ICCJ. Decizia nr. 1875/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1875/2013
Dosar nr. 3085/1/2013
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 mai 2013 Curtea de Apel Timişoara În baza art. 139 C. proc. pen., a respins cererea privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea şi În baza art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului U.D.
S-a observat atât pericolul social al faptelor de care este acuzat inculpatul - trafic de minori, tentativă de trafic de minori, act sexual cu un minor, tentativă de act sexual cu un minor cât şi pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate, faţă de numărul infracţiunilor imputate, numărul persoanelor vătămate, întinderea în timp a activităţii infracţionale ce face obiectul acuzaţiei, lipsa garanţiilor că inculpatul ar abandona comportamentul antisocial - prezenţa antecedentelor penale constând în fapte de aceeaşi natură şi de violenţă.
S-a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate ar încuraja săvârşirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanţei atât de către inculpat, cât şi de către alte persoane care ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorului ca pe o lipsă de reacţie corespunzătoare a autorităţilor.
Pentru aceleaşi motive care vizează menţinerea arestării preventive s-a apreciat că aceasta nu poate fi revocată sau înlocuită cu altă măsură.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 139 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a respins ca nefondată cererea inculpatului U.D. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, iar în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului U.D.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul U.D. şi a solicitat admiterea recursului, arătând că încheierea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât temeiurile avute în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă, iar lăsarea în libertate nu ar influenţa bunul mers al procesului penal.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul U.D. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin Sentinţa penală nr. 32 din 29 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 1921/115/2011, a fost condamnat inculpatul U.D.
În baza art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 10 (zece) ani închisoare.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi 37 lit. b) C. pen. la: 7 (şapte) ani închisoare.
În baza art. 198 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 6 (şase) ani închisoare.
În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 5 (cinci) ani închisoare.
În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 6 (şase) ani închisoare.
În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 5 (cinci) ani închisoare.
În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 6 (şase) ani închisoare.
În baza art. 198 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 5 (cinci) ani închisoare.
În baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 7 (şapte) ani închisoare.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 198 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la: 5 (cinci) ani închisoare.
În baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul va executa pedeapsa contopită aceea de 10 ani închisoare.
S-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
S-au interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 (cinci) ani, în condiţiile prevăzute de art. 66 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi, în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 02 iunie 2011 până la zi. S-a constatat că în cauză nu există părţi civile.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului 1200 RON cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul U.D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara şi prin încheierea din 15 mai 2013 s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, fiind menţinută măsura arestării a inculpatului.
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpatul U.D. în conformitate cu dispoziţiile legale, instanţa, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menţinerea măsurii arestări preventive a inculpatului.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului U.D., reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârşit faptele ce i se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului U.D. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impun menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de minori şi actul sexual cu un minor poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acţionat.
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptelor şi persoanei asupra căreia s-a conturat existenţa unor probe ce justifică bănuiala puternică şi legitimă că a comis infracţiunile pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv - are în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanţa valorilor puse în pericol cât şi starea de recidivă postexecutorie a inculpatului, care a mai fost anterior condamnat.
În ceea ce priveşte cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 139 alin. (1) C. proc. pen., faţă de considerentele expuse mai sus, de circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acestuia şi cu scopul urmărit, astfel că, în mod corecta constatat instanţa că cererea inculpatului nu este întemeiată.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul U.D. împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1921/115/2011*, cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.D. împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1921/115/2011*.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 moi 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1873/2013. Penal. Propunere de arestare... | ICCJ. Decizia nr. 1876/2013. Penal → |
|---|
