ICCJ. Decizia nr. 2220/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2220/2013
Dosar nr. 1228/1/2013
Şedinţa publică din 21 iunie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 980/F din 08 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 29720/3/2011 a respins cererea de restituire a cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, ca neîntemeiată.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.M.G. la pedeapsa de 7 ani închisoare, în regim de detenţie, pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reţinerea de la 24 martie 2011 şi arestarea preventivă de la 31 martie 2011 la 20 iunie 2011.
În baza art. 255 alin. (5) C. pen., s-a dispus restituirea către martorul S.D.P. a sumei de 1.398.400 RON.
S-a constatat că suma de 40.000 euro pusă la dispoziţie din fondurile speciale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost recuperată în urma flagrantului.
În baza art. 14 pct. 3 lit. a) C. proc. pen., a fost desfiinţat contractul de cesiune de părţi sociale autentificat în 01 februarie 2011 la B.N.P. F.R.
În baza art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 78/2000, a fost menţinut sechestrul judiciar, astfel cum a fost instituit prin ordonanţele din 01 aprilie 2011 şi 18 aprilie 2011 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 15.000 RON cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul nr. 14/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Corupţiei, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a şi învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului P.M.G. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând, în esenţă, în aceea că în perioada septembrie 2009 - martie 2011, în calitate de preşedinte al Federaţiei S. România, a primit de la martorul S.D.P., în baza unei înţelegeri anterioare, în mod repetat (lunar), sume de bani reprezentând circa 20% din valoarea fiecărei situaţii de lucrări decontate, totalizând 1.398.400 RON şi 40.000 euro pentru a atribui firmei SC E. SRL contractul de execuţie lucrări din 22 mai 2009, având ca obiect executarea obiectivului „Centrul de educaţie, perfecţionare şi recreere Snagov”, precum şi posesia de fapt a unui imobil situat în Predeal, în valoare de 535.165 RON.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare, în conformitate cu disp. art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 - art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi - instanţa fondului a examinat şi apreciat materialul probator, confirmând existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acesteia, în care sens a reţinut:
Cu privire la cererea de restituire a cauzei la Direcţia Naţională Anticorupţie:
Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului-verbal, şi la fapta şi persoana pentru care se solicită extinderea.
Faţă de aceste dispoziţii legale clare nu a avut nicio relevanţă faptul că a fost admisă - de către alt complet, plângerea formulată de inculpat împotriva soluţiei de neîncepere a urmării penale adoptată de Direcţia Naţională Anticorupţie faţă de denunţător.
În cauză urmărirea penală a fost începută împotriva inculpatului şi a notarului public F.R. (pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală), iar probatoriul a fost administrat legal şi temeinic în faza de urmărire penală, aşa încât nu s-a putut susţine că urmărirea penală nu ar fi completă în cauză.
Cât priveşte rechizitoriul, acesta a cuprins toate menţiunile prevăzute de art. 263 C. proc. pen. şi a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.
Aşa fiind, Tribunalul a respins cererea de restituire a cauzei la Direcţia Naţională Anticorpuţie ca neîntemeiată.
Cu privire la situaţia de fapt, Tribunalul a reţinut următoarele:
În perioada anilor 2009-2010, inculpatul P.M.G., având funcţia de preşedinte al Federaţiei S., a primit de la martorul S.D.P., în baza unei înţelegeri anterioare, în mod repetat, sume de bani reprezentând circa 20% din valoarea fiecărei situaţii de lucrări decontate, pentru a atribui firmei SC E. SRL un contract de execuţie lucrări având ca obiect executarea obiectivului „Centrul de educaţie, perfecţionare şi recreere Snagov”, preţul negociat al contractului fiind de 9.234.570 RON, fără TVA, suplimentat ulterior cu suma de 1.875.915 RON, fără TVA.
Contractul de execuţie lucrări a fost încheiat în 22 mai 2009, fiind semnat de S.D.P., director, şi S.C., director economic la SC E. SRL - executant, şi P.M.G., preşedinte al Federaţiei S., T.M., preşedinte al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi P.M., preşedinte al Uniunii Sindicale S. Bucureşti, în calitate de beneficiari.
De asemenea, a rezultat că la data de 01 februarie 2011, în baza unei înţelegeri anterioare dintre S.D.P. şi P.M.G., cel din urmă a primit, prin intermediul soţiei sale, P.C., un imobil tip vilă situat în Predeal, în valoare de circa 200.000 euro, prin cedarea părţilor sociale deţinute de SC M. SRL la SC D.D.T.C.I. SRL (în patrimoniul căreia se găsea imobilul), către P.C., la o valoare mult diminuată (50.000 euro). Reprezentanta societăţii cedente a fost martora M.M.M., care a avut o datorie de 183.000 euro la S.D.P. şi căreia acesta i-a indicat să efectueze tranzacţia cu familia P. Scopul primirii acestui imobil a fost acela de a compensa, dacă P.M.G. şi-ar fi dat acordul, unele tranşe din mită neplătite încă de către S.D.P., aferente lunilor următoare, sau de a facilita obţinerea de către firma SC E. SRL a unei lucrări viitoare.
În total, în perioada septembrie 2009 - martie 2011, inculpatul, în calitate de preşedinte al Federaţiei S. România, a primit de la denunţătorul S.D.P., în baza unei înţelegeri anterioare, sumele de 1.398.400 RON şi 40.000 euro, precum şi posesia de fapt a unui imobil situat în Predeal în valoare de 535.165 RON.
Întrucât inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, Tribunalul a făcut o serie de comentarii asupra susţinerilor acestuia şi asupra probelor administrate.
Astfel, în faza de urmărire penală, inculpatul P.M.G. a afirmat că suma de 40.000 euro găsită asupra sa, cu ocazia flagrantului ar fi reprezentat un împrumut care i l-a dat denunţătorului S.D.P. în urmă cu două luni şi pe care acesta i l-a restituit.
Această apărare nu a putut fi reţinută.
Astfel, flagrantul a fost organizat la 24 martie 2011, ceea ce a înseamnat că pretinsul împrumut ar fi fost acordat în ianuarie 2011.
Dacă ar fi aşa, nu s-ar fi explicat afirmaţia inculpatului dintr-una din convorbirile telefonice „pe decembrie nu mi-ai dat”, denunţătorul neputând să datoreze banii pentru un împrumut ce nu fusese încă acordat.
În faza de judecată, inculpatul a susţinut, în esenţă, că sumele de bani, în RON, date denunţătorului nu ar fi fost date cu titlu de mită, ci pentru construirea unei case, în comuna V., iar suma de 40.000 euro ar fi reprezentat restituirea de către denunţător a unei părţi din sumele date în avans denunţătorului de către inculpat pentru construcţia casei, în condiţiile în care, în perioada iernii lucrările la locuinţa respectivă fuseseră sistate.
Nici această apărare nu a putut fi reţinută, dar a necesitat câteva precizări.
Astfel, este cert că între inculpat şi martorul S.D.P. au existat iniţial relaţii de strânsă prietenie.
Aceste relaţii de prietenie s-au concretizat în mai multe raporturi juridice între inculpat şi denunţător, unele licite, cum au fost cele legate de construirea casei din comuna V. şi de diverse sume de bani rulate între părţi cu acest prilej şi alte raporturi juridice ilicite şi care au făcut obiectul acestui dosar, şi anume cele legate de executarea „Centrului de educaţie, perfecţionare şi recreere Snagov”.
Sub acest aspect au fost relevante susţinerile denunţătorului, care a făcut o distincţie netă între sumele date ca mită inculpatului şi celelalte sume de bani a căror remitere nu are nimic ilicit.
A mai fost de precizat că, între sumele date ca mită inculpatului şi celelalte sume de bani date acestuia, nu s-a putut opera vreo compensare sau altă operaţie juridică civilă sau comercială, nu s-au putut compensa sume licite cu sume ce au făcut obiectul unei infracţiuni.
În realitate, sumele de bani date de către inculpat denunţătorului pentru executarea centrului de la Snagov şi remiterea posesiei de fapt a unei vile din Predeal a reprezentat cert o luare de mită de către inculpat, acest lucru rezultând din mai multe mijloace de probă.
Astfel, în declaraţia detaliată dată la 24 martie 2011, martorul S.D.P. a precizat, referitor la contractul de execuţie lucrări din 22 mai 2009, pentru obiectivul de la Snagov, că înţelegerea pe care a avut-o cu inculpatul P.M.G. anterior încheierii contractului a fost următoarea: se va calcula preţul real al lucrării prin rularea devizelor furnizate de proiectant, iar diferenţa dintre preţul final al contractului şi preţul real al lucrării, din care se scad impozite într-o anumită cotă, îi va reveni inculpatului sub formă de comision. Au mai fost discuţii ulterioare prin care acesta a încercat să scadă din ce în ce mai mult valoarea reală a lucrării, pentru a-şi mări marja de „comision”, până la o zonă în care S.D.P. a refuzat să mai scadă. În urma acestor negocieri s-a ajuns la o rată lunară de 87.400 RON (peste 20% din valoare). Iniţial S.D.P. a fost cel care i-a propus lui P.M.G. unele foloase materiale în schimbul încredinţării lucrării, acesta acceptând, iar ulterior mergând cu solicitările până la procentul anterior menţionat.
P.M.G. şi-a asumat şi rolul de a-i convinge şi pe ceilalţi doi beneficiari în semnarea contractului cu SC E. SRL.
Conform graficului de execuţie, primele plăţi s-au efectuat în luna septembrie 2009, acesta fiind primul moment în care martorul S.D.P. a început să-i plătească lui P.M.G. sume de bani cu titlu de mită.
Martorul S.D.P. a precizat că în noiembrie-decembrie 2010 era la zi cu plăţile comisioanelor. Anterior, în cursul anului 2010, s-a modificat graficul de execuţie a lucrărilor de aşa manieră încât producţia lunară în cinci luni, respectiv iunie-octombrie s-a dublat, urmând ca în lunile noiembrie 2010 - martie 2011 să nu se lucreze. Una din entităţile contractante nu a putut achita suma dublă, urmând a o achita jumătate în lunile decembrie - aprilie. Având în vedere aceste aspecte, a rezultat că tranşele de comision au fost şi în această perioadă de 87.400 RON, iar în lunile ianuarie-aprilie 2011 ar fi trebuit plătite patru tranşe de comision, pentru ca la sfârşitul perioadei să se ajungă la zi cu achitarea acestora.
Tot denunţătorul a arătat în ce împrejurări s-a ajuns la remiterea posesiei de fapt a imobilului din Predeal către inculpat.
Luarea de mită a fost confirmată şi de înregistrarea din 01 martie 2011:
„S.D.P.: Oricum, eu, eu, eu vroiam să vă propun următoarea chestie! Ă, nu ştiu, dacă vă avantajează, dacă nu vă avantajează, dacă e... Da’ m-am gândit eu în sinea mea, că asta e singura metodă. Deci, dacă puteţi prelua şi jumatea ailaltă de... cu Predealu’! Ştiţi că avusesem o discuţie, să facem fifty-fifty! În ideea în care eu am şi eu capacitatea financiară. Ori... acuma în… în problemele astea mă gândeam, practic, să vă propun să preluaţi şi jumătatea mea. Că făcusem noi o socoteală, un bileţel...
P.M.G.: Aşa, şi după aia decontăm...
S.D.P.: Şi… şi ă… noi compensăm!
P.M.G.: Le compensăm aşa? Da!
S.D.P.: Şi, şi ă... Şi, şi ă... Nu, că la sfârşitu’ lu’ aprilie, când se face situaţia s... sunt capabil să fac şi plata. Da’ până atuncea n-am cum! Deci, la sfârşitu’ lu’ aprilie pot...
P.M.G.: O.K.! La asta mă gândesc! Da’ eu eram pregătit pentru o jumătate de efort, acuma, trebuie să discut şi eu acasă, să fac şi eu nişte calcule să văd dacă ...[neinteligibil]... Păi, mă gândesc ...[neinteligibil]... cum fac.
S.D.P.: Ă! Normal, nu, văd ce rămân şi ca să, ca să fie, ca să fie, ca să fie, ca să fie O.K., să nu aveţi ă… nu ştiu, ă... senzaţia că vă forţez mâna...
P.M.G.: Nu, da’...
S.D.P.: Facem şi când s-o face construcţia, stabilim un preţ de piaţă şi eu spun: „Dom’ne, de la preţu’ ăsta de piaţă, uite mai scădem X, ca să fie...”
..............................................................
S.D.P.: Deci, pe centru’ lucrurile merg ca şi...
P.M.G.: Conform contractului, aicea nu e un contract cu mine, e cu trei oameni care trebuie să vadă că...
S.D.P.: Deci, deci, nu vă faceţi probleme!
P.M.G.: Deci, etapă cu etapă pe...
S.D.P.: Lucrarea, lucrarea merge înainte! Eu sunt conştient că lucrarea asta e importantă şi pentru mine... Aţi făcut nişte eforturi să mi-o daţi…
P.M.G.: Tocmai de aia! O s-o ducem...”
Din acest context a rezultat cu certitudine înţelegerea dintre inculpatul P.M.G. şi martorul S.D.P. pentru atribuirea de către cel dintâi, în calitate de reprezentant al beneficiarului Federaţia S., a lucrării menţionate, în favoarea SC E. SRL, precum şi implicarea directă a inculpatului în procesul de atribuire.
În continuare, inculpatul a iniţiat un dialog pe tema întârzierii plăţii de către S.D.P. a „comisioanelor” lunare către el, după cum urmează:
„P.M.G. [vorbeşte în şoaptă]: Păi… cum rămâne cu ce mi-ai zis? Că… ăia au făcut viramentu’, că… completezi de la tine şi… mai avem două luni de stat!”
S.D.P.: Păi…
P.M.G.: Când?
S.D.P.: Eu zic aşa: facem ă…
P.M.G.: Că, noi indiferent, noi indiferent cum s-a dat şi …[neinteligibil]…
S.D.P. [vorbeşte în acelaşi timp cu P.M.G.]: Facem, facem, facem la sfârşitu’ lu’ aprilie.
P.M.G.: Păi, ce facem la sfârşitu’ lu’ aprilie? Pe toate lunile?
S.D.P.: Compensarea până atunci o socotiţi dacă vreţi să… aşa… Şi… facem o socoată.
P.M.G.: Păi… aia e…
S.D.P.: Atunci, atunci pot!
P.M.G. [vorbeşte în şoaptă]: Eu zic…
S.D.P. [vorbeşte în şoaptă]: Până atuncea n-am cum, că n-am!
P.M.G. [vorbeşte în şoaptă]: Păi, da, mă, da’ o să fie ianuarie, februarie, martie, aprilie, patru luni!
S.D.P.: Da.
P.M.G.: Şi o să poţi atunci.
S.D.P.: Păi…
P.M.G.: Ăia cu compensarea nu te aştepta la… Bun, ce mare lucru e faţă de ce ţi-am dat eu şi ce… ar trebui să…?”
Relevantă este şi convorbirea din 24 martie 2011:
„P.M.G.: Da!
S.D.P.: Ă…
P.M.G.: Zi-mi ce… Cu chestia aia!
S.D.P.: Păi, nu vorbii că e şi băiatu’ acia şi ziceam că…
P.M.G.: Da!
S.D.P.: Am reuşit de am făcut rost de nişte bani…
P.M.G.: Aşa!
S.D.P.: Şi vă dau acum ceva. I-am schimbat în euro că, că… Patruzeci de mii!
[Conform imaginilor video, numitul S.D.P. scoate din buzunarul interior al hainei un plic de culoare albă, pe care-l înmânează numitului P.M.G.]
P.M.G.: Patruzeci de mii totu’, da?
S.D.P.: Patru…
P.M.G.: Da’ ă…
S.D.P.: Şi facem… Facem o socoteală că…
P.M.G. [vorbeşte în acelaşi timp cu S.D.P.]: Tre’ să facem o… Facem o discuţie pe sume.
S.D.P.: Facem o socoteală că eu am, eu am toate, toate datele!
P.M.G.: O. K.!
.........................................................................
S.D.P.: Haideţi, că e relativ simplu aicea! Aici e relativ simplu! Deci, noi ca să… În decembrie eram la zi, aicea, cu hotelu’, da?
P.M.G.: Ăhă …[neinteligibil]…
S.D.P.: La sfârşitu’ lu’ decembrie eram la zi!
P.M.G.: Pe decembrie nu mi-ai dat!
S.D.P.: Mă rog, da’ în…
P.M.G.: Fără decembrie!
S.D.P.: Aferent lunii decembrie sunt patru luni, da? Decembrie, ianuarie, februarie şi martie, da?
P.M.G.: Da, da!”
Săvârşirea infracţiunii de luare de mită a rezultat şi din comportamentul inculpatului.
Astfel, acesta conştient de caracterul ilicit al faptelor sale, i-a precizat „eu cu dumneata nu pot face decât înţelegeri verbale”, vorbeşte în şoaptă la telefonul mobil, îi solicită fiului său să iasă din încăpere atunci când vorbeşte cu denunţătorul şi se declară de acord cu acesta că locaţia aleasă pentru o întâlnire nu este o locaţie prea sigură şi că pe viitor, întâlnirile să aibă loc la Snagov.
Pretinderea mitei de către inculpat şi faptul că acest lucru s-a făcut în virtutea unei înţelegeri anterioare s-a probat şi cu declaraţiile martorilor S.C., M.C. şi M.M.M..
Aceştia au arătat, la unison, că inculpatul a pretins mită (şi a primit mită) denumită „comision”, lunar pentru lucrarea de la Snagov.
Această mită a fost un procent de 20% din valoarea lucrărilor facturate, numai că, în fapt, s-a ajuns la un procent de 20%.
Definitorie în acest sens a fost şi menţiunea făcută de martorul M.C. în declaraţia sa despre spusele denunţătorului cu privire la mita pretinsă şi primită de inculpat („ăştia nu se mai satură!”).
Şi al doilea act material al infracţiunii de luare de mită (remiterea în fapt către inculpat a posesiei vilei de la Predeal) a fost descris detaliat de aceşti martori, confirmând susţinerile denunţătorului. El a rezultat şi din afirmaţiile făcute de inculpat în dialogul din data de 24 martie 2011:
„P., m-ai băgat în chestia aia! Tu crezi că eu aveam chef să-i cumpăr lu’ M.”.
Preluarea în fapt a vilei rezultă tot din afirmaţia inculpatului „Păi nu, n-ai ce să vorbeşti cu ea, că eu am…baza, am preluat-o! Am făcut actele, suntem terminaţi!”.
O recunoaştere indirectă a comportamentului său infracţional a făcut-o inculpatul şi prin plângerea penală pe care i-a făcut-o denunţătorului pentru dare de mită.
Într-adevăr, dacă-l acuză pe denunţător că i-a dat mită, a însemnat, logic, că inculpatul a primit mită (nerezultând de nicăieri că inculpatul ar fi refuzat, nu ar fi acceptat sau respins primirea mitei).
S-a mai încercat de către apărare să se submineze credibilitatea denunţătorului cu două argumente, ce la prima vedere par logice, dar care totuşi nu a rezistat la o analiză atentă.
Mai întâi, s-au ridicat semne de întrebare asupra faptului că denunţătorul şi inculpatul s-au întâlnit în sediul Ministerului de Interne (la biroul inculpatului).
Acest lucru a fost însă perfect posibil. Denunţătorul a precizat în declaraţia dată în instanţă că nu a presupus mari greutăţi şi nu a implicat un control foarte riguros şi în niciun caz un control corporal.
În plus, nu trebuie uitat faptul că apoi inculpatul şi denunţătorul au convenit ca întâlnirile ulterioare dintre ei să aibă loc la Snagov.
Un alt semn de întrebare ridicat de apărătorii inculpatului a fost cum a acceptat denunţătorul, o persoană cu probleme financiare, să-i dea inculpatului sume atât de mari drept de mită şi pe o perioadă atât de îndelungată şi nu s-a dus mai devreme la Direcţia Naţională Anticorupţie.
Acest lucru însă s-a explicat logic prin faptul că denunţătorul a sperat să mai primească de la inculpat şi alte lucrări de o mare valoare prin executarea cărora să obţină un profit ce i-ar fi permis să-şi rezolve toate eventualele sale probleme financiare.
Relevantă a fost în acest sens afirmaţia denunţătorului din dialogul din 24 martie 2011 „îmi daţi şi mie o lucrare că mai curând mă interesează o lucrare decât… Şi facem cum am făcut şi la asta cu hotelu’!” (hotelul fiind Centrul de la Snagov).
Nu trebuie omis nici faptul că între inculpat şi denunţător au existat relaţii de strânsă prietenie.
Practic, numai lăcomia inculpatului şi faptul că denunţătorul ajunsese să se împrumute de la martora M.M.M. cu 40.000 euro pentru a onora pretenţiile financiare ale inculpatului l-au făcut pe S.D.P. să se prezinte la Direcţia Naţională Anticorupţie.
S-a subliniat şi faptul că nu s-au confirmat nici pretinsele relaţii de duşmănie între familiile S. şi M. şi inculpatul P.M.G. (invocate de apărare drept mobil la formulării denunţurilor).
Dimpotrivă, chiar şi martorii propuşi de inculpat au arătat că până la apariţia prezentului dosar, între inculpat şi persoanele mai sus menţionate au existat relaţii de strânsă prietenie.
Tribunalul a considerat, în dezacord cu apărarea, că fapta a existat, a constituit infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
În drept, fapta inculpatului a constituit infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza acestor texte de lege, inculpatul a fost condamnat.
La stabilirea şi aplicarea pedepsei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen.
Tribunalul a reţinut că modalitatea de săvârşire a prezentei fapte (în mod elaborat, cu deghizarea unui act material al mitei într-un contract de cesiune), forma continuată de săvârşire, mărimea sumelor de bani pretinse drept mită a imprimat faptei un grad de pericol social concret deosebit de ridicat.
Tribunalul a reţinut în defavoarea inculpatului că acesta era dispus să comită fapte similare, exprimându-şi chiar acordul de principiu pentru atribuirea unei alte lucrări în condiţii similare de plată a unei mite (denumită „comision”).
Tribunalul a mai reţinut că inculpatul nu are nici scuza unei situaţii materiale precare care să-l fi împins la săvârşirea prezentei fapte.
Dimpotrivă, declaraţia de avere a arătat că inculpatul are o avere impresionantă, ceea ce, coroborat cu modalitatea de săvârşire a prezentei fapte a creionat profilul moral al unui indiciu arghirofil şi lipsit de orice scrupule.
Tribunalul a mai reţinut, de asemenea, că fapta inculpatului a compromis grav mişcarea sindicală, a ştirbit credibilitatea şi a ruinat orice prestigiu al acesteia.
Toate aceste aspecte, coroborate şi cu atitudinea total nesinceră a inculpatului, a reclamat stabilirea unei pedepse exemplare, superioare minimului special prevăzut de lege.
Ţinând cont de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, pedeapsa aplicată inculpatului a fost orientată spre mediu, iar nu spre maxim.
Tribunalul a apreciat că aplicarea unei pedepse de 7 ani închisoare cu executare în regim de detenţie a fost aptă să îndeplinească cerinţele de exemplaritate şi scopul educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen.
Tribunalul a aplicat inculpatului, în baza art. 65 C. pen., pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. pe o perioadă de 10 de ani, după executarea pedepsei principale, apreciind că gravitatea faptei inculpatului, a reclamat ca acesta să fie lipsit de drepturile prev. în art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. şi îndepărtat din mişcarea sindicală pe durata maximă prevăzută de lege.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reţinerea din 24 martie 2011 şi arestarea preventivă de la 31 martie 2011 la 20 iunie 2011.
Întrucât denunţătorul a denunţat fapta mai înainte ca D.N.A.-ul să se fi sesizat pentru infracţiunea de dare de mită, Tribunalul, în baza art. 255 alin. (5) C. pen. a dispus restituirea către denunţător a tranşelor lunare de mită date inculpatului, în total 1.398.400 RON.
Tribunalul a constatat că suma de 40.000 euro pusă la dispoziţie din fondurile speciale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost recuperată în urma flagrantului.
Întrucât contractul de cesiune de părţi sociale autentificat în 01 februarie 2011 la B.N.P. F.R. a avut o clauză ilicită (mascând un act material al infracţiunii de luare de mită), s-a dispus, în baza art. 14 alin. (3) C. proc. pen., desfiinţarea acestui înscris.
Pentru a asigura aducerea la îndeplinire a dispoziţiei de restituire a mitei către denunţător s-a menţinut măsurile asigurătorii astfel cum au fost instituite prin ordonanţele din 01 şi 18 aprilie 2011 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, făcându-se aplicarea disp. art. 19 şi 20 din Legea nr. 78/2000.
Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen legal apel inculpatul P.M.G., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând să se dispună achitarea sau revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi disponibilizarea tuturor bunurilor aflate sub sechestru.
În motivarea apelului, inculpatul a solicitat a se avea în vedere că o serie de mijloace de probă au fost obţinute în mod nelegal, respectiv primele înregistrări efectuate în baza ordonanţei procurorului din 31 ianuarie 2011, ora 08.00. La momentul şi la ora respectivă nu era înregistrat un dosar pe rolul parchetului, acesta fiind înregistrat abia la prânz, astfel încât emiterea în afara cadrului legal al acestei ordonanţe de interceptare a reprezentat o gravă încălcare a dispoziţiilor legii pentru că art. 911C. proc. pen. vorbeşte despre efectuarea acestor înregistrări de către procurorul care efectuează urmărirea penală sau o supraveghează. Ca atare, procurorul care a dispus în cauza de faţă nu a fost desemnat să efectueze urmărirea penală în cauză.
De asemenea, a solicitat a se mai avea în vedere că aceste mijloace de probă au fost obţinute înainte de începerea urmăririi penale, iar din punctul său de vedere în faza actelor premergătoare nu au putut fi administrate probe pentru că aşa dispune în mod operativ C. proc. pen.
Totodată a solicitat a se mai avea în vedere că toate aceste mijloace de probă nu au fost menţionate într-un proces-verbal pentru că a existat, din acest punct de vedere, o neconcordanţă între ceea ce a afirmat în procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare şi ceea ce a existat în materialitate în dosarul de urmărire penală pentru că s-a făcut vorbire despre existenţa unui proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare, el neregăsindu-se în dosarul cauzei, iar procesul-verbal care este la dosar a fost încheiat după începerea urmăririi penale. Or, un astfel de proces-verbal a trebuit încheiat înainte de începerea urmăririi penale pentru că tocmai în baza actelor consemnate în acest proces-verbal s-a început urmărirea penală.
A considerat că sunt încălcări grave ale principiului legalităţii procesului penal, iar toate aceste nelegalităţi au constituit baza trimiterii în mod legal în judecată a inculpatului şi apoi a condamnării, instanţa de fond neobservând toate aceste nelegalităţi.
În aceeaşi ordine de idei, a solicitat a se avea în vedere faptul că, deşi în toate actele procurorului s-a menţionat despre momentul presupusei infracţiuni ca fiind plasată înainte de încheierea contractului, a licitaţiei, parchetul a determinat denunţătorul să continue săvârşirea infracţiunii şi în baza acestei determinări parchetul a reţinut apoi un alt act material al infracţiunii continuate. Ori, modul în care a înţeles să procedeze parchetul a fost contrar dispoziţiilor art. 68 C. proc. pen. Din punctul său de vedere, Parchetul l-a transformat pe denunţător într-un veritabil agent provocator pentru că acest denunţător a fost instruit să acţioneze în continuare. Mai mult, deşi s-a vorbit că în baza acelei înţelegeri urma să i se dea inculpatului o sumă de bani, parchetul i-a îndemnat pe cei doi, respectiv pe M. şi pe denunţător, să încheie un act fals de mână din care a rezultat, contrar realităţii, că a fost un contract de împrumut. A considerat că s-a ales acest procedeu pentru că, în lipsa probelor, mai era nevoie de un intermediar care să susţină scenariul construit de către Parchet. Instanţa de fond s-a rezumat la a lua întrutotul situaţia de fapt reţinută de Parchet şi a constatat că s-ar fi dat suma respectivă în tranşe lunare. Instanţa de fond nu a arătat care au fost mijloacele de probă din care a rezultat că inculpatul, lunar, ar fi primit suma respectivă de bani. Nu a fost decât o simplă afirmaţie care a avut la bază o declaraţie a denunţătorului.
Printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, s-a admis plângerea şi s-a constatat că, de fapt, denunţătorul nu a fost denunţător, ci a fost autorul infracţiunii de dare de mită. Cu alte cuvinte, instanţa a trebuit să aprecieze declaraţiile lui S.D.P. prin prisma dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen. Singurele mijloace de probă în susţinerea inculpatului au fost declaraţiile tuturor martorilor din care a rezultat că acesta nu a pretins o astfel de sumă de bani şi această înţelegere nu a fost dovedită în niciun fel în mod cert, indubitabil. Probele indirecte au fost două declaraţii ale soţiei denunţătorului învinuit şi ale lui M. S-a dovedit faptul că inculpatul s-a aflat în relaţii de duşmănie cu martora M., iar relatările acelor martori au fost provenite din discuţiile purtate de martori cu denunţătorul.
De asemenea, a solicitat a se avea în vedere faptul că instanţa de fond nu a lămurit vălmăşagul de relaţii comerciale între inculpat şi societăţile comerciale reprezentate de către S.D.P., iar discuţiile purtate de inculpat cu denunţătorul nu a reprezentat decât discuţii în legătură cu derularea contractelor respective, astfel încât în aceste discuţii era uşor de plasat de către denunţător fraze în legătură cu sume de bani. În opinia sa, simplele afirmaţii ale unui denunţător devenit între timp învinuit, au putut constitui baza unei condamnări a unei persoane pentru infracţiuni de corupţie. Nu s-a dovedit în niciun fel că inculpatul a pretins bani pentru a facilita obţinerea acelui contract, iar membrii comisiei au arătat adevărul în legătură cu licitaţie respectivă.
În legătură cu imobilul din Predeal, a solicitat a se constata că acesta nu a intrat în posesia inculpatului pentru că la Oficiul Registrului Comerţului a fost respinsă cererea, iar acea tranzacţie care urma să se perfecteze a fost făcută la iniţiativa familiei M., care nu mai dispunea de lichidităţi şi printr-o astfel de operaţiune S., familia P., urmând să dezvolte o afacere turistică.
De asemenea, a considerat că în mod greşit instanţa de fond a dispus restituirea către martorul denunţător a sumei de bani în condiţiile în care el a devenit învinuit.
Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, rejudecând, achitarea inculpatului şi revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi disponibilizarea tuturor bunurilor aflate sub sechestru.
Totodată, a solicitat modificarea controlului judiciar, având în vedere că starea de sănătate a inculpatului s-a înrăutăţit.
Curtea, examinând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor din dosar în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat fondat apelul pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a manifestat rol activ în cauză pentru aflarea adevărului, a stabilit corect situaţia de fapt şi a reţinut judicios vinovăţia inculpatului în concordanţă cu probele administrate în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti.
Pe tot parcursul procesului penal, în cursul urmăririi penale, în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel, inculpatul a avut o conduită constant nesinceră, de nerecunoaştere şi contestării comiterii faptei reţinută în sarcina sa, în vădită contradicţie cu întreg materialul probator administrat în cauză, poziţia procesuală adoptată de acesta fiind vădit subiectivă, luată în scopul sustragerii de la răspunderea penală, având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei pretins comisă şi nu are niciun suport probator în cauză.
În acest scop, al sustragerii de la răspunderea penală, inculpatul a invocat nelegalităţi privind desfăşurarea urmăririi penale (s-au efectuat înregistrări audio înainte de înregistrarea dosarului de urmărire penală, care nu au fost dispuse de procurorul de caz, s-au administrat probe în cauză înainte de începerea urmăririi penale, Parchetul l-a transformat pe denunţător într-un veritabil agent provocator), criticile acestea fiind formale, fără a avea vreun temei legal, şi nu au fost invocate în cursul urmăririi penale deşi inculpatul a fost asistat permanent de un apărător ales, avându-se în vedere procesele-verbale de sesizare din oficiu din datele de 31 ianuarie 2011 şi 03 februarie 2011, ordonanţa de începere a urmăririi penale, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a încriminării, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, referatul cu propunere de arestare preventivă, declaraţiile denunţătorului S.D.P.
În raport de materialul probator administrat în cauză şi individualizat de instanţa de fond în considerentele hotărârii pronunţate, s-a constatat că s-a reţinut în mod judicios vinovăţia inculpatului şi s-a dispus în mod legal condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, avându-se în vedere şi funcţia deţinută de inculpat şi necontestată de acesta, comisă în prima modalitate prevăzută de art. 254 C. pen.
Infracţiunea de luare de mită, fiind încadrată în grupa infracţiunilor de pericol social, este o infracţiune instantanee, consumarea sa având loc la momentul realizării oricăreia dintre cele patru modalităţi normativ alternative ale conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni, situaţie în care nu trebuie legată consumarea acesteia şi de realizarea beneficiului.
Infracţiunea de luare de mită poate îmbrăca forma infracţiunii continue atunci când toate cerinţele art. 41 alin. (2) C. pen. sunt îndeplinite, şi anume dacă există mai mulţi mituitori, ceea ce nu a fost cazul în speţa de faţă, în care, anterior lunii septembrie 2009, a existat doar o singură înţelegere între inculpat şi denunţător şi prin care ultimul s-a obligat să-i dea lunar primului circa 20% din valoarea fiecărei situaţii de lucrări decontate, înţelegere respectată de martor prin plata primei rate în luna septembrie 2009, dată la care infracţiunea de luare de mită săvârşită de inculpat a fost consumată, împrejurări faţă de care nu s-a putut reţine în sarcina sa săvârşirea acestei infracţiuni în formă continuată, astfel că, doar sub acest aspect s-a constatat fondat apelul acestuia.
În ceea ce priveşte critica formulată de inculpat privind calitatea de inculpat a denunţătorului cu referire la suma de 40.000 euro pe care i-a înmânat-o la data de 24 martie 2011, sumă considerată în mod nejustificat de inculpat ca fiind o datorie, Curtea a reţinut că aceasta nu a fost întemeiată, mai mult, această susţinere a fost în defavoarea vădită a acesteia care l-a acuzat pe denunţător ca având calitatea de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, întrucât, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-ar stabili acest fapt, atunci inculpatul ar fi avut calitatea de subiect pasiv al acestei infracţiuni.
Ca urmare, s-a constatat dovedită pe deplin vinovăţia inculpatului în comiterea faptei reţinută în sarcina sa, care nu a fost în formă continuată, a fost o singură infracţiune de luare de mită consumată anterior lunii septembrie 2009, iar obiectul mitei, s-a stabilit corect, că a fost achitat în rate ulterior, împrejurări care nu au atras aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. în cauza de faţă.
În raport de funcţia deţinută de inculpat la data săvârşirii infracţiunii, poziţia procesuală adoptată de acesta pe tot parcursul procesului penal, gradul ridicat de pericol social al faptei comisă, s-a constatat că pedeapsa aplicată acestuia a fost just individualizată şi în raport de celelalte criterii generale prevăzute de art. 72 C. pen. şi a fost atât prin cuantum, cât şi modalitate de executare de natură a realiza scopul pedepsei, aşa cum acesta a fost circumscris în art. 52 C. pen.
Pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată şi de la executarea pedepsei, avându-se în vedere cuantumul şi modalitatea de executare a acesteia, dar şi poziţia procesuală a inculpatului pe tot parcursul procesului penal, s-a constatat că nu se impune modificarea măsurii preventive luată faţă de acesta.
În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii dispuse în cauză, s-a reţinut că acestea au fost dispuse în mod legal în cauză şi conform dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 sunt şi obligatorii, împrejurări faţă de care s-a constatat ca fiind nelegală cererea inculpatului de ridicare a acestor măsuri asigurătorii.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 147/A din 22 mai 2012 a admis apelul declarat de inculpat a desfiinţat, în parte sentinţa penală nr. 980 din 08 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând a înlăturat aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate şi a fost respinsă ca nefondată cererea inculpatului P.M.G. pentru modificarea controlului judiciar.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.
Împotriva deciziei penale evocate au formulat recursuri, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi recurentul inculpat P.M.G., aducând critici ample de nelegalitate şi netemeinicie.
Procurorul a invocat nelegalitatea hotărârii, sub aspectul greşitei înlăturări a disp. art. 41 alin. (2) C. pen., caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., apreciind că în mod greşit instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei, că infracţiunea de luare de mită este o infracţiune instantanee, consumarea sa având loc la momentul realizării oricăreia dintre cele 4 modalităţi normativ alternative ale conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni, situaţie în care nu trebuie legată consumarea acesteia şi de realizarea beneficiului.
Totodată, se arată în cuprinsul motivelor de recurs că este greşit raţionamentul instanţei de prim control judiciar expus, deoarece, pe de o parte, se exprimă o confuzie între infracţiunea continuă şi cea continuată, iar pe de altă parte, se conchide în sensul că nu sunt întrunite condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen., motivat de faptul că nu există mai mulţi mituitori.
În combaterea punctului de vedere al instanţei, procurorul arată că potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, iar existenţa mai multor mituitori, ceea ce nu este cazul în speţă, este aptă a conduce la întrunirea condiţiilor coautoratului, ce aparţine instituţiei participaţiei penale, ca formă a pluralităţii de infracţiuni.
Pe de altă parte, momentul realizării beneficiilor de către inculpat desemnează ca formă a infracţiunii, împrejurarea că a fost realizată în întregime acţiunea care reprezintă elementul material al laturii obiective, iar specificul infracţiunii fapt epuizat constă în prelungirea în timp a infracţiunii, după momentul consumării.
În opinia procurorului, actele materiale repetate de primire a unor sume de bani şi a folosului imobilului situat în Predeal, săvârşite de inculpatul P.M.G. şi întemeiate pe unicitatea rezoluţiei infracţionale conduc la concluzia potrivit căreia sunt îndeplinite condiţiile săvârşirii infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Recurentul inculpat P.M.G., prin apărătorul ales, a formulat ample motive de recurs înfăţişate în scris la dosarul cauzei.
Astfel, într-o primă critică avansată se susţine că decizia instanţei de prim control judiciar este nemotivată, caz de casare reglementat în art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., sens în care se arată că instanţa de apel nu a respectat obligaţia de a descrie fapta ce face obiectul învinuirii, cu arătarea locului şi timpului săvârşirii, nu a analizat probele ce au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi pe cele înlăturate, ori a oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată.
Invocând dreptul la o hotărâre motivată, recurentul inculpat, prin apărătorul ales, subliniază necesitatea ca instanţele să indice cu suficientă claritate temeiurile pe care-şi fundamentează hotărârea, în scopul de a face posibilă inter alia, ca acuzatul să-şi exercite în mod eficient dreptul la o cale de atac.
În sprijinul celor înfăţişate, se învederează aspecte de doctrină şi practică judiciară, evidenţiindu-se aspectul că în ipoteza în care instanţa de control judiciar se limitează în a reţine situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu şi de către instanţa de fond, neprocedând la o analiză a tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului şi în considerarea prezumţiei de nevinovăţiei, hotărârea pronunţată este nemotivată.
În acelaşi sens se susţine că preluarea motivării instanţei de fond de către instanţa de prim control judiciar, prin trimiterea la aspecte disparate, fără a le valoriza însă în ansamblul probator, echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Pentru a se efectua un control al hotărârii, în recurs, este necesar, în opinia apărării, a se cunoaşte care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la această rezolvare a acţiunii penale, eventual, civilă, iar acest lucru devine posibil decât prin verificarea în baza unei motivări complete a hotărârii recurate.
Analizând decizia recurată prin prisma doctrinei şi jurisprudenţei în materie, se apreciază că aşa-zisa motivare a deciziei se rezumă în concret la aproximativ 2 pagini conţinând afirmaţii generale şi confuze şi vagi, instanţa de apel nefiind preocupată să răspundă tuturor criticilor formulate de apelantul inculpat P.M.G., ci limitându-se să reţină în mod stereotip că vinovăţia inculpatului a fost stabilită judicios de prima instanţă, dispunându-se astfel în mod legal condamnarea acestuia.
În viziunea apărării, omisiunea motivării este evidentă şi cu privire la respingerea cererii de probe, prin încheierea din 18 mai 2012, în contextul în care cel de-al doilea motiv de apel formulat de inculpat l-a constituit greşita respingere a cererilor de probe.
Ca şi instanţa de fond, instanţa de apel, respingând cererea de probe nu şi-a motivat soluţia, iar cu privire la efectuarea unei expertize tehnice în construcţii, instanţa de apel nici nu s-a pronunţat, cea ce atrage incidenţa cazului de casare reglementat în art. 3859pct. 10 C. proc. pen.
În acelaşi registru se înscriu şi criticile recurentului inculpat cu privire la administrarea în faţa instanţei fondului a unor noi probe, audieri martori, dar şi în faza apelului, cereri respinse în mod nejustificat, cu motivarea stereotipă că acestea nu sunt pertinente, concludente, utile soluţionării cauzei, împrejurare în care este evidentă lipsa rolului activ al instanţei de fond, dar şi nepronunţarea instanţei de apel asupra unor cereri esenţiale (se invocă, de asemenea, elemente jurisprudenţiale).
Sub un alt aspect se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de modificare a controlului judiciar depusă la termenul de judecată din 18 mai 2012, dar nici asupra unui alt motiv de apel, respectiv neînlăturarea de către Tribunal a unor mijloace de probă obţinute în mod nelegal.
În acest sens, se arată că primele înregistrări audio s-au efectuat în baza ordonanţei nr. 14/P/2011 din 31 ianuarie 2011, ora 08.00, prin care procurorul a dispus în temeiul art. 91 alin. (1) şi (2) şi art. 911 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., interceptarea şi înregistrarea, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 ore a mai multor convorbiri şi comunicaţii purtate de inculpat, denunţător P.C., M.M.M. şi M.C.
Se susţine că examinarea ordonanţei arată că procurorul a dispus aceste înregistrări în afara cadrului legal, în condiţiile în care la 31 ianuarie 2011, ora 08.00, pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu exista înregistrat un dosar având ca obiect faptele descrise în ordonanţă, acesta fiind înregistrat abia la ora 11.00, când procurorul a întocmit procesul-verbal din 31 ianuarie 2011 de sesizare din oficiu.
Interpretând textele de lege care permit interceptarea şi înregistrarea convorbirilor, comunicărilor telefonice, apărarea susţine că autorizarea respectivă se putea face numai de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, calitate pe care procurorul R.C. nu o avea în ziua de 31 ianuarie 2012 ora 08.00, ci a dobândit-o abia la ora 11.30, după întocmirea procesului-verbal de sesizare din oficiu, când dosarul i-a fost repartizat prin rezoluţie.
Pe de altă parte, se mai învederează că din examinarea actelor aflate la dosar, rezultă că la momentul la care s-a dispus înregistrarea convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental, nu existau date că infracţiunea se săvârşeşte sau se pregăteşte comiterea ei, ceea ce impune înlăturarea tuturor înregistrărilor ca fiind obţinute în mod nelegal prinderea în flagrant fiind organizat la data de 24 martie 2011.
În viziunea apărării, printr-un asemenea procedeu a fost încălcat principiul legalităţii în instituţia probelor, acestea impunându-se a fi obţinute, administrate în condiţiile respectării stricte a dispoziţiilor legale.
Referitor la procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare din data de 25 martie 2011, se solicită înlăturarea acestui act procedural de la dosar, precum şi a tuturor actelor enumerate în conţinutul său, motivat de faptul că acesta a fost întocmit după începerea urmăririi penale.
În sprijinul aspectelor evidenţiate au fost înfăţişate elemente de doctrină şi practică judiciară.
În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor în speţă, ale denunţătorului S.D.P. se cere, de asemenea, înlăturarea lor, întrucât acesta a fost audiat în calitate de martor, deşi o instanţă a stabilit ulterior că împotriva sa se impune începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de dare de mită ori, în calitate de învinuit, declaraţiile acestuia urmau a avea un alt regim juridic, dat şi pentru că susţinerile sale nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Probele analizate conduc, în opinia apărătorului ales al recurentului inculpat, la concluzia că în cauză nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, că între inculpat şi denunţător a intervenit o înţelegere pentru ca primul să-l ajute în obţinerea autorizaţiei de construcţie a „Centrului” din Snagov, precum nu s-a dovedit că inculpatul a intervenit pe lângă membrii comisiei ce a decis asupra ofertelor legale de construirea imobilului respectiv.
În legătură cu sumele de bani despre care se face vorbire, evaluând probatoriul cauzei - declaraţii inculpat, denunţător, martori - apărarea susţine că starea de fapt prezentată de inculpat este cea reală şi se reflectă în probele cauzei; declaraţiile martorului denunţător fiind mincinoase, acesta acţionând ca agent provocator, sub îndrumarea directă a procurorului, însă prin depăşirea limitelor atribuţiilor conferite de lege, ceea ce impune înlăturarea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din 24 martie 2011.
Se mai arată că examinarea atentă a probelor dosarului determină concluzia că sumele de bani vehiculate în discuţiile dintre inculpat şi martorul denunţător au ca temei raporturile civile dintre primul şi societatea comercială reprezentate de cel de-al doilea, evident în acest sens fiind „raportul de expertiză contabilă extrajudiciară” depus la 31 august 2011, în care se concluzionează că lucrarea de la Snagov nu a fost executată încă existând restanţe.
Deşi era obligată să-şi motivele afirmaţia că, „în total, în perioada septembrie 2009 - martie 2011, inculpatul, în calitate de preşedinte al Federaţiei S. România, a primit de la denunţătorul S.D.P., în baza unei înţelegeri anterioare, sumele de 1.398.400 RON şi 40.000 euro, precum şi posesia de fapt a unui imobil situat în Predeal” - instanţa de fond nu a invocat nicio probă certă care să dovedească dincolo de orice îndoială, primirea acelor tranşe lunare.
Prezentând aspecte jurisprudenţiale, apărarea precizează că indiciile nu sunt suficiente pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, iar înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt, înfăptuirea justiţiei penale cerând ca judecătorul să nu se întemeieze în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.
Faţă de concluziile de achitare, se solicită casarea hotărârii şi sub aspectul laturii civile, inculpatul fiind obligat a restitui denunţătorului suma de 1.398.400 RON, în condiţiile în care nu s-a observat că printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit că S.D.P. nu a denunţat fapta în condiţiile art. 255 alin. (5) C. pen., aşa încât nu poate beneficia de restituirea sumei în cauză.
Prin decizia penală nr. 493 din 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în majoritate, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 147/A din 22 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
A casat, în parte, decizia penală atacată numai în ceea ce priveşte încadrarea juridică şi rejudecând:
A reţinut în încadrarea juridică dată faptei, săvârşită de inculpatul P.M.G., prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.
A respins, ca nefondat, recursul declarat de intimatul inculpat P.M.G. împotriva aceleaşi decizii.
A obligat recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, au rămas în sarcina statului.
Cu opina separată a doamnei judecător A.C.G. în sensul admiterii recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurentul intimat inculpat P.M.G. împotriva aceleaşi decizii.
Casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea privind modificarea controlului judiciar formulată de inculpatul P.M.G.
Împotriva acestei decizii, inculpatul P.M.G. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul instanţei la data de 21 februarie 2013, invocând prevederile art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen.
Astfel, contestatorul a arătat că nu a fost audiat în faţa instanţei de recurs, fiindu-i încălcat, astfel, dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Totodată, contestatorul a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal în sensul existenţei cazului de neimpunitate atât pentru contestator, cât şi pentru alţi participanţi ce au devenit martori denunţători şi care, din perspectiva soluţionării corecte a cauzei, impuneau examinarea ex officio a cazului de încetare prev. de art. 254 şi 255 C. pen.
Examinând în principiu contestaţia în anulare formulată în temeiul art. 386 lit. a) şi e) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constată că este inadmisibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Totodată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 386 lit. e) C. proc. pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit ari. 38514alin. (11) C. proc. pen.
Conform prevederilor acestui articol, cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală reţine că, deşi art. 38514 alin. (11) C. proc. pen. statuează: „cu ocazia soluţionării recursului instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent”, această obligativitate, pentru instanţa de recurs, menţionată în textul de lege mai sus enunţat, este prevăzută doar „atunci când inculpatul nu a fost ascultat la instanţa de fond”.
Or, în contextul cauzei, la dosarul instanţei de recurs este ataşată declaraţia dată de inculpat în sensul că menţine declaraţiile date în cauză şi că nu are de făcut precizări, completări ori retractări la aceste declaraţii.
De altfel, Înalta Curte, secţia penală, reţine că, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din 24 ianuarie 2013, când au avut loc dezbaterile asupra recursului, inculpatul P.M.G. a fost prezent, instanţa acordând ultimul cuvânt acestuia, susţinerile sale fiind consemnate în cuprinsul deciziei contestate.
Aşa fiind, în cauză rămâne a fi analizată eventuala incidenţă a prevederilor art. 386 lit. c) C. proc. pen., care definesc, tot ca motiv legal de contestaţie în anulare, cazul în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar.
Această susţinere este, însă, nefondată, nefiind aduse dovezi ale cazului invocat, iar netemeinicia aserţiunilor făcute de contestator referitor la acest aspect este demonstrată de întregul material probator administrat în cauză.
Înalta Curte constată că, prin prezenta contestaţie, se încearcă a fi repuse în discuţie fie analiza probelor care atestă comiterea infracţiunii reţinute în sarcina sa, analiză făcută în mod minuţios de către instanţa de fond şi de apel, fie motivele de recurs asupra cărora instanţa s-a pronunţat definitiv prin decizia contestată.
În fine, Înalta Curte reţine că nu pot face obiectul unei analize, în cadrul procesual dat criticile pe care contestatorul a omis să le formuleze cu prilejul judecării cauzei în fond sau în căile de atac ordinare.
În atare situaţie, Înalta Curte apreciază că prezenta contestaţie nu se sprijină pe niciunul din motivele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., că nu se invocă şi nu se depun dovezi în sensul unor motive din cele prevăzute expres şi limitativ de art. 386 C. proc. pen., motive pentru care va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.M.G. împotriva deciziei penale nr. 493 din 12 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 29720/3/2011.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.M.G. împotriva deciziei penale nr. 493 din 12 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 29720/3/2011.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 21 iunie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 2214/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 2264/2013. Penal. Arestarea nelegală şi... → |
|---|
