ICCJ. Decizia nr. 1849/2013. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1849/2013
Dosar nr. 40696/3/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 296 din 11 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 40696/3/2010 s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului I.P., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
S-a luat act că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză de la data de 8 iulie 2009 la 4 decembrie 2009.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, onorariul apărătorului din oficiu urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prin sentinţa penală s-a reţinut că prin rechizitoriul nr. 42D/P/2009 din data de 1 octombrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bucureşti, printre alţii, a fost trimis în judecată inculpatul I.P., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, constând în aceea că, la data de 17 martie 2009, împreună cu inculpatul M.A. a vândut unui colaborator al poliţiei cantitatea de 0,25 grame heroină pentru suma de 90 RON.
Prin acelaşi rechizitoriu a mai fost trimis în judecată inculpatul M.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat în scopul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc şi trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 7 alin. (1)-alin. (3) din Legea nr. 39/2003 şi art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând, în esenţă, în aceea că, în perioada februarie-iulie 2009, împreună cu S.V.A., I.M., I.D., I.N., D.F., N.D.L., I.R.M., B.S.N. şi alţii au constituit un grup infracţional organizat în scopul de a obţine beneficii materiale de pe urma săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, iar în aceeaşi perioadă a deţinut, oferit, pus în vânzare şi distribuit diferite cantităţi de heroină.
De asemenea, au fost trimişi în judecată, inculpaţii: S.V.A., I.D., I.M., I.N., D.F., I.R.M., B.S.N., N.D.L., A.G., T.C.R., S.R.E., S.F.A., P.V., S.V., D.G., I.P.A., I.P., T.C., M.E.G., N.R., S.M., D.A.C., S.S.S., S.I.F., R.C.M., R.F. şi D.F.A., faţă de care, prin sentinţa penală nr. 616 din 6 august 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală (Dosar nr. 38906/3/2009), nedefinitivă, s-a dispus condamnarea pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare a instanţei.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul I.P., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, constând în esenţă aceea că: la data de 17 martie 2009 împreună cu inculpatul M.A., ar fi vândut unui colaborator al poliţiei cantitatea de 0,25 grame heroină pentru suma de 90 RON, întrucât din înregistrarea video a respectivei tranzacţii nu a rezultat cu certitudine că inculpatul I.P. este persoana care împreună cu inculpatul M.A., ar fi comis fapta descrisă, instanţa a considerat necesară suplimentarea probatoriului sub acest aspect şi, în consecinţă, reluarea cercetării judecătoreşti, astfel că, în temeiul art. 38 C. proc. pen., prin aceeaşi hotărâre, s-a disjuns cauza cu privire la inculpatul I.P. şi, în baza art. 344 alin. (1) C. proc. pen., a fost repus pe rol dosarul astfel disjuns, fiind înregistrat sub nr. 40696/3/2010.
Ca urmare a repunerii cauzei pe rol, Tribunalul a dispus efectuarea unui raport de expertiză în care să se stabilească dacă persoana care apare pe înregistrarea video ca fiind cea care înmânează drogurile colaboratorului, la cererea inculpatului M.A., este inculpatul I.P., neputându-se stabili însă acest lucru cu certitudine, din cauza calităţii imaginii, aşa încât a fost reaudiat inculpatul M.A., de această dată în calitate de martor, acesta spunând, în urma vizionării înregistrării, că persoana cu care se afla în cameră la data de 17 martie 2009, când a vândut unui colaborator al poliţiei cantitatea de 0,25 grame heroină, nu este inculpatul I.P., ci un alt „P.” din cartier, P.P., precizând totodată că inculpatul I.P. nu l-a ajutat niciodată să vândă droguri, ci doar a mai cumpărat droguri de la el, fiind consumator; de altfel, din cauza dependenţei de droguri starea sa de sănătate i s-a deteriorat, nemaiprezentându-se nici în faţa instanţei, după disjungerea şi repunerea pe rol a cauzei.
Analizând probatoriul adrninistrat în cauză cu privire la infracţiunea sesizată, Tribunalul a constatat că acesta nu confirmă situaţia de fapt prezentată prin Rechizitoriu, în sensul că la data de 17 martie 2009 inculpatul I.P., a fost cel care împreună cu inculpatul M.A. a vândut unui colaborator al poliţiei cantitatea de 0,25 grame heroină pentru suma de 90 RON.
Astfel, s-a considerat că, singura probă certă care ar putea duce la o soluţie de condamnare ar fi declaraţia colaboratorului „M.C.”, dar potrivit art. 861 alin. (6) C. proc. pen., s-a arătat că declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Prima instanţă a considerat că echivalează cu declaraţia colaboratorului şi recunoaşterea pe care acesta a făcut-o de pe planşa foto, la trei luni de la cumpărarea supravegheată (Tribunalul observând sub acest aspect că organele de urmărire penală nici măcar nu au depus la dosarul cauzei fotografiile persoanelor dintre care colaboratorul a ales-o pe cea a inculpatului, pentru a vedea dacă a fost vorba de persoane cu semnalmente apropiate şi a putea aprecia asupra siguranţei, certitudinii rezultatului acestui procedeu tactic de identificare, în absenţa oricăror date referitoare la posibilităţile de percepţie, fixare şi redare ale martorului, precum şi poziţia faţă de fapta cercetată sau persoana pe care trebuie să o recunoască, având în vedere că este vorba de un martor cu identitate protejată). S-a precizat că, a interpreta altfel, în sensul că declaraţia colaboratorului poate fi coroborată cu recunoaşterea inculpatului de către acesta, în vederea pronunţării unei soluţii de condamnare, ar însemna să se eludeze dispoziţiile legale menţionate, reglementarea în discuţie urmărind tocmai ca o soluţie de condamnare să nu se întemeieze exclusiv sau într-o măsură decisivă pe proba furnizată de martorul anonim (pct. 21 din Recomandarea Rec(2005)9 a Consiliului Europei, privind protecţia martorilor şi a colaboratorilor cu justiţia, ale cărei cerinţe le reflectă textul legal naţional menţionat).
De altfel, a menţionat instanţa de fond, recunoaşterea nici nu este reglementată distinct de către legislaţia noastră procesual penală, ea nefiind consfinţită ca atare în categoria mijloacelor de probă enumerate în cuprinsul art. 64 C. proc. pen., nereprezentând altceva decât o modalitate de ascultare a persoanelor, căpătând forma unor declaraţii ale martorilor, părţii vătămate, învinuitului sau inculpatului.
Din multitudinea de convorbiri telefonice înregistrate şi redate în procesele-verbale ataşate la dosar (fiind fotocopiate pentru dosarul disjuns doar cele care îl priveau pe inculpatul I.P.), a constatat instanţa, absolut niciuna nu oferă măcar indicii că inculpatul I.P. ar contribui în vreun mod la traficul de droguri ci, cel mult, că acesta este consumator de droguri (aspect confirmat şi de declaraţia inculpatului A.G.).
Or, tragerea la răspundere penală a unei persoane, a arătat instanţa, implică stabilirea, pe baza unor probe concludente, a existenţei faptei imputate, a caracterului ei infracţional, precum şi a vinovăţiei făptuitorului. Numai pe baza unor probe certe în acuzare poate fi răsturnată prezumţia de nevinovăţie instituită de dispoziţiile art. 52şi art. 66 C. proc. pen., în favoarea oricărui inculpat, în caz contrar ea operând pe deplin, în virtutea principiului „in dubio pro reo”.
Astfel fiind, în cauză, Tribunalul a reţinut că insuficienţa materialului probator precum şi declaraţia inculpatului M.A. care, asumându-şi propria faptă, nu avea nici un motiv să nu spună că I.P. a fost persoana care l-a ajutat să vândă droguri, dar şi atitudinea constantă a inculpatului I.P., care nici la urmărire penală şi nici la judecată (unde s-a prezentat termen de termen şi după punerea sa în libertate, până la disjungerea cauzei) nu a recunoscut comiterea faptei, arătând că este consumator şi a mai cumpărat droguri de la inculpatul M.A., dar niciodată nu l-a ajutat pe acesta să vândă, persoana care apare pe înregistrarea din 17 martie 2009 fiind un alt P. din cartier, cu care a fost confundat de organele de urmărire penală, conduc la imposibilitatea stabilirii, cu valoare de certitudine, a vinovăţiei inculpatului.
Instanţa de fond a reţinut că alte împrejurări de natură a întări dubiul cu privire la faptul că la data de 17 martie 2009 inculpatul I.P., ar fi fost cel care împreună cu inculpatul M.A. ar fi vândut unui colaborator al poliţiei heroină, dubiu cauzat iniţial tocmai de faptul că persoana care apare pe înregistrarea video în cauză nu seamănă deloc, în opinia Tribunalului, cu inculpatul (aceasta, pe lângă faptul că instanţa l-a văzut pe inculpat în persoană pe parcursul judecăţii şi în cazul celorlalţi inculpaţi nu a întâmpinat nicio dificultate în a-i recunoaşte pe înregistrările realizate în aceleaşi condiţii, înregistrări văzute cu ocazia deliberării, ţinând seama chiar de faptul că pe înregistrare persoana este filmată din profil, iar în fotografiile de la dosar ale inculpatului) sunt:
- în actele şi lucrările cauzei se vorbeşte iniţial de o persoană P., pentru ca abia ulterior să se ajungă la inculpatul I.P., ceea ce, a apreciat instanţa, denotă nesiguranţa chiar a colaboratorului cu privire la persoana de la care a cumpărat droguri, nesiguranţă pe care nu o întâlnim însă şi în cazul coinculpatului M.A.; or, a subliniat instanţa, există îndoială că dacă inculpatul I.P., ar fi ajutat la vânzarea drogurilor, în mod obişnuit, colaboratorului i-ar fi fost greu să îl identifice; în plus, s-a arătat, este greu de crezut că inculpatul I.P., necunoscut cu antecedente penale, nu ar fi putut fi surprins în flagrant delict decât vânzând o singură doză de droguri, în condiţiile în care era rudă chiar cu unul din conducătorii ramurii „G.”, inculpatul I.N., trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă;
- că în anturajul inculpatului M.A., se află mai multe persoane cu numele de „P.” o dovedeşte şi convorbirea telefonică din 7 mai 2009, dintre M.A. şi „A.”, în care cel dintâi întreabă „care P.” a venit;
- s-a reţinut că inculpatul I.P., l-a ajutat să vândă droguri pe inculpatul M.A., deşi cei doi făceau parte din grupuri diferite de traficanţi de droguri: „G." şi, respectiv, S.V.A., despre care se afirmă în rechizitoriu că îşi disputau zonele cu „vad”;
- deşi în procesul-verbal din 6 iulie 2009 se arată că I.P. locuieşte la adresa de domiciliu (Bucureşti, str. L., sector 1), care este frecventată de persoane suspecte de trafic şi consum de droguri, la aceeaşi adresă fiind depozitată o importantă cantitate de substanţe stupefiante, cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la aceeaşi adresă nu s-a găsit nimic.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bucureşti care a solicitat condamnarea inculpatului.
Prin decizia penală nr. 301 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 296 din 11 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a arătat că, în mod corect, s-a reţinut că nu există probe certe care să demonstreze, dincolo de orice bănuială rezonabilă, că inculpatul I.P. este persoana care la data de 17 martie 2009, împreună cu coinculpatul M.A., a vândut colaboratorului sub acoperire M.C. cantitatea de 0,25 grame heroină în schimbul sumei de 90 RON.
Curtea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 66 C. proc. pen. potrivit cu care inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, şi a constatat, în acord cu prima instanţă, că acuzarea nu a reuşit să răstoarne această prezumţie relativă, probele administrate în cauză inducând un dubiu puternic cu privire la autorul infracţiunii deduse judecăţii.
Printre altele, instanţa de apel a reţinut că, din declaraţia colaboratorului, a coinculpatului M.A. şi din vizionarea înregistrării audio-video în mediu ambiental (înregistrare a cărei calitate lasă de dorit), rezultă că, în încăperea în care a avut loc tranzacţia, se mai afla o persoană de sex masculin care, la solicitarea coinculpatului M.A., i-a înmânat dozele de heroină, primind în schimb suma de 90 RON.
S-a considerat că, singura probă directă care susţine acuzarea este declaraţia colaboratorului sub acoperire M.C. care declară că a primit drogurile de la inculpatul I.P., pe care îl recunoaşte după fotografii la un interval de 3 luni de la data efectuării tranzacţiei, însă, a reţinut Curtea, această probă nu numai că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, dar este infirmată de celelalte probe directe.
Astfel, inculpatul I.P. recunoaşte că este consumator de heroină, recunoaşte faptul că se deplasa pe str. C., însă neagă faptul că ar fi vândut heroină colaboratorului sub acoperire, la data de 17 martie 2009.
S-a apreciat că declaraţia inculpatului este confirmată prin depoziţia coinculpatului M.A. care arată că persoana care a înmânat drogurile colaboratorului nu este inculpatul, ci o altă persoană din cartier, pe numele său P.P. Argumentaţia parchetului atunci când solicită înlăturarea declaraţiei coinculpatului, bazată pe faptul că inculpatul M.A. nu putea şti cu certitudine că în cauză este vorba de o altă persoană decât inculpatul I.P., s-a apreciat ca fiind nefondata, în condiţiile în care, cu excepţia colaboratorului sub acoperire, M.A. este singura persoană în măsură să identifice persoana căreia i-a solicitat să-i înmâneze dozele de heroină colaboratorului sub acoperire.
Toate celelalte probe pe care parchetul îşi întemeiază acuzarea, raportul investigatorului sub acoperire cu nume de cod I.C., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaţiilor emise de Tribunalul Bucureşti, procesele-verbale de efectuare a verificărilor şi investigaţiilor, s-a considerat că sunt doar indicii că inculpatul I.P. ar fi fost implicat în activitatea de trafic de droguri, însă, a subliniat instanţa de apel, obiectul judecăţii îl reprezintă o faptă concretă, respectiv că la data de 17 martie 2009 inculpatul I.P. (şi nu o altă persoană) a vândut colaboratorului cantitatea de 0,25 grame heroină. De altminteri, s-a constatat că convorbirile telefonice redate în scris au fost interceptate în zilele de 10 martie 2009, 30 aprilie 2009 şi 15 mai 2009, la mare distanţa, fie înainte de data tranzacţiei, 17 martie 2009, fie ulterior acesteia, fără nici referire concretă la acuzaţia adusă inculpatului.
Chiar dacă argumentaţia parchetului este corectă în ce priveşte sursele de provenienţă a banilor necesari inculpatului I.P. pentru consumul propriu (susţinerea inculpatului referitoare la o posibilă provenienţă licită a banilor nu a fost dovedită), s-a apreciat că aceasta nu dovedeşte că, în concret, în ziua de 17 martie 2009 acesta a comis infracţiunea de trafic de droguri, existând incertitudine cu privire la identitatea persoanei care a efectuat tranzacţia alături de coinculpatul M.A. în aceste sens, a reţinut instanţa, este şi înregistrarea audio-video efectuată la acel moment, din care nu rezultă cu certitudine că inculpatul este persoana din înregistrare, cu atât mai mult cu cât acesta poartă şapcă, iar calitatea înregistrării nu permite identificarea persoanei.
În urma analizării coroborate a întregului probatoriu administrat în cauză Curtea a constatat că principiul in dubio pro reo îşi găseşte pe deplin incidenţa în cauză, astfel că soluţia de achitare a inculpatului bazată pe faptul că nu a fost comisă de acesta este corectă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bucureşti criticând-o pentru greşita achitare a inculpatului I.P. întemeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 172 C. proc. pen. şi solicitând condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Examinând hotărârile atacate prin prisma criticilor formulate de recurent, precum şi din oficiu în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la legea aplicabilă, se constată că sunt incidente dispoziţiile C. proc. pen. în vigoare înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 2/2013, având în vedere că decizia atacată a fost pronunţată la 15 noiembrie 2011, adică înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, recursul fiind declarat de procuror la 18 noiembrie 2011, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 3853 C. proc. pen.
Ca un prim aspect, se precizează că, deşi în motivarea scrisă a recursului Parchetul a invocat ca temei al motivelor de recurs cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171C. proc. pen., acestea nu se încadrează în dispoziţiile cazului de casare arătat deoarece, în dezvoltarea motivelor de recurs, se face referire la netemeinicia soluţiei, fără să se invoce vreo nelegalitate.
Înalta Curte urmează să aibă în vedere cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., ţinând seama că recursul a fost motivat în termenul prevăzut de art. 38510alin. (2) C. proc. pen., fără să intervină vreo modificare a motivelor de recurs.
Potrivit art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit contrară probelor existente la dosar.
Grava eroare de fapt vizează, exclusiv, discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă, sau ignorarea unor aspecte evidente ce rezultă din probele administrate, cu consecinţa pronunţării altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.
Sfera de acţiune a instanţei de recurs este astfel limitată, căci se verifică doar modul în care probele se reflectă în soluţia pronunţată, mai precis, dacă există discordanţă între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor.
Din această perspectivă, Înalta Curte urmează să analizeze dacă este incidenţă situaţia expres prevăzută de cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., respectiv, dacă soluţia de achitare a inculpatului I.P., este urmarea unei erori grave de fapt care vizează aprecierea cu privire la împrejurarea că intimatul inculpat I.P. nu este persoana care, alături de M.A., a vândut 0,25 grame heroină colaboratorului cu nume de cod „M.C.”.
Analizând punctual această critică, Înalta Curte constată că cele reţinute de instanţa de apel nu vin în contradicţie cu conţinutul mijloacelor de probă administrate în cauză, ci concluzia Curţii de Apel Bucureşti se întemeiază pe aprecierea probelor realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 63 C. proc. pen.
Astfel, instanţa de recurs constată că nu există o neconcordanţă între concluziile instanţelor de fond şi conţinutul mijloacelor de probă, respectiv: declaraţia martorului M.A. potrivit cu care persoana care apare împreună cu el, în înregistrarea din 17 martie 2009, nu este intimatul inculpat I.P., ci o altă persoană numită P.P.; înregistrarea audio-video din ziua de referinţă, de la locul faptei, care relevă o persoană purtând şapcă, dificil de identificat; procesul-verbal de recunoaştere după fotografie, la 15 iunie 2009, a intimatului inculpat I.P., de către colaboratorul cu nume de cod „M.C.”, neînsoţit de planşa fotografică; procesul-verbal din 18 martie 2009 de redare a raportului investigatorului sub acoperire cu nume de cod „I.C.”, procesul-verbal din 17 martie 2009 de consemnare a declaraţiei colaboratorului „M.C.” şi declaraţia acestuia din urmă potrivit cu care a intrat singur în imobilul din Calea G., sector 1, Bucureşti şi a cumpărat, la 17 martie 2009, heroină contra sumei de 90 RON, de la numiţii M.A. şi P.P.; procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice privind împrejurări şi fapte din alte zile decât 17 martie 2009; declaraţiile intimatului inculpat prin care a precizat că nu a vândut droguri.
Aşadar, se constată că situaţia de fapt reţinută prin hotărârile atacate, respectiv că inculpatul I.P. nu este persoana care, la 17 martie 2009, împreună cu M.A., a vândut colaboratorului cu nume de cod „M.C.”, cantitatea de 0,25 grame heroină, pentru suma de 90 RON, nu este vădit contrară probelor existente la dosar, critica Parchetului privind greşita achitare fiind neîntemeiată.
În mod evident, concluzia instanţei de apel se fundamentează pe aprecierea probelor, neputându-se constata existenţa unei erori grave de fapt şi, pe cale de consecinţă, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse şi constatând, totodată, că nu se identifică niciuna din situaţiile prevăzute de celelalte cazuri ce pot fi luate în considerare din oficiu, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 301 din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul inculpat I.P.
Va constata că intimatul inculpat este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 301 din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul inculpat I.P.
Constată că intimatul inculpat este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1736/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1851/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
