ICCJ. Decizia nr. 2215/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Infracţiuni la legea societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2215/2013
Dosar nr. 3486/90/2011
Şedinţa publică din 21 iunie 2013
Asupra recursului penal de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 360 din 17 octombrie 2012, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art.41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.D.A., la 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe o durată de 3 ani.
În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a mai fost condamnat inculpatul la 1 an închisoare.
În baza art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin.(1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., în condiţiile art. 57 C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II- a, b) şi c) C. pen.
În baza art. 14 C. proc. pen., art. 998 şi urm. C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumelor de 1.445.027 RON şi 18.974 RON, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere, până la data plăţii efective către partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, prin A.N.A.F. cu sediul în Bucureşti, str. A.
A fost obligat inculpatul la 186.951,13 RON către partea civilă SC C. SRL prin lichidator judiciar G.A.I., cu sediul în Rm.Vâlcea, jud.Vâlcea.
În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 163 şi urm. C. proc. pen., s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului creat.
În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii, după rămânerea definitivă, Oficiului Registrului Comerţului, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 3.000 RON cheltuieli judiciare către stat, sumă în care este inclus şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, ce se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.D.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut în actul de sesizare, că în perioada 2006-2008, inculpatul, administrator al SC C. SRL, urmărind să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale către stat, a omis să înregistreze în contabilitatea societăţii operaţiunile economice menţionate în 26 de facturi fiscale emise către persoane fizice şi juridice, după cum, în acelaşi scop, nu a virat sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă pentru lunile iunie, iulie şi august 2007 în cazul a 52 de salariaţi.
Totodată, s-a stabilit că inculpatul, în aceeaşi calitate, a încheiat un contract de leasing financiar, având ca obiect achiziţionarea unei instalaţii solare, fără ca societatea să intre în posesia bunului sau să aibă beneficii de pe urma acestuia, cu toate că au fost achitate, cu titlu de rate, diferite sume de bani.
Din probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că în cursul lunii ianuarie 2003, inculpatul P.D.A., împreună cu D.M., a înfiinţat SC C. SRL Rm. Vâlcea, având ca obiect principal de activitate construcţii de clădiri şi lucrări de geniu, ulterior structura societară suferind modificări succesive.
Astfel, începând cu data de 09 septembrie 2005, inculpatul a devenit asociat unic şi administrator al societăţii, în urma retragerii numitului D.M. şi cesionării părţilor sociale.
La data de 01 noiembrie 2006, au fost cooptaţi martorii C.F. şi B.C.C., aceştia, alături de inculpat, având calitatea de asociaţi şi administratori ai societăţii.
La rândul său, la data de 31 iulie 2007, martorul B.C.C. s-a retras din societate, care şi-a desfăşurat în continuare activitatea cu ceilalţi doi asociaţi şi administratori, inculpatul P.D.A. şi martorul C.F.
Prin sentinţa comercială nr. 47/C din 16 ianuarie 2008 a Tribunalului Vâlcea, s-a declarat deschisă procedura insolvenţei SC C. SRL, pentru ca prin sentinţa nr. 1232 din 27 octombrie 2008, pronunţată de aceeaşi instanţă, să se dispună trecerea la faliment şi dizolvarea societăţii.
Anterior intrării în insolvenţă, SC C. SRL a fost suspusă unor verificări din partea organelor de inspecţie fiscală, fiind vizată perioada 01 ianuarie 2006-31 iulie 2007, în care societatea a desfăşurat activităţi de construcţii şi prestări servicii, precum şi comerţ cu materiale de construcţii.
Organele de control fiscal au constatat, că în contabilitatea SC C. SRL nu au fost înregistrate 15 facturi fiscale, emise în urma unor operaţiuni comerciale derulate cu SC A.I. SRL, SC C. SRL, SC D.C. SRL, SC B. SRL, SC O.T. SRL, SC V.G. SRL, SC AA.P. SRL, SC P.R.G. SRL şi SC A. SRL, şi persoana fizică C.A., ceea a condus la prejudicierea bugetului de stat, constând în impozit pe profit şi T.V.A. aferente.
În cursul lunii iunie 2010, SC C. SRL a fost suspusă unor verificări suplimentare cu privire la modul de determinare, evidenţiere, declarare şi virare a impozitelor taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului general consolidat al statului, controlul acoperind intervalul cuprins între 01 octombrie 2006-30 aprilie 2010.
Cu acest prilej, s-au constatat alte aspecte de natură infracţională, fiind identificate 11 facturi fiscale emise în perioada noiembrie 2006 – ianuarie 2008 către persoana fizică M.I.D., care, de asemenea, nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii.
Între SC C. SRL şi persoana amintită au fost încheiate contractele din 02 februarie 2006, din 21 septembrie 2006 şi din 24 septembrie 2007, având ca obiect execuţia de lucrări de construcţii la un imobil (bloc de locuinţe), care au stat la baza emiterii acestor facturi.
Prin raportul de expertiză financiar contabil întocmit în cauză şi suplimentul la acest raport, au fost confirmate constatările organelor de inspecţie fiscală, stabilindu-se că prin neînregistrarea în evidenţa contabilă a celor 26 de facturi fiscale, bugetul de stat a fost păgubit cu sumele de 680.409 RON, impozit pe profit şi 774.618 RON, reprezentând T.V.A. de plată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţi revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective.
Cu toate că, în drept, SC C. SRL a fost administrată atât de către inculpatul P.D.A., cât şi de către martorii C.F. şi B.C.C., totuşi, aceştia din urmă nu au desfăşurat faptic acte de administrare a societăţii.
Practic, a reţinut prima instanţă, calitatea de administrator a celor doi martori a avut un caracter formal, căci, aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi, în fapt, singura persoană care a asigurat conducerea activităţii şi a realizat efectiv acte de administrare a fost inculpatul, căruia îi revine, exclusiv, responsabilitatea pentru omisiunea înregistrării în contabilitate a operaţiunilor comerciale consemnate în facturile fiscale.
De altfel, audiat fiind de organele de urmărire penală, inculpatul nu a contestat această împrejurare, recunoscând că a emis în numele SC C. SRL facturile ce nu apar înscrise în evidenţa contabilă a firmei.
A susţinut, însă, cu referire la primele 15 facturi, că neînregistrarea acestora nu-i poate fi imputată, întrucât, unul dintre salariaţii societăţii, martorul L.E.I. a omis să le predea SC S. SRL, care ţinea evidenţa contabilă a SC C. SRL.
O atare apărare, în opinia instanţei de fond a fost lipsită de suport probator, în declaraţiile sale martorul amintind arătând constant că nu i se poate reţine nici o culpă în legătură cu neînregistrarea facturilor, câtă vreme inculpatul, din poziţia deţinută, era cel care îi încredinţa documentele ce urmau a fi remise către societatea cu care era încheiat în acest sens contractul de prestări servicii şi care întocmea situaţiile financiar contabile pe baza acestora.
Instanţa de fond a apreciat, că în aceste condiţii, se impune cu pregnanţă constatarea că inculpatul a omis cu bună ştiinţă contabilizarea facturilor respective, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, mai ales că acestea nu au fost înregistrate nici ulterior finalizării primei inspecţii fiscale, iar după luna iulie 2007 nu a mai ţinut nici un fel de evidenţă contabilă, chiar dacă a continuat să emită facturi către martorul M.I.D. şi a încasat contravaloarea acestora.
Cu privire la facturile emise către această persoană, inculpatul a declarat că operaţiunile consemnate în cuprinsul lor nu sunt reale.
Instanţa de fond a reţinut, că existenţa acestor operaţiuni nu poate fi pusă la îndoială, atitudinea inculpatul fiind, iarăşi, nesinceră, având în vedere că martorul M.I.D. a precizat că au fost achitate sumele de bani menţionate în facturi către executantul lucrărilor, la dosar fiind depuse documente ce atestă aceste plăţi.
În cursul lunilor iunie - august 2007 în cadrul SC C. SRL şi-au desfăşurat activitatea 52 de salariaţi, pentru care societatea a reţinut sumele datorate de angajaţi pentru fondurile C.A.S., C.A.S.S. şi şomaj, precum şi cele reprezentând impozit pe venitul din salarii, care nu au fost virate în termenul prevăzut de lege către bugetul consolidat al statului.
Cuantumul acestor contribuţii şi impozite, reţinute şi nevărsate, pentru întreaga perioadă s-a ridicat la suma de 18.974 RON, potrivit aceluiaşi raport de expertiză.
Prima instanţă a apreciat, că şi în acest caz, răspunderea pentru încălcarea obligaţiei de a reţine şi vira la buget impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă revine inculpatului P.D.A., care a asigurat administrarea nu numai în drept, dar şi în fapt a SC C. SRL.
În legătură cu această faptă, inculpatul a pretins că neplata acestor sume a fost consecinţa lipsei disponibilităţilor băneşti, apărare care a fost întărită şi de expertul desemnat în cauză, care a concluzionat în acelaşi sens.
Apărarea inculpatului a fost înlăturată de către prima instanţă, pentru că, în realitate, aşa cum rezultă chiar din constatările expertizei, SC C. SRL a dispus de sume de bani suficiente pentru achitarea sumelor datorate cu acest titlu, care, însă, au primit alte destinaţii, inclusiv pentru plăţi decurgând din operaţiuni contrare intereselor societăţii (de exemplu, rate leasing financiar), reţinerea şi nevărsarea contribuţiilor fiscale fiind comisă cu intenţie.
Prin contractul de leasing financiar din 07 februarie 2007, SC C. SRL, reprezentată de inculpat, a achiziţionat de la SC D.L. SRL Slatina o instalaţie solară în valoare de 544.000 RON, pentru care s-a obligat să plătească, în 60 de rate, suma de 943.840 RON.
Ulterior, pentru neplata ratelor, în cursul lunii martie 2009, contractul a fost reziliat, până la acel moment fiind achitată către societatea de leasing suma de 186.951,13 RON .
În pofida faptului că a survenit încetarea contractului, bunul respectiv nu a fost restituit finanţatorului, după cum nu a fost identificat nici în posesia utilizatorului, verificările efectuate de organele de control fiscal stabilind că instalaţia solară nu a existat fizic în patrimoniul nici uneia dintre părţile contractante.
Referitor la aceste aspecte, inculpatul a adoptat o atitudine inconsecventă, în final susţinând că acest bun nu s-a aflat în folosinţa societăţii, achiziţia în sistem leasing a instalaţiei fiind una fictivă, contractul fiind încheiat pentru a masca un împrumut obţinut de la reprezentanţii unei societăţi din municipiul Târgu Jiu, care se ridica la aproximativ 50% din valoarea stipulată, banii astfel obţinuţi fiind utilizaţi în interesul SC C. SRL.
Cu privire la aceste împrejurări, mai ales folosirea banilor în beneficiul societăţii, inculpatul nu a furnizat nici un fel de dovezi.
Dimpotrivă, în condiţiile în care SC C. SRL nu a intrat în posesia instalaţiei solare, în executarea obligaţiilor contractuale, societatea a achitat sume importante, cu titlu de rate (în total 186.951,13 RON).
S-a constatat, însă, de către instanţa de fond, că încadrarea juridică dată faptelor comise de inculpat prin actul de trimitere în judecată nu a fost în totalitate, corectă, impunându-se, conform art. 334 C. proc. pen., schimbarea acesteia.
Instanţa de fond a avut în vedere infracţiunea de evaziune fiscală, în cazul căreia, ţinând seama de întinderea prejudiciului, sunt incidente şi dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.
Drept urmare, instanţa de fond a constatat, că fapta inculpatului P.D.A., administrator al SC C. SRL, care, în baza aceRONaşi rezoluţii infracţionale, de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale către stat, în mod repetat, în perioada 2006-2008 nu a înregistrat în contabilitatea societăţi operaţiunile comerciale menţionate în 26 de facturi fiscale, producând bugetului de stat un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanţa de fond a constatat, că fapta inculpatului care, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a omis să vireze sumele reţinute, reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, pentru lunile iunie – august 2007 în cazul a 52 de salariaţi ai societăţii, constituie infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Fapta inculpatului de a acţiona în numele şi pe seama SC C. SRL, dar în folosul propriu, încheind contractul de leasing financiar din 07 februarie 2007, având ca obiect achiziţionarea unei instalaţii solare, fără ca societatea să intre în posesia bunului ori să beneficieze de pe urma acestuia, achitând către finanţator diferite sume de bani, întruneşte elementele constitutive ale a infracţiunii prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
Reţinând existenţa faptelor penale, săvârşite cu intenţie de către inculpat, s-a dispus condamnarea acestuia.
Evaluând gradul de pericol social al infracţiunilor, dedus din conţinutul concret, împrejurările în care au fost comise şi consecinţele produse, cât şi datele ce ţin de persoana inculpatului, cu precădere conduita anterioară, la momentul săvârşirii faptelor nefiind cunoscut cu antecedente penale, şi cea procesuală, în bună măsură nesinceră, instanţa de fond a stabilit pedepse cu închisoarea, îndreptate către minimul special prevăzut de lege, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a-II-a, b) şi c) C. pen. (în cazul infracţiunii de evaziune fiscală), care au fost contopite după regulile existente în materia concursului de infracţiuni, dispunându-se ca executarea pedepsei principale aplicate să se facă în regim de detenţie.
S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a –II-a, b) şi c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Sub aspect civil, pentru consideraţiile ce preced, inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 1.445.027 RON şi 18.974 RON, plus dobânzi şi majorări de întârziere, până la data plăţi efective, către partea civilă Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, tot în parte, a fost admisă şi acţiunea civilă formulată de SC C. SRL, prin lichidatorul judiciar, iar sumele achitate efectiv de societate în executarea contractului de leasing se ridică la 186.951,13 RON, limită până la care au fost acordate şi despăgubirile civile către partea civilă.
Dat fiind caracterul obligatoriu, a fost instituită măsura asiguratorie a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, până la concurenţa prejudiciului cauzat (art. 11 din Legea nr. 241/2005).
În baza art. 13 din acelaşi act normativ, după rămânerea definitivă, a fost comunicat, în copie, dispozitivul hotărâri de condamnare Oficiului Registrului Comerţului, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel partea civilă Ministerul Finanţelor Publice – prin A.N.A.F. – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi inculpatul P.D.A.
Partea civilă, deşi a declarat apel în termen legal şi a arătat că motivele de apel le-a depus la primul termen de judecată, acestea nu au fost depuse, neprezentându-se, de altfel, nici la judecarea cauzei.
Inculpatul, prin apărătorul desemnat din oficiu a criticat soluţia sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând, în esenţă, că se impune reducerea cuantumului pedepsei.
Prin decizia penală nr. 4/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea a judeţului Vâlcea şi de inculpatul P.D.A. împotriva sentinţei penale din 17 octombrie 2002, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. 3486/90/2011.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în cauză fiind corect reţinută vinovăţia inculpatului şi încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina acestuia, iar latura civilă a cauzei a fost corect soluţionată.
Împotriva acestei decizii, în termenul legal prev. de art. 3853 C. proc. pen., partea civilă A.N.A.F. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea a declarat recurs fără a fi motivat.
Recursul nu este fondat.
Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, conform art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., cât şi din prisma disp. art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., reţine Înalta Curte că recursul declarat de partea civilă nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează:
Reţine Înalta Curte că faptele şi modalitatea de comitere a acestora au fost temeinic stabilite în cauză, în urma unei analize atente şi obiective a materialului probator administrat, iar pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului este corect individualizată.
Referitor la latura civilă a cauzei, verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate, prin prisma recursului declarat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, întrucât prejudiciul a fost corect stabilit.
Astfel, din expertiza contabilă efectuată în cauză s-a constatat că valoarea prejudiciului este de 1.445.027 RON şi, respectiv, 18.974 RON, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Probele administrate au dovedit că suma de 1.445.027 RON reprezintă prejudiciul rezultat din activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului cu referire la infracţiunea de evaziune fiscală, fiind format din 680.409 RON impozit pe profit şi 774.618 RON TVA.
Suma de 18.974 RON reprezintă prejudiciul cauzat de activitatea infracţională a inculpatului, constând în neplata unor impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă pentru salariaţii SC C. SRL.
Prin urmare, nefiind identificate alte cazuri de casare, care, luate în considerare din oficiu, să facă posibilă reformarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă, ca nefondat recursul declarat de partea civilă.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă A.N.A.F. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei penale nr. 4/A din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat P.D.A., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 iunie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 2212/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 2216/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
