, fiind întrunite astfel condiţiile impuse de art. 998 C. civ. incident la momentul săvârşirii faptei.

Şi împotriva aceste hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, partea civilă N.C.E. şi inculpatul G.I.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat modalitatea de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului susţinând că, în raport de conduita procesuală nesinceră a inculpatului care, în ciuda probelor administrate în cauză, a susţinut că a lovit victima cu pumnul, o singură dată, şi a iniţiat demersuri pentru a deveni insolvabil, în cauză nu se justifica reţinerea circumstanţelor atenuante şi împrejurărilor de atenuare şi că, în mod nejustificat, a fost înlăturată aplicarea pedepsei complementare.

Partea civilă N.C.E. a critica hotărârile atacate atât în ce priveşte soluţia dată laturii penale a cauzei, cât şi cea dată în latură civilă.

În latură penală, partea civilă a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost greşit individualizată în raport de gravitatea faptei, dar şi ca urmare a reţinerii nejustificate de circumstanţe atenuante în beneficiul acestuia, astfel încât se impune înlăturarea acestora şi majorarea cuantumului pedepsei.

În latură civilă, partea civilă a solicitat reevaluarea cuantumului daunelor morale şi a prestaţiei periodice stabilită de instanţă, opinând în sensul că acestea sunt prea mici faţă de consecinţele faptei inculpatului.

Inculpatul G.I.G. a criticat încadrarea juridică dată faptei sale, arătând, în esenţă, că în mod greşit a fost reţinută în sarcina sa săvârşirea tentativei la omor calificat, iar nu infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Totodată, a mai criticat faptul că instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar nu au reţinut în favoarea sa circumstanţa atenuantă a provocării.

În ceea ce priveşte latura civilă, inculpatul a susţinut că despăgubirile ce au fost stabilite în sarcina sa sunt multe prea mari în raport de circumstanţele în care a săvârşit fapta şi de consecinţele acesteia.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi cazurilor de casare invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 9 C. proc. pen., invocat de recurentul intimat inculpat G.I.G., Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat.

Reţinerea cazului de casare prevăzut de pct. 9 al art. 3859 C. proc. pen., presupune neindicarea de către instanţa de judecată a motivelor pe care se întemeiază hotărârea de condamnare sau de achitare sau existenţa unei contradicţii între motivarea instanţei şi dispozitivul hotărârii sau ambiguitatea acesteia.

Verificând conţinutul hotărârii atacate, Înalta Curte constată că aceasta a fost amplu motivată, cuprinzând atât argumentele pe care se întemeiază încadrarea juridică dată faptei inculpatului G.I.G. tentativă la omor calificat, precum şi argumentele pentru care nu se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă. Deopotrivă, sunt prezentate argumentele care au stat la baza stabilirii cuantumului şi a modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatului.

Totodată, nu se constată existenţa unei contradicţii între dispozitiv şi motivarea soluţiei şi nici ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia şi modalitatea de punere în aplicare a acesteia, astfel că motivul de recurs invocat de inculpat nu este întemeiat.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 10 C. proc. pen., invocat de recurentul intimat inculpat G.I.G., Înalta Curte îl apreciază, deopotrivă, ca neîntemeiat.

Deşi în sfera acestui caz de casare, recurentul intimat inculpat G.I.G. a invocat caracterul lapidar al analizei făcute de ambele instanţe, de fond şi de apel, cu privire la cererile apărării de schimbare a încadrării juridice şi de reţinere a scuzei provocării, se constată că criticile formulate de recurent, prin natura lor, se circumscriu sferei cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., analizat anterior.

Aceasta întrucât reţinerea cazului de casare susmenţionat presupune omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului, ipoteză neincidentă în speţă întrucât ambele instanţe s-au pronunţat asupra tuturor cererilor formulate de apărare, prezentând pe larg argumentele avute în vedere la soluţiile date respectivelor cereri.

3. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 14 C. proc. pen., invocat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi partea civilă N.C.E., Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat şi urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

În cadrul acestui caz de casare, recurenţii anterior menţionaţii au invocat greşita individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, ca urmare a injustei reţineri în favoarea acestuia a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., prin raportare la conduita procesuală nesinceră a inculpatului care, în ciuda probelor administrate în cauză, a susţinut că a lovit victima cu pumnul, o singură dată, şi a iniţiat demersuri pentru a deveni insolvabil, dar şi încercarea acestuia de a influenţa doi martori pentru a da declaraţii mincinoase.

Critica este neîntemeiată.

Individualizarea pedepselor presupune, deopotrivă, stabilirea şi aplicarea acestora, dar şi adaptarea lor în funcţie de gradul de pericol social al faptei şi de periculozitatea şi persoana făptuitorului.

Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere, îndeplineşte şi un rol educativ, de exemplaritate şi de reeducare a infractorului, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.

Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul sau minimul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune, astfel încât în procesul de individualizare a pedepsei trebuie avute în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Circumstanţele atenuante sunt fapte sau împrejurări prevăzute de lege sau lăsate la aprecierea instanţei care, deşi nu înlătură caracterul penal al faptei, relevă un pericol social redus al acesteia sau o periculozitate redusă a făptuitorului şi care permit judecătorului să aplice o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită în concret, satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.

Raportat la speţa de faţă, se constată că deşi fapta săvârşită de inculpatul G.I.G. este foarte gravă, gravitate relevată atât prin modalitatea de săvârşire a acesteia, dar şi prin urmările produse, instanţa nu poate face abstracţie de conduita predelictuală deosebită a inculpatului, lipsa antecedentelor penale, o familie stabilă, o slujbă constantă şi caracterizări favorabile din partea întregii comunităţi, elemente care îmbracă în conţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., de conduita postdelictuală a inculpatului care s-a preocupat de situaţia victimei şi a achitat cheltuielile de spitalizare ale acesteia, atitudine care se circumscrie circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. b) C. pen., dar şi de conduita procesuală cooperantă a inculpatului constând în prezentarea în faţa autorităţilor judiciare, elemente corect valorificate prin reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen.

Deopotrivă, nu se poate face abstracţie de starea subiectivă creată inculpatului prin afirmaţiile jignitoare ale părţii vătămate, stare detaliat relevată în declaraţiile martorilor oculari, care deşi nu îmbracă în conţinut circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., a fost corect evaluată de către instanţe, dându-i-se semnificaţia juridică de circumstanţă atenuantă în baza normelor cu caracter dispozitiv ale art. 74 alin. (2) C. pen.

Ca urmare, critica formulată de partea civilă şi de parchet în sfera cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., este neîntemeiată, aspectele privind demersurile întreprinse de inculpat în cursul procesului penal pentru a-şi provoca insolvabilitatea, prin înstrăinarea bunurilor mobile şi imobile, respectiv presupusa activitate de instigare exercitată de acesta asupra martorilor M.V. şi C.A. care au fost sancţionaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, fiind deja valorificate de instanţa de apel în procesul de individualizare judiciară a modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatului, acestea constituind criteriile care au determinat stabilirea executării pedepsei în regim penitenciar.

Or, în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante anterior prezentate, instanţele au făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 76 C. pen., care în condiţiile aprecierii existenţei unor circumstanţe atenuate au un caracter imperativ, diminuarea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege (de 5 ani) fiind obligatorie

Nici criticile apărării privind omisiunea reţinerii circumstanţei atenuante legale a provocării nu este întemeiată.

Circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., constă în săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană aflată într-o stare de puternică tulburare sau emoţie, determinată de conduita persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Pentru incidenţa acestei circumstanţe atenuate este necesar ca victima să fi dovedit o agresivitate sau altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze inculpatului o stare de puternică tulburare sau emoţie, astfel încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea de infracţiuni.

În speţă, din probele administrate rezultă faptul că partea civilă a făcut, într-adevăr, afirmaţii defăimătoare la adresa fiicei inculpatului, susţinând că aceasta ar fi întreţinut relaţii intime cu cumnatul său şi cu alţi bărbaţi din localitate; discuţia însă s-a derulat, în aceeaşi termeni, în două etape, astfel încât, în măsura în care afirmaţiile părţii vătămate ar fi fost de natură să provoace inculpatului o stare de puternică tulburare sau emoţie, de natura celei prevăzute de textul de lege precitat, ar fi ripostat în cursul primei întâlniri cu partea vătămată.

În realitate însă, după prima discuţie cu partea vătămată, inculpatul s-a deplasat la locuinţa sa, solicitându-i explicaţii fiicei cu privire la afirmaţiile părţii vătămate. După revenirea la locuinţa părţii vătămate discuţiile s-au derulat în aceeaşi manieră, apelativul folosit de partea vătămată (care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice), „panaramă” cu privire la fiica inculpatului, înscriindu-se în contextul discuţiilor avute şi nefiind de natură a produce inculpatului o tulburare care să poată justifice riposta avută.

4. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat G.I.G., Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat şi urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

În raport de situaţia de fapt reţinută în mod corect atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte confirmă justeţea încadrării juridice dată faptei săvârşite de inculpatul G.I.G., reţinând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat în forma tentativei prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen., criticile formulate de către recurent cu privire la greşita încadrare juridică a faptei fiind nefondate.

Astfel, calificarea unei fapte ca tentativă de omor se realizează ţinând cont de o serie de criterii cristalizate în practica judiciară şi care determină convingerea judecătorului, după o apreciere obiectivă a faptei şi circumstanţelor în care s-a desfăşurat, că inculpatului a acţionat cu intenţia de a ucide victima.

În acest sens, Înalta Curte constată justeţea concluziilor instanţelor de judecată cu privire la intenţia indirectă de a ucide partea vătămată cu care a acţionat inculpatul, constatând că fapta inculpatului de a lovi victima cu intensitate ridicată, cu un obiect contondent de dimensiuni apreciabile (o bâtă de base - ball), în zona capului, producându-i leziuni grave, fractură cu înfundare parietal stânga, avulsie post traumatică incisiv central şi fractură incisiv superior stâng, care au generat hemipareză dreaptă predominant faciobrahială, frustă, sechelară, posttraumatism cranio cerebral vechi, epilepsie cu crize motorii şi senzitive focale, cu generalizare secundară, tulburare de adaptare, sindrom psihooreganic postcontuzional, au pus în primejdie viaţa victimei şi i-au cauzat o infirmitate fizică prin lipsă de substanţă osoasă craniană posteschilectomie parietală stângă, respectiv o reducere a capacităţii de muncă corespunzătoare gradului III de invaliditate pe o perioadă determinată, urmată de lovirea repetată a victimei după căderea acesteia, sunt elemente care conduc la concluzia că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului letal, pe care chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat în mod conştient eventualitatea producerii lui.

În plus, aşa cum rezultă din înscrisurile medicale aflate la dosarul cauzei, moartea victimei nu s-a produs urmare intervenţiei prompte a medicilor, deci din cauze independente de voinţa inculpatului.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a faptei, Înalta Curte apreciază că inculpatul a acţionat în mod conştient, cu intenţia evidentă de a suprima viaţa victimei, în contextul în care a existat o perioadă de timp între discuţia avută cu partea vătămată şi momentul în care inculpatul s-a întors având asupra sa corpul dur cu care a lovit-o. În acelaşi sens, se mai reţine şi faptul că inculpatul nu a aplicat o singură lovitură victimei, pentru a putea justifica o acţiune pe fond de iritare, ci i-a aplicat mai mult lovituri repetate, chiar şi după ce aceasta era deja căzută la pământ, ceea ce demonstrează cel puţin intenţia indirectă a inculpatului, în sensul că a putut să prevadă rezultatul socialmente periculos al faptei sale, pe care chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat în mod conştient eventualitatea producerii lui.

Relevante în acest sens sunt declaraţiile martorilor M.D., V.O. şi N.S.I., R.F.D., concubina părţii vătămate şi N.N.A., fiul acestei părţi care, prezenţi la faţa locului, au dat primul ajutor victimei si au transportat-o la spital.

În consecinţă, pentru argumentele anterior menţionate, Înalta Curte constată că faptei săvârşite de inculpat i s-a dat o corectă încadrarea juridică, tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., reţinerea formei calificate prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., fiind justificată şi temeinic argumentată de instanţe pe aspectul dovedit al săvârşii faptei pe drum public.

5. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 171 C. proc. pen., invocat de parchet şi de recurentul intimat inculpat G.I.G., Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat.

În sfera acestui caz de casare parchetul a invocat nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 76 alin. (3) C. pen., privind înlăturarea pedepsei complementare privative de drepturi.

Critica se circumscrie greşitei individualizări judiciare a pedepsei, vizând sfera cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 14 C. proc. pen., iar nu a celui invocat de acuzare în motivele scrise de recurs.

Înalta Curte constată justeţea soluţiei instanţelor de fond şi de apel şi sub acest aspect, apreciind că, în raport de persoana infractorului, în favoarea căruia au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (l) lit. a), b) şi c) şi alin. (2) C. pen. şi de argumentele expuse la pct. 3 din prezentele considerente, în cauză nu este oportună aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, astfel încât se impune înlăturarea acesteia.

6. În ceea ce priveşte latura civilă, Înalta Curte apreciază recursurile formulate de către inculpatul G.I.G. şi partea civilă N. C.E., ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Faţă de critica inculpatului cu privire la faptul că sumele stabilite de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de prim control judiciar cu titlu de daune morale şi prestaţie pecuniară periodică sunt mult prea mari, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă.

Astfel, la stabilirea prestaţiei periodice, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere veniturile pe care le obţinea victima anterior reducerii capacităţii de muncă şi starea actuală a victimei, urmând să estimeze cu privire la veniturile de care aceasta va fi privată.

În cauză, se constată că anterior săvârşirii faptei, victima avea un venit lunar de aproximativ 500-1000 lei, venituri de care a fost privată ulterior întrucât, ca urmare a agresiunii, din punct de vedere fizic nu a mai fost aptă să desfăşoare activitatea de depanare aparatură electronică, pensia pentru încadrarea în gradul III de invaliditate pe o perioadă de un an de la examinarea medicală fiind mult inferioară minimului sumei pe care aceasta l-ar fi obţinut dacă incidentul nu ar fi avut loc.

Ca urmare, în raport de elementele anterior prezentate, se constată că indemnizaţia lunară în cuantum de 500 lei, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de prim control judiciar, corespunde unei juste evaluări a cauzei.

În ceea ce privesc daunele morale, spre deosebire de despăgubirile pentru daune materiale, care se stabilesc pe bază de probe, acestea se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată. O astfel de evaluare a despăgubirilor pentru daune morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau de a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să ţină seamă de suferinţele fizice şi morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită de inculpat, precum şi toate consecinţele acesteia, relevate de probele administrate.

Confirmând justeţea reţinerilor instanţei de apel sub acest aspect, Înalta Curte constată că, raportat la gravitatea leziunilor suferite de partea vătămată( fractură cu înfundare parietal stânga, avulsie post traumatică incisiv central şi fractură incisiv superior stâng), starea de infirmitate rezultată din agresiune şi modul în care aceasta în mod inevitabil va afecta viaţa părţii civile, limitându-i accesul la piaţa de muncă, la activităţile obişnuite în familie sau în comunitate, suma de 30.000 lei stabilită cu titlu de daune morale nu este una exagerată, aşa cum susţine inculpatul, dar nici una neîndestulătoare, aşa cum susţine partea civilă, constituind o justă reparaţie a prejudiciului produs.

Pentru considerentele ce preced, reţinându-se că motivele de recurs invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de apel Craiova, de partea civilă N.C. E. şi de inculpatul G.I.G. sunt neîntemeiate şi cum nu se constată existenţa unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

Totodată, în temeiul art. 199 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de doamna avocat N.F., de scutire de la plata amenzii aplicată în cauză, constatând că aceasta nu a făcut dovada împrejurărilor care au pus-o în imposibilitatea îndeplinirii atribuţiilor ce îi reveneau în virtutea mandatului de asistenţă juridică a recurentului intimat inculpat, la termenul din 14 mai 2013.

Având în vedere şi dispoziţiilor art. 192 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de apel Craiova, de partea civilă N.C.E. şi de inculpatul G.I.G. împotriva deciziei penale nr. 331 din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul intimat inculpat G.I.G. la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenta parte civilă N.C.E. la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Respinge cererea formulată de doamna avocat N.F. de scutire de la plata amenzii aplicată în cauză.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 rnai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1831/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune...  ICCJ. Decizia nr. 1899/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1841/2013. Penal