ICCJ. Decizia nr. 213/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 213/2013

Dosar nr. 2545/96/2009

Şedinţa publică din 22 ianuarie 2013

Asupra cauzei penale de faţă

Prin sentinţa penală nr. 367 din 19 decembrie 2011, Tribunalul Harghita:

-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpata E.I., prin apărător ales.

-în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat-o pe inculpata E.I. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP).

-în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul S.G. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP).

-în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul S.E. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP).

-în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul Ş.T. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP).

-în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul T.L. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP).

-a respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată K.C..

-a constatat că celelalte părţi vătămate nu s-au constituit ca părţi civile în cauză.

-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că de esenţa traficului de persoane este exploatarea altor persoane de către făptuitori, încălcarea demnităţii specifice şi a dreptului de a presta activităţi numai în cadrul legal, dar şi constrângerea sau alte violenţe pentru obţinerea consimţământului persoanei, ca elemente constitutive ale infracţiunii.

În speţa de faţă, aceste elemente constitutive lipsesc, întrucât din declaraţiile martorilor inclusiv ale celor propuşi prin actul de sesizare, nu reiese faptul constrângerii şi nici exploatarea, recrutarea, transportul, cazarea sau primirea prin violenţă sau alte forme de constrângere.

Părţile vătămate din cauză au prestat activităţi specifice clubului de noapte în care au dansat şi întreţinut relaţii intime cu clienţii acestuia de bună voie pentru a obţine venituri materiale care să asigure existenţa lor şi chiar a facilităţilor din ţară, chiar dacă acestea nu cunoşteau natura muncii depuse.

Pe de altă parte, din probatoriul administrat reiese faptul că acestea aveau posibilitatea oricând să părăsească respectiva locaţie, însă nu au făcut-o, fiind interesate fiecare în a obţine cât mai mulţi bani, după cât mai mulţi clienţi cu care întreţineau relaţii sexuale liber consimţite, iar clienţii achitându-le lor personal contravaloarea prestaţiilor sexuale, iar aceasta nefiind împărţită cu nici unul din inculpaţi.

În baza celor de mai sus, tribunalul a constatat nevinovăţia inculpaţilor raportat la modalitatea în care fiecare a fost trimis în judecată conform textului de lege incriminatoriu şi astfel instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., fiecare dintre inculpaţi fiind achitat.

Ca urmare a achitării acţiunea civilă a părţii vătămate K.C. a fost respinsă şi s-a constatat că celelalte părţi vătămate nu s-au constituit ca părţi civile în cauză.

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 2545/96/2009 din 17 februarie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Harghita a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 367 din 19 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 2545/96/2009.

În motivarea apelului, sunt contestate legalitatea şi temeinicia sentinţei Tribunalului Harghita de achitare a inculpaţilor E.I., S.G., S.E., Ş.T. şi T.L. de sub acuza comiterii infracţiunii de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pe motiv că faptei îi lipseşte un element constitutiv. Se menţionează în motivele de apel că probele administrate în cauză confirmă că fapta dedusă judecăţii există, că a fost comisă de cei cinci inculpaţi şi a fost săvârşită cu vinovăţia specifică, astfel că soluţia corectă care trebuia adusă litigiului era de condamnare a acestora.

Analizând apelul pendinte, prin prisma materialului Dosarului nr. 2545/96/2009 al Tribunalului Harghita, a motivelor invocate, a susţinerilor şi concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale părţilor, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, Curtea a constatat următoarele:

Asupra situaţiei inculpaţilor E.I., S.G., S.E. şi Ş.T.

În fapt, s-a reţinut că, la finalul anului 2003 şi în cursul anului 2004, inculpata E.I. conducea în fapt şi gestiona banii încasaţi la clubul de noapte L. situat în Cehia, localitatea L.A., districtul P.. Inculpatul S.G. era pe atunci unul din barmanii clubului.

În aceiaşi perioadă, părţile vătămate D.B.I., G.E., E.G., K.C. şi K.A., precum şi persoana vătămată F.M. doreau să îşi găsească un loc de muncă în străinătate.

În acest sens, în toamna anului 2003, inculpatul T.L. i-a propus părţii vătămate D.B.I. să lucreze ca dansatoare într-un club din Cehia. Partea vătămată, fiind de acord, a fost însoţită de inculpat până în Budapesta, de unde a fost preluată cu un autoturism de către doi bărbaţi care au transportat-o la clubul de noapte L..

Aici, partea vătămată a fost predată inculpatului S.G.. Acesta i-a luat paşaportul, l-a închis într-un sertar şi a informat-o că, pe lângă activitatea de dansatoare, va trebui să se prostitueze.

Părţile vătămate E.G. şi G.E., în cursul lunii august 2004 într-un bar situat în Miercurea Ciuc, au fost acostate de o persoană de sex feminin care le-a oferit câte un loc de muncă în Cehia, în calitate de menajere. Cele două au fost de acord, iar a două zi din gara CFR Miercurea Ciuc, doi bărbaţi le-au transportat cu un autoturism din gara CFR Miercurea Ciuc până la acelaşi club de noapte L.. După trecerea frontierei de stat în Ungaria, cei doi bărbaţi le-au preluat paşapoartele pe care apoi le-au înmânat inculpatului S.G.. De altfel, acesta a depozitat actele de identitate într-un sertar şi, împreună cu inculpata E.I., le-au informat pe părţile vătămate că urmează să lucreze ca dansatoare şi să întreţină relaţii sexuale cu clienţii barului.

Partea vătămată K.C., în cursul anului 2004, prin intermediul d-nei A.E., i-a cunoscut pe inculpaţii T.L. şi S.E. care i-au propus să lucreze ca menajeră într-o pensiune din Cehia. Partea vătămată a fost de acord, cei doi i-au plătit taxele pentru obţinerea paşaportului, iar după eliberarea actului de identitate, inculpatul S.E. cu autoturismul său şi împreună cu un alt bărbat a transportat-o pe partea vătămată în Bucureşti la aeroport. Aici, bărbatul a cărui identitate nu s-a putut stabili i-a achiziţionat biletul de avion şi i-a înmânat d-nei K.C. o sumă de 700 euro pentru a o prezenta la punctul de trecere a frontierei. Cu o cursă aeriană, partea vătămată a ajuns în Praga unde a tosi aşteptată de inculpata E.I.. Inculpata i-a luat cei 700 euro şi I transportat-o cu un autoturism la clubul de noapte L.. Ajunse aici, inculpata i-a luat paşaportul părţii vătămate şi a informat-o că trebuie să se prostitueze.

La începutul anului 2004, partea vătămată K.H. a revenit în ţară a după ce mai mult timp lucrase în străinătate, timp de 5 luni în clubul de noapte menţionat mai sus. Aceasta i-a propus surori sale, partea vătămată K.A. să plece împreună cu ea pentru a munci ca dansatoare la acest club. De acord fiind, în cursul lunii martie 2004, cele două s-au deplasat cu un autobuz până în Budapesta, aici au fost aşteptate de un bărbat care, cu un autoturism mărcii D., le-a dus la L.. Ajunse la destinaţie, părţile vătămate au fost preluate de inculpatul S.G., iar după aproximativ două zile inculpata E.I. a informat-o pe partea vătămată K.A. că trebuie să se prostitueze.

În cursul lunii septembrie 2004, persoana vătămată F.M., prin intermediul lui T.L. l-a cunoscut pe inculpatul Ş.T. care i-a promis că o va ajuta să găsească un loc de muncă în Ungaria în domeniul confecţiilor. La câteva zile de la această discuţie, un bărbat a transportat-o pe partea vătămată până în Budapesta, unde a fost cazată într-un imobil ocupat de inculpatul Ş.T. şi prietena acestuia. După câteva zile, inculpatul Ş.T. a transportat-o pe partea vătămată cu autoturismul într-o localitate din Austria. Aici a fost preluată de inculpata E.I. care, la rândul ei,a transportat-o pe parte la L.. La întrebările părţii vătămate, inculpata a anunţat-o că va fi informată asupra activităţilor pe care trebuie să le presteze de unul dintre barmani -„E." sau „G." - inculpatul S.G.. Acesta din urmă i-a adus la cunoştinţa părţii vătămate că se va prostitua şi i-a luat paşaportul.

Fără nicio excepţie, toate fetele au arătat că erau cazate la acest club unde aveau camere şi îşi făceau menajul. Martora F.J. a arătat că a fost angajată de E.I. şi a gătit în bucătăria barului pentru fete, le-a spălat lenjeria şi prosoapele. E.I. le dădea bani pentru a cumpăra mâncare.

La clubul de noapte fetele dansau pentru clienţi şi întreţineau cu aceştia raporturi sexuale. Unele dintre martore au fost reticente în a recunoaşte că întreţineau raporturi sexuale cu clienţii dar acest lucru rezultă din declaraţiile părţilor K.C., K.A. şi a martorelor T.K.K., F.J. şi R.R.N.. Aceasta din urmă a explicat de ce iniţial nu a dorit să declare că, la club, fetele întreţineau raporturi sexuale cu clienţii arătând că i-a fost teamă de E.I..

Inculpatul S.G. era barman la clubul menţionat. Acesta le primea pe fete, le informa asupra activităţilor pe care le vor desfăşura acolo şi le păstra paşapoartele. Clienţii barului îi plăteau lui pentru serviciile fetelor. Astfel cum a declarat K.C., acesta se ocupa de activitatea clubului şi a fetelor, fiind prezent acolo tot timpul. Din aceeaşi declaraţie, precum şi din declaraţia părţii vătămate E.G., rezultă că au existat momente în care inculpatul a exercitat presiuni asupra fetelor, ameninţându-le sau lovindu-le. Totodată, K.C. a arătat că a fost nevoită să fugă din club dar E.I., însoţită de S.G., au mers după ea pentru a o aduce înapoi. Aceeaşi inculpaţi au abandonat-o apoi pe partea civilă la marginea unei păduri, lucru confirmat şi de G.E.. De asemenea, G.E. a declarat că a văzut când inculpatul a bătut-o pe K.A. cu picioarele.

Curtea a reţinut că există declaraţii care indică, în unele cazuri, exercitarea unor constrângeri din partea inculpatei E.I.. Astfel, E.G. a declarat că inculpata a obligat-o să se prostitueze ameninţând-o să se gândească la copilul pe care îl are acasă. G.E. a arătat că a fost închisă în bucătărie împreună cu sora sa, fiind ameninţată de E.I. că vor fi vândute chinezilor. De asemenea, atunci când sora ei a reuşit să fugă, E.I. a închis-o pe martoră într-o pivniţă.

În ce-l priveşte pe inculpatul S.E., acesta era familiar cu activitatea care se desfăşura la clubul de noapte. E.G. şi G.E. au arătat că acesta era prieten cu E.I. şi vizita barul. T.K.K. a declarat că inculpatul venea la bar şi se distra cu fetele. Tot el este cel care, aşa cum precizam mai sus, a transportat-o pe K.C. la Otopeni, pentru ca ea să ajungă la clubul de noapte L.. Din declaraţia părţii vătămate G.E. rezultă că acelaşi inculpat i-a luat telefonul mobil, după ce partea vătămată E.G. a fugit, pe motiv că aceasta nu trebuie să-şi contacteze sora. Tot ulterior acestui moment, inculpatul a ameninţat-o pe G.E. că dacă va fugi şi ea, o va „lichida".

Inculpatul Ş.T. a participat la recrutarea martorei F.M. pe care a cazat-o şi a transportat-o, predând-o apoi inculpatei E.I. în Austria. Inculpatul a recunoscut că a transportat-o pe F.M. dar a arătat că nu avea cunoştinţă despre ce este vorba. Curtea a apreciat apărarea inculpatului neverosimilă şi a înlăturat-o. Rezultă din declaraţiile analizate că acesta cunoştea care sunt activităţile desfăşurate de E.I. cu care s-a întâlnit personal la graniţa austriacă. Aşa cum a declarat F.M., E.I. i-a spus că a plătit pentru ea 2.000 euro. În cursul urmăririi penale K.C. a arătat că inculpatul a avut o implicare şi în recrutarea sa dar în faţa instanţei nu şi-a mai putut aminti în detaliu împrejurările. Partea vătămată suferă de boli psihice astfel că după trecerea timpului detaliile au fost mult estompate.

La determinarea stării de fapt, s-a avut în vedere procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare, declaraţiile părţilor vătămate D.B.I., K.A., K.H., ale martorilor T.K.K., P.T.; F.J. şi R.R.N., date în cursul urmăririi penale, ale părţilor vătămate E.G., G.E. şi K.C. făcute pe durata procedurilor, ale persoanei vătămate F.M., în calitate de parte vătămată în faza de urmărire penală şi în calitate de martor în cursul judecăţii, la care se adaugă declaraţiile inculpaţilor E.I., S.G. şi Ş.T., văzând caracterul divizibil al declaraţiilor de inculpat.

În acest context, s-a arătat că, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor dovezilor administrate, în scopul aflării adevărului. În consecinţă, probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza de judecată, iar probele instrumentate în faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faţa instanţei de judecată, scopul probelor, constând tocmai în aflarea adevărului, fiind identic pentru ambele faze ale procesului penal.

În considerarea acestor idei, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanţa de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenta acestora în cadrul cercetării judecătoreşti nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

În raport de cele subliniate, în prezenta cauză, s-a constat că, în faţa instanţei, părţile vătămate şi martorele D.B.I., K.A., K.H., R.R.N. şi-au schimbat şi nuanţat relatările. Nu s-a dat eficienţă acestora, ci primelor declaraţii făcute de părţi şi martore după începerea urmăririi penale, aceasta întrucât, pe de o parte, aceste depoziţii au fost luate la momente apropiate de data faptelor, când memoria celor întâmplate era vie, iar, pe de altă parte, părţile vătămate şi martorele nu au fost în măsură să ofere justificări convingătoare ale modificării declaraţiilor iniţiale. Mai mult, martora R.R.N. în cursul judecăţii şi-a retractat prima declaraţie dată în instanţă în care expunea o stare de fapt contrară restului probelor administrate şi a admis că de teama inculpatei şi-a modificat discursul iniţial.

Părţile vătămate E.G., G.E. şi K.C. şi persoana vătămat F.M., la rândul lor, în instanţă nu au relatat fidel celor afirmate în faţa procurorului, însă diferenţele în prezentarea evenimentelor nu sunt semnificative şi se justifică atât de procesele psihologice specifice pe care le-au trăit victimele infracţiunii după săvârşirea faptei şi pe durata procedurilor, cât şi de trecerea unei perioade îndelungate de timp de la momentul faptelor şi până când au depus din nou în instanţă.

Depoziţiile martorilor N.J. şi P.G.V. nu au fost considerate apte să schimbe starea de fapt, acestea au un grad mare de generalitate, martorii nu cunosc împrejurările în care părţile vătămate au ajuns şi au fost nevoite să se prostitueze la L.. De altfel, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că cei doi au avut relaţii de amiciţie cu părţile vătămate, era oricum dificil pentru aceştia să perceapă în concret starea şi situaţia în care se aflau victimele. Mai mult, s-a stabilit că la clubul de noapte erau şi alte persoane de sex feminin care prestau benevol acte de prostituţie, iar inculpaţii E.I. şi S.G. se preocupau să creeze un climat aparent relaxant, astfel este acceptabilă confuzia martorilor relativ la împrejurările faptei care se judecă.

În drept, activitatea inculpatei E.I. efectuată în cursul anilor 2003-2004, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de a transporta pe partea vătămată K.C. şi pe persoana vătămată F.M., de a primi pe părţile vătămate E.G. şi G.E. şi de a caza pe toate părţile vătămate şi pe persoana vătămată, prin constrângere morală, în scopul exploatării sexuale a victimelor, acţiuni realizate în coautorat cu inculpaţii S.G., Ş.T., S.E., întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Activitatea inculpatului S.G. efectuată în cursul anilor 2003-2004, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de a primi şi de a caza pe părţile vătămate D.B.I., G.E., E.G., K.C. şi K.A. şi pe persoana vătămată F.M. prin constrângere morală, în scopul exploatării sexuale a victimelor, acţiuni realizate în coautorat cu inculpaţii E.I., Ş.T., S.E., întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Activitatea inculpatului S.E. efectuată în cursul anului 2004, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de a recruta prin înşelăciune pe partea vătămată K.C., de a o transporta pe aceasta în scopul exploatării ei sexuale de către inculpaţii E.I. şi S.G. şi de a exercita ameninţări la adresa părţii vătămate G.E., întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Actele inculpatului de ameninţare la adresa părţii vătămate G.E. şi de luare a telefonului acesteia pentru a împiedica să fie contactată sau să îşi contacteze sora reprezintă acţiuni de constrângere a părţii vătămate venite în întărirea activităţii efectuate de inculpaţii E.I. şi S.G. la adresa acestei părţi. Ele au natura unor acte de complicitate care împreună cu cele autorat efectuate la adresa părţii vătămate K.C. constituie elementul material al infracţiunii continuate de trafic de persoane.

Activitatea inculpatului Ş.T. efectuată în cursul anului 2004, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de a recruta prin înşelăciune pe persoana vătămată F.M., de a o caza şi de a o transporta pe aceasta în scopul exploatării ei sexuale de către inculpaţii E.I. şi S.G., întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Acţiunile inculpaţilor S.E. şi Ş.T. de înşelare a victimelor K.C. şi respectiv F.M. constau în prezentarea denaturată a naturii activităţilor lucrative pe care acestea trebuiau să le efectueze în străinătate şi amăgirea subiecţilor pasivi cu locuri de muncă decente şi bine plătite. Din această perspectivă, s-a arătat de către instanţa de apel că nu interesează împrejurarea că victimele s-au lăsat uşor convinse, având în vedere că acestea erau persoane facil influenţabile, tinere, aveau un nivel scăzut de instruire şi puţină experienţă de viaţă. Acţiunile inculpaţilor E.I. şi S.G. de constrângere morală a victimelor constau în preluarea actelor de identitate a acestora, ameninţările adresate părţilor vătămate G., punerea la dispoziţia subiecţilor pasivi a unor mijloace financiare reduse, necesare doar pentru satisfacerea nevoilor de hrană, aducerea victimelor într-o stare de dependenţă faţă de inculpaţi şi, în general, în contribuţia decisivă avută la crearea situaţiei în care se aflau subiecţii pasivi. Astfel, deşi teoretic victimele ar fi putut să părăsească barul şi să se întoarcă în ţară, faptic această posibilitate le-a fost anihilată, în condiţiile în care ele se aflau într-o ţară străină, a cărei limbă nu o vorbeau, nu deţineau bunuri sau valori şi nu aveau banii necesari plecării. În orice caz, toate actele efectuate de inculpaţi nu trebuie examinate singular, ci în complexul activităţilor infracţionale realizate conjugat de inculpaţi şi de alte persoane care nu au fost identificate, de recrutare, transport, primire şi cazare a subiecţilor pasivi, iar complexul infracţional descris mai sus relevă existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de persoane, după distincţiile făcute în raport de fiecare dintre cei patru inculpaţi.

În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat întemeiat apelul declarat de parchet, astfel că l-a admis şi, rejudecând a procedat la condamnarea celor patru inculpaţi.

La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi anume:

-gradul de pericol social concret al faptei celor patru, ţinând de împrejurări care compun elementele infracţiunii de trafic de persoane şi extrinseci acestuia, cum sunt în esenţă natura actelor întreprinse, împrejurările săvârşirii acestora, stăruinţa depusă de inculpaţi în realizarea actelor de executare, perioada de timp cuprinsă de la momentul consumării şi până la epuizarea activităţii infracţionale, numărul participanţilor implicaţi în această activitate, precum şi al victimelor, caracterul organizat al acţiunilor efectuate, gradul de contribuţie pe care fiecare inculpat şi l-a adus la realizarea rezultatului urmărit, urmarea de pericol cauzată;

-persoana inculpaţilor, cu referire la momentele anterioare, concomitente şi ulterioare infracţiunii. În acest sens, inculpaţii E.I. şi S.E. nu se află la prima confruntare cu legea penală, ambii săvârşind infracţiunea care se judecă în situaţia în care în trecut au fost condamnaţi la alte pedepse privative de libertate, şi în condiţiile recidivei postcondamnatorii -inculpata (în raport de condamnarea la pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 611 din 19 martie 2001 a Judecătoriei Tg.-Mureş) şi postexecutorii -inculpatul (în raport de executarea pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1154 din 2 iunie 1999 a Judecătoriei Tg.-Mureş), ceea ce denotă că pronunţarea unor condamnări definitive la pedepse privative de libertate nu au fost suficiente inculpaţilor în vederea reinserţiei sociale. Inculpaţii S.G. şi Ş.T. sunt la primul contact cu legea penală şi anterior faptei au avut un comportament ireproşabil în familie şi societate, împrejurare care va fi reţinută în beneficiul acestora drept circumstanţă de atenuare a pedepsei dintre cele prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. Niciunul dintre inculpaţi nu îşi asumă responsabilitatea activităţilor efectuate, nu a manifestat compasiune pentru victime şi nici regret faţă de cele întâmplate, iar în faţa autorităţilor judiciare ei s-au prezentat doar după numeroase chemări. În schimb, inculpata E.I. a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au comis infracţiuni dintre cele incriminate de Legea nr. 678/2001, în favoarea acesteia operează clauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 18 din Legea nr. 508/2004 şi de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, introdus prin O.U.G. nr. 79/2005 care reprezintă legea penală mai favorabilă inculpatei. Din această perspectivă, deşi contribuţia inculpatei la săvârşirea infracţiunii este covârşitoare, iar inculpata este recidivistă, conduita adoptată de acuzată ulterior faptei va cântări totuşi la stabilirea tratamentului sancţionator al acesteia. Totodată, cu toate că inculpatul S.E. a efectuat trei acte specifice traficului de persoane, atitudinea diferită de a inculpatei, la care a recurs în faţa autorităţilor judiciare, precum şi recidiva atrag aplicarea unei pedepse la minimul special prevăzut de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, în avantajul lui această instanţă neidentificând nicio cauză sau circumstanţă de atenuare a pedepsei. De asemenea, deşi contribuţia inculpatei E.I. este apropiată de cea a inculpatului S.G., acesta din urmă nu a colaborat cu organele de urmărire penală, dar nici nu a mai comis alte infracţiuni, având un bun comportament în familie şi societate, aşa încât pedepsele celor doi vor fi diferenţiate.

-dispoziţiile părţii generale a Codului penal: prevederile art. 37 lit. a) şi art. 61 C. pen. în privinţa inculpatei E.I., vizând definirea şi instituirea tratamentului sancţionator special al recidivei mari postcondamnatorii, atunci când noua faptă a fost săvârşită în cursul liberării condiţionate; art. 37 lit. b) şi art. 39 alin. (4) C. pen., asupra definirii şi aplicării tratamentului sancţionator al recidivei mari postexecutorii, în privinţa inculpatului S.E.; art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., asupra reţinerii circumstanţei atenuante a bunei purtări şi efectelor acesteia pentru inculpaţii S.G. şi Ş.T.;

-limitele de pedeapsă prevăzute în textul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, reduse la jumătate în cazul inculpatei E.I..

În funcţie de aceste criterii, inculpaţilor E.I. şi S.E. le-au fost aplicate câte o pedeapsă de 5 ani pentru fiecare, inculpatului S.G. o pedeapsă de 4 ani închisoare, iar inculpatului Ş.T. o pedeapsă de 3 ani şi 10 luni închisoare, sancţiuni care satisfac principiul proporţionalităţii şi răspund în concret şi în mod eficient nevoilor reeducării şi prevenţiei generale.

În ceea ce priveşte situaţia inculpaţilor S.G. şi Ş.T., Curtea a constatat că aceştia deţin resursele familiale şi sociale necesare resocializării, chiar şi rară executarea în detenţie a pedepselor aplicate, astfel că îndeplinite fiind condiţiile prescrise de art. 86" C. pen. şi considerând că aplicarea pedepsei este pentru inculpaţi un avertisment suficient de puternic în vederea îndreptării, iar scopul sancţiunii privative de libertate poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor principale aplicate celor doi. Gravitarea infracţiunii săvârşite, precum şi perspectivele de reeducare ale inculpaţilor sunt criterii în funcţie de care s-au determinat măsurile şi obligaţiile în sarcina celor doi, precum şi durata termenului de încercare, aceasta din urmă în limitele impuse de art. 862 C. pen. la o perioadă de 6 ani pentru inculpatul S.G. şi de 5 ani şi 10 luni pentru inculpatul Ş.T., termen compus din durata pedepsei aplicate fiecăruia, la care se adaugă un interval de 2 ani.

Conform art. 71 C. pen., ca pedeapsă accesorie, s-au interzis celor patru inculpaţi exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a) şi b) C. pen., de la momentul rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale aplicate.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., în cazul inculpaţilor S.G. şi Ş.T. s-a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii aplicate pe durata termenelor de încercare fixate.

Potrivit art. 12 alin. (2) teza finală din Legea nr. 678/2001, s-au aplicat celor patru inculpaţi pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a interzicerii exerciţiului drepturilor de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi, respectiv a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani în cazul inculpatei E.I. şi al inculpatului S.E., 3 ani în cazul inculpatului S.G. şi 2 ani şi 10 luni în cazul inculpatului Ş.T..

La alegerea felului şi a duratei pedepsei accesorii şi a pedepsei complementare aplicate, s-a avut în vedere natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, precum şi perspectivele de reeducare a inculpaţilor.

În ceea ce priveşte latura civilă, părţile vătămate E.G. şi G.E. s-au constituit iniţial părţi civile în cauză împotriva inculpatei E.I. cu suma de 800 euro prima şi 3.000 euro a doua, cu titlu de daune morale.

Cu ocazia rejudecării pricinii, cele două şi-au majorat pretenţiile solicitate la 3.000 euro E.G. şi la 6.000 euro G.E..

Curte a apreciat că actele inculpatei au lezat libertatea morală a părţilor civile, le-au produs acestora sentimente de anxietate şi de inferioritate, tratate fiind ca simple mărfuri şi nu ca fiinţe umane, le-au cauzat victimelor o stare de teamă, de nelinişte, de zbucium interior şi de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii lor. Prin aceasta, părţile civile E.G. şi G.E. au suferit un prejudiciu moral afectiv pentru a cărui reparare, pe lângă condamnarea penală a inculpatei, e necesară şi acordarea sumelor de 800 euro sau echivalentul în RON al acesteia la data plăţii în folosul părţii civile E.G., precum şi a câtimei de 3.000 euro sau echivalentul în RON al acesteia la data plăţii în folosul părţii civile G.E..

Restul de 3.000 RON (cerut în rejudecare de partea civilă G.E.) şi 2.200 euro (cerut în rejudecare de partea civilă E.G.), Curtea a apreciat că nu li se cuvine părţilor, din două motive: majorarea pretenţiilor civile a fost făcută tardiv, după citirea actului de sesizare şi nu pentru împrejurări care s-au ivit ulterior acestui moment, apoi părţile civile nu au contestat prin apelurile declarate împotriva sentinţei penale nr. 398 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Harghita sumele care atunci le-au fost acordate, astfel în rejudecare nu mai aveau posibilitatea majorării pretenţiilor lor.

Partea vătămată K.C. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 700 euro. În rejudecare, a specificat expres că această sumă o pretinde de la inculpata E.I. şi reprezintă contravaloarea serviciilor sale sexuale oferite clienţilor barului, pe care inculpata nu i-a achitat-o.

Curtea a apreciat că acţiunea promovată de partea vătămată K.C. este nefondată şi a fost respinsă ca atare, deoarece, pe de o parte» câtimea cerută de parte provine din desfăşurarea unor activităţi ilicite de prostituţie, iar pe de altă parte, nu s-au produs probe sub aspectul cuantumului exact al banilor obţinuţi de partea civilă prin practicarea prostituţiei.

Persoanele vătămate D.B.I., K.A. şi F.M. au renunţat la exercitarea acţiunilor civile, iar persoana vătămată K.H. nu s-a constituit parte civilă în cauză, împrejurări constatate prin prezenta decizie.

În ceea ce priveşte situaţia inculpatului T.L., s-a constat că prin sentinţa penală nr. 398 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Harghita pronunţată cu ocazia primei judecăţi în prim grad, inculpatul a fost achitat de sub acuza comiterii infracţiunii de trafic de persoane, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., pe motiv că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

Sentinţa penală menţionată nu a fost apelată de procuror, ci doar de inculpaţii E.I., S.G., S.E. şi Ş.T. şi de părţile vătămate E.G. şi G.E. în traficarea cărora inculpatul Ş.T. nu a avut nicio implicare.

În condiţiile în care procurorul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei penale nr. 398 din 9 decembrie 2008, iar în rejudecare faţă de inculpatul T.L. s-a pronunţat aceiaşi soluţie de achitare şi în baza aceloraşi temeiuri, Curtea a constatat că procurorul nu mai are vocaţia legală să atace sentinţa penală 367 din 19 decembrie 2011 a Tribunalului Harghita din perspectiva soluţiei pronunţate în privinţa inculpatului T.L..

Chiar dacă s-ar interpreta că, prin decizia penală nr. 75/A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Tg. Mureş, de desfiinţare a sentinţei penale nr. 398/2008, în termenii ei, au fost extinse efectele apelurilor declarate de părţile vătămate G.E. şi E.G. şi la celelalte părţi vătămate, în condiţiile în care D.B.I., K.C. şi F.M., pretins traficate de inculpatul T.L. nu au promovat apel împotriva sentinţei penale pronunţate în rejudecare, instanţei de apel nu i s-au deschis căile legale pentru a examina în substanţă legalitatea şi temeinicia rezolvării aduse acţiunii penale puse în mişcare faţă de acest inculpat, soluţia de achitare a lui şi temeiurile pe care se bazează rămânând câştigate cauzei.

În raport de aceste considerentele, prin decizia penală nr. 55/A din 22 iunie 2012 Curtea de apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de către parchet, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând a procedat conform celor anterior arătate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpaţii E.I., S.E., S.G. şi Ş.T..

Inculpata E.I., prin apărător ales, a invocat, în principal cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 172 C. proc. pen., solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, susţinând, pe de o parte, lipsa de motivare a deciziei, şi, pe de altă parte împrejurarea că soluţia de condamnare a fost pronunţată în condiţiile în care curtea de apel nu a efectuat nici un act de cercetare judecătorească. În ceea ce priveşte fondul cauzei, a fost susţinut cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., arătându-se că soluţia de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt, impunându-se casarea deciziei şi menţinerea soluţiei instanţei de fond. În subsidiar au fost formulate critici din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se reducerea pedepsei aplicate reducerea pedepsei aplicate inculpatei.

Inculpaţii S.G. şi Ş.T. a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., arătând că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de condamnare.

De asemenea, s-a arătat că, deşi nu a efectuat niciun act de cercetare judecătorească, instanţa de apel a dat o nouă interpretare materialului probator administrat nemijlocit de prima instanţă şi a pronunţat o soluţie diametral opusă, de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute în actul de sesizare a instanţei. În principal s-a a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, menţinerea hotărârii primei instanţe.

Recurentului inculpat S.E. a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., arătând că soluţia de condamnare a inculpatului este rezultatul unei grave erori de fapt întrucât probatoriul administrat în cauză nu a făcut dovada constrângerii exercitate de acesta asupra părţilor vătămate în vederea practicării de către acestea a prostituţiei.

În subsidiar, prin prisma cazului de casare prev. de de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., s-a solicitat reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate dar şi din oficiu, în raport limitele art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., şi verificând prioritar cazurile de casare a căror incidenţă atrage trimiterea cauzei spre rejudecare, se reţin următoarele:

Referitor la cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., invocat în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (2) C. proc. pen. de inculpaţii S.G. şi Ş.T., privind lipsa de motivare a deciziei pronunţate în apel,

Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată respectă exigenţele dispoziţiilor art. 383 C. proc. pen., dar şi ale art. 6 paragr. 1 din Convenţie, în considerente fiind arătate temeiurile de fapt şi de drept care au condus la admiterea căii de atac declarată de parchet, instanţa examinând cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu doar confirmând susţinerile din actul de sesizare şi din motivele de apel.

Curtea a făcut o analiză coroborată a probelor care au condus la condamnarea inculpaţilor, respectiv a declaraţiilor părţilor vătămate şi ale martorilor ascultaţi în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească, a învederat pe larg argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată sub aspectul laturii civile, după cum şi a făcut o motivare corespunzătoare a modului de individualizare a pedepselor aplicate.

Ca atare, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa cazului de casare invocat, criticile formulate sub acest aspect fiind total nefondate.

Asupra cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., constând în greşita aplicare a legii, prin pronunţarea unei soluţii de condamnarea în apelul promovat de către parchet, consecinţă a reaprecierii probatorului administrat de către instanţa de fond, în condiţiile în care acesta nu a fost administrat nemijlocit de către curtea de apel,

Din actele dosarului Înalta Curte reţine că, prima instanţă, făcând o analiză coroborată a materialului probator, a concluzionat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi, pe cale de consecinţa, a dispus achitarea inculpaţilor E.I., S.E., S.G. şi Ş.T. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. În motivarea soluţiei s-a arătat că din declaraţiile martorilor, inclusiv cei propuşi prin actul de sesizare, nu a rezultat că asupra părţilor vătămate s-ar fi exercitat vreo formă de constrângere sau că acestea ar fi fost recrutate, transportate sau exploatate prin violenţă sau prin alte forme de constrângere.

Instanţa a reţinut că părţile vătămate au prestat activităţi specifice clubului de noapte unde erau angajate, au întreţinut relaţii intime cu clienţii acestui club de bunăvoie şi, deşi aveau posibilitatea să părăsească oricând respectiva locaţie, nu au facut-o, fiind interesate în a obţine cât mai mulţi bani, clienţii achitându-le personal contravaloarea prestaţiilor sexual, sumele obţinute în acest mod revenindu-le în integralitate.

În apelul declarat de către parchet, la primul termen de judecată din 16 martie 2012, Curtea a pus în vedere inculpaţilor prezenţi, S.G. şi Ş.T., dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen, aceştia precizând că nu doresc ca judecata să se facă potrivit procedurii simplificate. Totodată, faţă de soluţia pronunţată de către instanţa de fond, Curtea de apel le-a adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., poziţia inculpaţilor fiind aceea de menţinere a declaraţiilor date anterior, precizând că nu doresc să dea o nouă declaraţie în faţa instanţei de apel, însă "dacă instanţa doreşte să le adreseze întrebări, sunt de acord să fie ascultaţi". Cei doi inculpaţi nu au fost audiaţi.

La următorul termen, din data de 11 mai 2012, Curtea a luat act şi de poziţia inculpatei E.I. care nu a dorit să beneficieze de dispoziţiile art. 3201 C .proc.pen., precizând că nu doreşte să dea noi declaraţii în faţa instanţei de apel, şi că îşi menţine declaraţiile anterioare. O poziţie procesuală identică a avut şi inculpatul E.S..

Fără a se administra probe, la termenul din 8 iunie 2012 au avut loc dezbaterile asupra apelului formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T., iar prin decizia penală recurată, dându-se o nouă apreciere probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, Curtea de apel Târgu Mureş a reţinut o altă situaţie de fapt, opusă celei stabilite de tribunal, dar în concordanţă cu cea expusă în rechizitoriu. Ca atare, constând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), instanţa de apel a dispus condamnarea inculpaţilor E.I., E.S., S.G. şi Ş.T..

Modul în care a procedat curtea de apel, pronunţând o soluţie de condamnare a inculpaţilor, prin reaprecierea probatoriului, fără să îl administreze nemijlocit, este criticabil, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., instanţa verifică hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe noi, având posibilitatea de a da o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe.

Aceste reglementări interne, care autorizează instanţa de apel să dea o nouă apreciere materialului probator, nu pot fi interpretate decât în concordanţă cu prevederile art. 6 din Convenţie şi cu jurisprudenţa instanţei europene în această materie, ce are aplicaţie directă în ordinea juridică a statelor contractante.

Or, Înalta Curte constată că, în mod constant, inclusiv în cauzele pronunţiile împotriva României, Curtea Europeană a statuat faptul că modalitatea de aplicare a art. 6 în fata instanţelor din apel sau recurs depinde de caracteristicile procedurii în căile de atac. Atunci când instanţa de recurs se pronunţă numai în drept, absenta unei proceduri publice, inclusiv a audierii martorilor, nu este contrară prevederilor art. 6. în schimb, atunci când procedura internă permite instanţei de recurs reaprecierea probelor şi a stării de fapt stabilite de instanţele inferioare, art. 6 se aplică integral şi în faţa acestora.

Curtea a reţinut încălcarea dreptului la un proces echitabil în cazul în instanţa de apel a pronunţat o soluţie de condamnare fundamentată pe o nouă interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi în primă instanţă, aceleaşi mărturii ce i-au determinat pe primii judecători să se îndoiască de temeinicia acuzaţiilor şi să dispună o soluţie de achitare. Refuzul instanţei de apel de a asculta martorii, în ciuda cererii formulate de reclamant, înainte de a pronunţa vinovăţia sa, a diminuat în mod considerabil dreptul la apărare, fiind încălcate exigenţele art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (cauza Destrehem contra Franţei).

De asemenea, împrejurarea că, dat fiind soluţia de achitare pronunţată de către prima instanţă inculpatul nu a formulat cereri de administrare de probe, este apreciată de Curte lipsită de relevanţă, obligaţiile ce îi incumbă instanţei de control judiciar în temeiul art. 6 din Convenţie impunându-i să ia măsuri pozitive pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cauza Constantin şi Stoian contra României, Curtea a reiterat că, atunci când i se solicită unei curţi de apel să examineze cauza în fapt şi în drept şi să se pronunţe cu privire la aspectul vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, aceasta nu poate, în ceea ce priveşte procesul echitabil, să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate în persoană de către reclamant, în cazul în care acesta sau aceasta susţine că nu a săvârşit fapta presupusă a constitui infracţiune. În cauză, curtea de apel nu a examinat nicio probă şi nici nu a audiat în mod direct reclamanţii cu privire la fondul acuzaţiilor; faptul că reclamanţii nu au solicitat în mod expres examinarea unor probe suplimentare de către curtea de apel, nu împiedica instanţa respectivă să ia măsuri pozitive în acest sens.

Aceeaşi este poziţia Curţii Europene şi în cauzele Dănilă, Mircea, Iremeinov şi, mai recent, Popa şi Tănăsescu, Găitănaru contra României. În hotărârea din 8 martie 2007(Cauza Dănilă)s-a constatat încălcarea a art. 6 parag. 1, prin aceea că instanţa supremă a stabilit vinovăţia reclamantului întemeindu-se exclusiv pe dosarul din primă instanţă, care conţinea depoziţiile martorilor şi declaraţia acestuia, acelaşi dosar în baza căruia fusese achitat în primă instanţă şi în apel. În aceste condiţii, în opinia Curţii, instanţa trebuia să procedeze la administrarea directă a probelor în speţă şi să audieze din nou atât reclamantul cât şi anumiţi martori, ţinând seama mai ales de chestiunile pe care trebuia să le soluţioneze şi cte importanţa lor pentru reclamant.

În cauza Găitănaru contra României, hotărârea din 26 iunie 2012, Curtea a constatat ca instanţa de recurs s-a pronunţat aproape exclusiv asupra stării de fapt,. reţinând o stare de fapt complet opusă celei stabilite de instanţele inferioare. Pentru a pronunţa condamnarea reclamantului, instanţa nu a oferit o altă interpretare a legii materiale ori procesuale, ci numai o altă viziune asupra probelor administrate, socotind că martorii care au susţinut vinovăţia reclamantului au spus adevărul, contrar celor reţinute de instanţa de fond şi cea de apel, care au avut dubii cu privire la veridicitatea acelor declaraţii. Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, judecătorii din recurs nu au procedat la reaudierea martorilor, ci s-au folosit doar de declaraţiile acestora consemnate la dosarul cauzei. În viziunea Curţii, reinterpretarea probelor,fără ca martorii sa fie reaudiaţi şi fără ca judecătorii să poate aprecia veridicitatea lor în mod direct, reprezintă o atingere grava a dreptului la apărare al reclamantului, fiind încălcat art. 6 din Convenţie.

Concluzionând, în raport de jurisprudenţă constantă a Curţii de la Strasburg, jurisprudenţă ce face parte din ordinea juridică internă, Înalta Curte reţine că dreptul instanţei de apel de reapreciere a probelor, prevăzut ca atare de dispoziţiile art. 378 C. proc. pen., este subsumat obligaţiei de a asigura respectarea art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ceea ce impune administrarea nemijlocită a acestora.

Or, în prezenta cauză, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a stabilit vinovăţia inculpaţilor E.I., E.S., S.G. şi Ş.T. pe baza aceloraşi probe pe care s-a întemeiat soluţia de achitare, fără se audieze nemijlocit părţile vătămate D.B.I., K.A., K.H., E.G., G.E. şi K.C. şi nici pe martorii T.K.K., P.T., F.J., R.R.N. şi F.M.. împrejurarea că nici parchetul şi nici inculpaţii nu au solicitat administrarea de probe este lipsită de relevanţă, în raport de obligaţiile instanţei de a lua măsuri pozitive care să conducă la respectarea exigenţelor art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că, în mod greşit curtea de apel nu a procedat la ascultarea inculpaţilor S.G. şi Ş.T., în condiţiile în care aceştia au arătat că, deşi nu vor să dea declaraţii în faţa curţii, menţinându-şi toate depoziţiile anterioare, în ipoteza în care instanţa doreşte să le adreseze întrebări, sunt de acord să fie ascultaţi. Or, în mod evident inculpaţii nu au înţeles să se prevaleze de dreptul la tăcere, ci, dimpotrivă, şi-au exprimat disponibilitatea de a răspunde întrebărilor instanţei în vederea clarificării situaţiei de fapt.

În tot acest context, Înalta Curte apreciază că procedura ce a condus la condamnarea inculpaţilor nu a avut un caracter echitabil, instanţa de apel ignorând jurisprudenta Curţii Europene cu privire la obligaţiile instanţei de control judiciar atunci când aceasta devoluează cauza în fapt şi în drept, mai ales când controlul vizează o soluţie de achitare.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte reţine incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. atras de greşita aplicare a legii, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare urmare a reaprecierii probelor administrate anterior, fără ca instanţa de apel să audieze nemijlocit părţile vătămate, martorii dar şi cei doi inculpaţi care nu s-au prevalat de dreptul la tăcere.

Pe cale de consecinţă, va admite recursurile inculpaţilor E.I., S.E., S.G. şi Ş.T., va casa în totalitate decizia recurată şi, în raport de dispoziţiile art. 385 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte neputând suplini în recurs întreaga cercetare judecătorească pe care trebuia să o facă instanţa de apel, va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, acesta fiind singurul remediu procesual pentru înlăturarea încălcărilor constatate.

Cu ocazia rejudecării Curtea de apel Târgu Mureş va proceda la reaudierea inculpaţilor care vor dori să dea declaraţii (cu menţiunea că poziţia procesuală de menţinere a declaraţiilor anterioare nu echivalează cu exprimarea dreptului la tăcere şi obligă instanţa să procedeze la ascultarea acestora), a părţilor vătămate D.B.I., K.A., K.H., E.G.,G.E. şi K.C. şi a martorilor T.K.K., P.T., F.J., R.R.N. şi F.M. precum şi la administrarea altor probe a căror utilitate, pertinenţă şi concludentă va rezulta din cercetarea judecătorească. De asemenea, instanţa de apel va avea în vedere şi celelalte critici formulate în recurs de către inculpaţi, a căror analiză nu mai poate fi făcută, faţă de soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, conform art. 192 alin. (3) c.proc.pen., acestea vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursurile declarate de inculpaţii E.I., S.G., S.E. şi Ş.T. împotriva deciziei penale nr. 55/A din 22 iunie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare în apel la Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursurilor rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 100 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părţi vătămate K.C., F.M., E.G., G.E., D.B.I., K.H. şi K.A., în sumă de câte 50 RON se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba maghiară aferent intervalului de timp de 3 ore în care a asigurat traducerea se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 236/2013. Penal  ICCJ. Decizia nr. 204/2013. Penal. Extrădare pasivă (Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 213/2013. Penal