ICCJ. Decizia nr. 1912/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1912/2013
Dosar nr. 930/45/2012
Şedinţa publică din 04 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 9 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea formulată de petentul B.Ş. împotriva rezoluţiei procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi nr. 1407/11 din 29 noiembrie 2012 şi, respectiv, rezoluţia din 08 octombrie 2012 dată în dosarul nr. 25/P/2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, dispunându-se menţinerea lor.
Onorariul apărătorului din oficiu, pentru petent, în sumă de 100 lei a fost va suportat şi virat din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.
A fost obligat petentul să plătească statului suma de 250 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin cererea adresată instanţei şi înregistrata sub numărul 1452/59/2012, petentul B.Ş. a formulat plângere împotriva rezoluţiei procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi nr. 1407/11/2 din 29 noiembrie 2012 şi, respectiv împotriva rezoluţiei din 08 octombrie 2012 dată în dosarul nr. 25/P/2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, criticate ca fiind nelegale şi netemeinice.
În motivarea plângerii formulată, petentul a precizat, în esenţă astfel cum se desprinde de multitudinea memoriilor depuse de acesta la dosarul cauzei, că procurorii nu au manifestat interes în aflarea adevărului, neîndeplinindu-şi obligaţiile profesionale, pronunţând astfel soluţii de netrimitere în judecată nelegale şi netemeinicie, soluţii nesusţinute de probele dosarului.
Petentul a solicitat tragerea la răspundere a celor vinovaţi, respectiv a persoanei cercetate, administrarea probelor necesare de către instanţă şi obligarea persoanei cercetate la plata daunelor morale.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat următoarele:
Plângerea adresata instanţei de judecata competente, prin care persoana nemulţumita de modul in care a fost soluţionata de către procuror plângerea prevăzuta de art. 275-278 C. proc. pen., are, între altele, natura juridică a unei cai de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Aceasta plângere, astfel cum a fost reglementata prin art. 2781 C. proc. pen., de natură a da eficientă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale, investeşte instanţa, sub un prim aspect, cu examinarea legalităţii si temeiniciei rezoluţiei atacate. Cum soluţionarea plângerii nu a fost reglementata printr-o procedura specială, aceasta este supusa, regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală. Rezultă, aşadar, ca, sesizata cu plângerea menţionata, instanţa de judecată nu este investită cu atribuţii de urmărire penala, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
În raport de concluziile pe care aceasta examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanţa de judecata competentă pronunţă una din soluţiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen.
Instanţa de fond a mai reţinut că plângerea împotriva soluţiei de netrimitere in judecată adresată procurorului ierarhic superior şi apoi, în caz de respingere, instanţei de judecată, nu poate viza decât aspecte de nelegalitate şi netemeinicie cu privire la cercetările efectuate asupra persoanelor la care s-a referit petentul in plângerea iniţiala cu care a sesizat parchetul.
Examinând dosarul cauzei, instanţa de fond a constatat că actele premergătoare, având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenţei unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată. În raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal se dispune când urmărirea penala este de competenţa procurorului, neînceperea acesteia.
Instanţa de fond a mai avut în vedere faptul că în cazul contestării acestei soluţii, prin formularea plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., controlul judecătoresc priveşte temeinicia rezoluţiei în raport de cercetările efectuate. După cum rezultă din însăşi denumirea lor, actele premergătoare, la care face referire textul art. 224 C. proc. pen., preced începerea urmăririi penale.
Prima instanţă, examinând probatoriul administrat şi depus la dosar a reţinut că acesta nu demonstrează existenţa infracţiunilor reclamate de petent in sarcina intimatei şi drept urmare, a apreciat că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 08 octombrie 2012 dată în dosarul nr. 25/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, confirmată de procurorul general prin rezoluţia din 29 noiembrie 2012 a aceluiaşi parchet, cu nr. 1407/H/2 este temeinică si legală.
Totodată, instanţa de fond a mai avut în vedere că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzuta de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constă în fapta funcţionarului public, care cu intenţie, efectuându-şi atribuţiile de serviciu în mod incorect provoacă o vătămare intereselor legale ale unei persoane fizice.
Din verificarea ansamblului actelor premergătoare existente la dosar, instanţa de fond a constatat că în cauză nu sunt indicii şi elemente care să justifice existenţa relei credinţe a procurorului împotriva căruia a fost formulată prezenta plângere, cu ocazia soluţionării lucrărilor penale ce au fost repartizate acestuia spre soluţionare si care privesc petentul din prezenta cauza.
S-a mai reţinut că împrejurarea ca procurorul a ajuns la concluzia că în dosarele invocate nu s-au săvârşit fapte penale de către persoanele reclamate, motivându-şi punctul de vedere exprimat, nu înseamnă că a comis acte abuzive, aspecte confirmate şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză.
De asemenea, instanţa de fond, în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor şi lucrărilor dosarelor parchetului, a constatat că nu rezultă existenţa faptelor reclamate de către petent în sarcina intimatei, deoarece aceasta şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, cu respectarea prevederilor legale, prin propunerile dispuse motivat, prin rezoluţiile date, aspecte apoi confirmate şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauza.
Astfel, instanţa de fond a considerat că în mod corect şi motivat s-a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de intimată pentru infracţiunile mai sus arătate, ca urmare a inexistenţei faptelor, potrivit art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Totodată, s-a mai reţinut că din actele de la dosar rezultă că procurorul, în dosarele care i-au fost repartizate, şi-a respectat obligaţia de a verifica aspectele sesizate, prin administrarea tuturor probatoriilor necesare în acest sens, printre care actele întocmite de persoana cercetată, hotărâri judecătoreşti, etc., apreciate de către instanţa de control judiciar ca fiind suficiente şi elocvente în a susţine soluţia pronunţată de procuror.
Instanţa de fond a mai avut în vedere faptul că plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. la care a recurs petentul, nu a fost instituita de legiuitor pentru a se ocoli sau, pentru a fi ignorate clăile ordinare de atac prevăzute de lege împotriva unei hotărâri judecătoreşti greşite şi nici nu a fost elaborată, pentru determinare la declanşarea abuzivă de litigii penale şi nici nu s-a instituit o noua cale de atac ordinara.
În acest context, s-a apreciat că nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie sa îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva procurorului sau procurorilor care au instrumentat cauzele reclamate tot de către petent.
Reexaminându-se actele premergătoare întocmite de parchet, prima instanţa a mai reţinut că infracţiunile reclamate de petent nu îndeplinesc elementele constitutive ale acestora, nedovedindu-se latura subiectiva, din partea persoanei cercetate. Altfel spus, în etapa actelor premergătoare, etapa care se situează in afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă, ci doar se fac verificări cu privire la presupuse fapte penale.
Instanţa de fond a constatat că atât plângerea petentului, cât şi solicitarea ele daune, sunt nefondate şi le-a respins ca atare.
Împotriva sentinţei penale nr. 9 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori a declarat recurs petentul E.Ş., cauza fiind înregistrată pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea recursului, respectiv 04 iunie 2013, înalta Curte a pus în discuţie, din oficiu, conform dispoziţiilor art. 302 alin. (2), rap. la art. 3851 art. 38515 lit. a) teza a II-a şi la art. 2781 alin. (10) C. proc. pen. excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de petentul B.Ş.
Excepţia pusă în discuţie este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesual penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României revizuită, cu referire la art. 21 din Legea nr. 47/1992 pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii calea procesuală prevăzută de Codul de procedură penală şi în legi speciale.
Corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac, numai în condiţiile legii, legea procesual penală a reglementa cadrul căilor de atac, precum şi cazurile de casare.
Dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. enumera strict şi limitativ hotărârile care pot fi atacate cu recurs, sentinţa atacată fiind definitivă. Totodată, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul legalităţii şi unicităţii acestei căi de atac, iar recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că dispoziţiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, privind accelerarea soluţionării proceselor publicată în M. Of. Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010, au modificat prevederile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., stabilind că hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alineatului 8 al aceluiaşi text de lege, este definitivă.
Potrivit art. XXIV alin. (1) din aceeaşi lege, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
per a contrario, hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a legii menţionate sunt supuse căilor de atac reglementate de legea nouă.
Prin urmare, prin această modificare legislativă, hotărârile pronunţate în fond în procedura prevăzută de 2781 C. proc. pen. au fost excluse din categoria hotărârilor susceptibile a fi atacate cu recurs, prevăzute de art. 3851 C. proc. pen.
În aceste condiţii, se constată că sentinţa penală nr. 9 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori pronunţată sub imperiul modificărilor legislative instituite prin Legea nr. 202/2010, este definitivă şi nu poate face obiectul controlului jurisdicţional, astfel încât recursul declarat de petentul B.Ş. împotriva acestei hotărâri este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Ca urmare, pentru considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul art. 38515 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Suceava - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petent B.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 9 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 4 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1913/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1857/2013. Penal → |
|---|
