ICCJ. Decizia nr. 1857/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1857/2013
Dosar nr. 9496/3/2013/a2
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin încheierea din 17 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia l-a Penală în dosarul nr. 9496/3/2013 (1487/2013), în temeiul art. 300 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului E.C.
Au fost respinse ca neîntemeiate cererile de revocare a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulate de inculpat prin apărător ales.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut că inculpatul E.C. a fost arestat preventiv la 7 februarie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., în baza încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală şi, ulterior, trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 2706/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc,faptă prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În atare situaţie, în faza de judecată a apelului, Curtea a constatat că nu s-au administrat până în prezent probe noi, care să contrazică situaţia de fapt reţinută în sentinţa de condamnare, astfel că, deşi inculpatul continuă să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie, în cauză există suficiente indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că acesta a săvârşit într-adevăr faptele de care este acuzat.
Curtea de Apel a reţinut că la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat au fost respectate toate dispoziţiile legale în materie şi că până la acest moment procesual nu au încetat şi nici nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, menţinându-se caracterul rezonabil al presupunerii că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa şi fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 C. proc. pen. Astfel, a reţinut instanţa că sunt relevante procesul - verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesele - verbale de percheziţie corporală, declaraţiile martorului denunţător P.C., declaraţiile martorului C.M.V., raportul de constatare tehnico ştiinţifică din 08 februarie 2013 şi, în fine, declaraţiile inculpatului E.C., precum şi celelalte înscrisuri de la dosar. S-a mai reţinut că sunt îndeplinite şi cerinţele prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât inculpatul a fost trimisă în judecată pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
S-au avut în vedere gravitatea activităţii infracţionale, modalitatea în care inculpata a acţionat, precum şi consecinţele nefaste a unor asemenea fapte asupra sănătăţii publice, reţinându-se şi împrejurarea că inculpatul a mai fost condamnat în Germania pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt.
Cererile apărării, vizând revocarea, respectiv, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi tara sau localitatea, au fost apreciate ca neîntemeiate, instanţa reţinând că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventivă privată de libertate. Împotriva acestei încheieri, inculpatul E.C. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi, în principal,revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
Analizând recursul declarat atât potrivit susţinerilor orale ale apărătorului recurentului inculpat, cât şi în raport cu conţinutul a actelor şi lucrărilor de la dosar, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate si temeinicie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Art. 23 din Constituţia României garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Din prevederile acestui text constituţional-art. 23-rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituţional în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate cu stipulaţiile art. 5, paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de stipulaţiile art. 5, paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu exigenţele, regulile de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, la 7 februarie 2013 inculpatul E.C. a vândut, pentru suma de 240 lei, martorului denunţător P.A., un număr de 20 comprimate de Methadona concentraţie 20 mg.
În urma efectuării percheziţiei corporale, asupra aceluiaşi inculpat au fost descoperite 102 comprimate Methadona concentraţie 20 mg., 11 comprimate Sintalgon 2,5 mg şi 364 comprimate Sintalgon concentraţie 2,5 mg. deţinute în vederea vânzării şi a consumului.
Situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu a fost probată cu următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procese-verbale de percheziţie corporală, declaraţie martor denunţător, declaraţii martor asistent, raport de constatare tehnico ştiinţifică, declaraţii inculpat.
Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul E.C. a recunoscut în totalitate faptele săvârşite fiind condamnat de prima instanţă prin sentinţa penală nr. 301/F din 2 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, faptă prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74 lit. a) şi c), a art. 76 C. pen. şi a art. 3201 C. proc. pen.
Or, în contextul recrudescenţei infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, lăsarea în libertate a unor inculpaţi care săvârşesc astfel de fapte prezintă, neîndoielnic, acel pericol concret pentru ordinea publică (la care se referă art. 148 alin. (1) lit. f) teza finală C. proc. pen.) prin consecinţele nefaste a unor asemenea fapte asupra sănătăţii publice, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, beneficiind de o anumită protecţie care le-ar asigura impunitatea.
În consecinţă, circumstanţele personale ale inculpatului, favorabile acestuia, situaţia familială deosebită, nu pot prevala asupra necesităţii imperioase a menţinerii măsurii arestării preventive, impusă de nevoia asigurării optimei derulări în continuare a procedurilor şi, în acelaşi timp, menită să răspundă cerinţelor menţinerii şi protejării ordinii publice la care are dreptul societatea.
Aşa fiind, înalta Curte constată că, pentru considerentele expuse, se impune a se aprecia că în mod legal a fost menţinută măsura arestării preventive şi că nu se justifică luarea faţă de inculpat a unei măsuri preventive mai puţin restrictive, precum obligarea de a nu părăsi ţara.
Astfel fiind, în baza art. 38515 alin. (1), pct. 1, lit. b) C. proc. pen., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de inculpatul E.C. ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C. împotriva încheierii din data de 17 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia l-a Penală în dosarul nr. 9496/3/2013 (1487/2013).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1912/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 183/2013. Penal → |
|---|
