ICCJ. Decizia nr. 224/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 224/2013

Dosar nr. 8443/30/2010

Şedinţa publică din 23 ianuarie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 357 din 7 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8443/30/2010, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul R.G. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de sprijinire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) II-a, b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

S-a constatat că infracţiunea de mai sus este concurentă cu infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Î.C.C.J.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de: 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a contopit toate pedepsele individualizate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de :

- 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, prevăzut de art. 57 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen., raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la data de 26 august 2007 la 29 decembrie 2009.

În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a fost condamnat inculpatul R.A. la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de: 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de: 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, prevăzut de art. 57 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante principale.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului de la data de 01 aprilie 2009 la 14 mai 2009.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea unuia dintre actele materiale privind traficul de minori, infracţiune prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, privind pe partea vătămată V.M.

În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a luat act că părţile vătămate J.N., J.L., A.S., N.C., V.M. şi S.D., nu s-au constituit părţii civile în cauză.

În baza art. 17 C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul R.A. la câte 4.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare parte vătămată/civilă minoră: N.F.G., J.N., J.L. şi S.D.

În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., a fost respinsă cererea Ministerului Public privind confiscarea de la inculpatul R.A. a sumei de 52.500 euro.

A fost admisă în parte cererea formulată de R.M. de restituire a bunurilor indisponibilizate cu prilejul efectuării unei percheziţii domiciliare la data de 09 iunie 2005 la domiciliul său, bunuri evidenţiate prin procesul-verbal de predare-primire din dosarul de urmărire penală, precum şi în ordonanţa din 22 noiembrie 2005 a DIICOT.

În baza art. 329 alin. (4) C. pen. raportat la art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul R.A. a sumei de 3850 euro, depuşi în contul BCR Timişoara la data de 13 iunie 2005, TV plat de culoare gri, staţie "SONY" play station 2, 10 CD-uri pt. jocuri, un DVD player, un cântar electronic pt. persoane, monitor plat culoare neagră, cablu de alimentare, tastatură calculator, mouse, unitate centrală calculator, o geantă de culoare verde din material textil cu înscrisul COSMOPOLIT AN ce conţine seturi de parfumuri în număr de 17, tacâmuri, radio CD pt. auto, o cutie carton ce conţine o cameră video, mini-DV cu adaptor, 9 perechi pantofi sport, 6 perechi pantofi sport, 2 TV, un TV alb negru, aparat foto, telefon GSM cu încărcător, un expreso cafea, depozitate în camera de corpuri delicte a IPJ Timiş, a unei bucăţi de pandantiv, tip plăcuţă, cu piatră albastră, tip ochi, având inscripţia “A.D.”, de 185,16 gr. aur, acesta din urmă depus la Trezoreria Timişoara sub nr. 48 din 14 iunie 2005, precum şi imobilul situat în localitatea Moraviţa.

În baza art. 169 C. proc. pen., raportat la art. 109 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. 119/D/2004 din data de 22 noiembrie 2005 şi restituirea următoarelor bunuri către inculpatul R.A. - cartea de identitate pe numele acestuia, către inculpatul R.G. - a unui card, pe numele inculpatului şi a numitei R.M. a: 36 buc. foto, reprezentând un imobil în construcţie, un număr de 3 coli format A4 în limba italiană, un paşaport pe numele “P.N.”, cheia autoturismului cu breloc reprezentând un ursuleţ din pluş, o brăţară din aur, de 56,60 gr., având inscripţia “G.”, depusă la Trezoreria Timişoara sub nr. 48 din 14 iunie 2005, precum şi orice alte bunuri aparţinând celor 3, ridicate de la aceştia şi neconfiscate prin prezenta hotărâre.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la câte 2000 lei cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Direcţiei de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Timiş nr. 18/D/P/2009, emis la data de 11 octombrie 2010, au fost trimişi în judecată inculpaţii R.G., pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi R.A. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului R.A. că, împreună cu inculpaţii N.R.C., R.G. şi C.A. ( primul trimis în judecată la data de 15 august 2006 în dosarul cu nr. 383/D/P/2005 şi ultimii dintre ei trimişi în judecată la data de 22 iunie 2006 prin rechizitoriul nr. 119/D/P/2005), a pus bazele constituirii unui grup infracţional organizat, inculpatul R.G. sprijinind acest grup specializat în racolarea, cazarea şi transportul a 7 părţi vătămate minore şi majore în oraşul Genova din Italia, unde prin folosirea actelor de ameninţare şi abuz de autoritate le-a exploatat, fie prin practicarea prostituţiei, fie prin silirea comiterii de acte de sustragere din magazine comerciale, activitate din care a dobândit impresionante sume de bani cu care şi-a construit un imobil tip vilă şi şi-a achiziţionat bunuri pe care le deţine şi foloseşte, cunoscând că provin din comiterea infracţiunii de trafic de persoane şi traficul de minori.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv declaraţiile inculpatului R.G., ale lui C.A., procesul-verbal de redare a stenogramelor de interceptare telefonică, plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate A.S., N.F., S.D., N.C., J.N., J.L., declaraţiile martorilor N.A., B.M.O., R.M., B.S., T.A.E., A.E., F.M., B.F., B.L.M., B.E., T.A.E., S.F., C.G., M.P.R., R.C., procesul-verbal de constatare, procesele-verbale de percheziţie domiciliară, precum şi orice alte înscrisuri, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 22 iunie 2005 DIICOT - Biroul Teritorial Timiş a finalizat cercetările în dosarul cu numărul 119/D/P/2005 privind pe inculpata C.A. şi învinuitul R.G., zis „T.” faţă de care s-a întocmit rechizitoriu sub acuzaţia de trafic de persoane şi trafic de minori în formă continuată. Tribunalul Timiş, în baza sentinţei penale nr. 423/P din 23 iunie 2006, a condamnat inculpata C.A. şi inculpatul R.G. la câte o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare fiecare, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu, respectiv 119/D/P/2005, Biroul Teritorial Timiş a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpaţii R.A., R.G. şi N.R.C. (actualmente R.C., arestat în altă cauză) în vederea continuării urmăririi penale într-un dosar separat, care a fost înregistrat la aceeaşi unitate sub numărul 383/D/P/2005, ca urmarea faptului că pe numele inculpaţilor R.A. şi N.R.C., Tribunalul Timiş a emis la data de 12 aprilie 2005 două mandate de arestare preventivă în lipsă, având în vedere probele de vinovăţie şi sustragerea lor de la urmărire penală.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul N.R.C., acesta a fost trimis în judecată la data de 15 august 2006 prin rechizitoriul cu numărul 383/D/P/2005, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen., cauza aflându-se în prezent a treia oară în rejudecare la Tribunalul Timiş.

Prin rechizitoriul cu numărul 383/D/P/2005, s-a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpaţii R.A. şi învinuitul R.G. sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003. De asemenea în dosarul format după disjungere, respectiv nr. 18/D/P/2009, s-a dispus începerea urmăririi penale şi efectuarea de cercetări specifice faţă de inculpatul R.A. sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002.

Din analiza actelor de urmărire penală administrate în cauză s-a reţinut că la data de 26 noiembrie 2004 martora N.A., cu domiciliul în localitatea Moraviţa, jud. Timiş s-a adresat cu o plângere penală organelor de poliţie din cadrul BCCO Timişoara, solicitând cercetarea şi tragerea la răspundere penală a familiei R., formată din R.A., N. (R.) C., concubina acestuia C.A. şi R.G. (tatal), sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de persoane şi trafic de minori. Ceea ce a determinat-o pe aceasta să facă apel la organele competente, au fost repetatele apeluri telefonice pe care fiul ei, N.F.G. în vârstă de 16 ani plecat la aceştia în Italia, i le-a adresat, acesta destăinuindu-i că R.G. şi N.C. l-au transportat în oraşul Genova, la locuinţa lor, unde l-au obligat să sustragă bunuri din centre comerciale, iar banii obţinuţi să intre în bugetul lor comun.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, s-a observat faptul că începând din anul 2003 fraţii R. au hotărât să întreprindă diferite activităţi care să le permită obţinerea de venituri financiare avantajoase, dar care să nu implice un efort fizic din partea lor astfel că, au convenit de comun acord, să se orienteze spre o muncă cu implicaţii şi în teritorii străine unde aceasta are o mai mare arie de răspândire şi căutare şi anume atragerea tinerilor cu probleme familiale şi în special financiare, pe care să-i ademenească prin promisiuni de asigurare a unor locuri de muncă bine plătite, iar odată atraşi, să-i exploateze fie prin comiterea actelor de furt din magazine, fie prin practicarea prostituţiei, în funcţie de sexul persoanei.

Pentru ca afacerea să aibă succes cei doi au stabilit atât modul în care vor demara „lucrarea”, precum şi persoanele care să-i sprijine, iar aceştia nu puteau face parte din exterior, ci numai din cadrul familiei, respectiv tatăl lor R.G. şi concubina unuia dintre ei, şi anume C.A.. În acest mod, au pus bazele unui adevărat grup infracţional a cărei activitate se desfăşura în modul următor: inculpaţii R.A., N.C. şi C.A. racolau victimele, iar R.G. era cel care le caza la locuinţa sa din localitatea Moraviţa, până la obţinerea documentelor de călătorie pentru cele care nu le aveau, pentru ca ulterior fraţii R. să se ocupe de aducerea şi transportul lor în Italia, cazarea la locuinţa lor închiriată şi în final exploatarea.

Analizând avantajele deosebite pe care urmau să le aibă din aceste afaceri, N.C. împreună cu R.A. s-au deplasat în Italia stabilindu-se în oraşul Genova unde au reuşit să intre în relaţii de „afaceri” cu persoane genoveze interesate şi ele de acest mod rapid de îmbogăţire, fără prea mult efort fizic din partea lor, astfel că, omul de încredere şi sfătuitorul de bază al inculpaţilor s-a dovedit a fi T.M.

Inculpatul R.A. a revenit în cursul anului 2003 în România la locuinţa părinţilor lui din localitatea Moraviţa unde a „intrat în tratative” cu partea vătămată N.F.G. în vârstă de 16 ani pe care, sub promisiunea asigurării unui loc de muncă în calitate de îngrijitor de animale la ferma sa din Genova şi a unui salariu lunar de 500 euro, l-a transportat în Italia în cursul lunii august 2003. Surpriza a fost deosebit de neplăcută pentru minor atunci când a constatat cu stupoare că nu avea nici un loc de muncă asigurat şi, cu atât mai puţin un salariu, deoarece rolul lui era acela de a sustrage bunuri din centre comerciale pe care să le aducă la domiciliul inculpaţilor R.A. şi N.C. Nici nu se punea în discuţie existenţa vreunui refuz din partea acestuia deoarece datoria de 400 Euro făcută cu transportul şi taxele de drum trebuia stinsă, iar ameninţările cu scosul în stradă, fără hrană şi sesizarea autorităţilor italiene l-au convins pe minor că nu are altă soluţie decât să se supună.

Văzându-se în această situaţie fără ieşire, fără bani şi în plus dator vândut, minorul N.F.G. a început să sustragă produse din magazinele comerciale pe care soţia inculpatului R.A., respectiv R.M. i le alegea de pe rafturi şi i le punea în coş înainte de a părăsi magazinul. Acesta a fost surprins de poliţia italiană în timp ce sustrăgea din magazin, dar datorită vârstei a fost lăsat liber. Fiind însă surprins de mai multe ori sustrăgând bunuri, în final minorul a fost reţinut şi i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate de 55 zile, cu obligaţia de a părăsi teritoriul Italiei în timp de 15 zile şi aceasta numai în prezenta unui membru de familie major.

În această situaţie, inculpatul N. şi fratele său R.A. au luat legătura telefonică cu părinţii minorului şi le-a cerut acceptul venirii în Italia a surorii majore N.S., urmând ca, după eliberarea minorului cei doi să revină în ţară. Acest lucru nu s-a mai întâmplat deoarece inculpaţii N.C. şi R.A. nu i-au mai permis acesteia să părăsească ţara şi folosind aceleaşi metode de intimidare respectiv, existenţa unei datorii de 200 Euro pentru transport, maltratarea şi denunţarea la politia italiană, au reuşit s-o reţină pe partea vătămată N.S. ( actualmente A.), în vârstă de 23 ani, pe care au solit-o să continue munca fratelui ei, aceea de a sustrage bunuri din centre comerciale. Ulterior, victima a fost obligată să practice prostituţia pentru achitarea datoriei, în final ea fiind vândută unor cetăţeni albanezi contra sumei de 2.500 Euro.

Folosind aceleaşi metode, cei doi inculpaţi l-au ademenit şi pe un alt frate a celor două victime, şi anume N.C., care după ce a ajuns în oraşul Genova a fost obligat să sustragă bunuri din magazine comerciale, însă a fost depistat rapid, iar pentru că autorităţile italiene au remarcat dezvoltarea acestor activităţi ilegale, l-au expulzat după 24 de ore.

Inculpaţii N.C. şi R.A. au „delegat-o” pe concubina primului, respectiv C.A., să revină în ţară pentru a continua munca de racolare a tinerilor din România, dornici de a pleca la muncă în străinătate, iar apoi, prin intermediul lor, să-i transporte în Genova.

Astfel, în cursul lunii octombrie 2004 aceasta a reuşit să stabilească o relaţie de amiciţie cu sora mai mică a fraţilor N., şi anume minora S.D., pe care a convins-o să-şi părăsească familia şi să se stabilească la locuinţa lui R.G. din localitatea Moraviţa până la plecarea în Genova, timp în care C.A., finanţată de inculpatul N. C., a urgentat obţinerea documentelor de călătorie atât pentru S.D., cât şi pentru minora J.L., în vârstă de 17 ani, celor două făcându-le promisiuni de asigurare a unor locuri de muncă în calitate de ospătăriţă şi menajeră.

În acelaşi context, inculpaţii au reuşit să o ademenească şi pe sora mai mică a victimei J.L. şi anume pe J.N. în vârstă de 15 ani pe care, după ce a convins-o cu uşurinţă de loialitatea inculpatului N. C., C.A. a trimis-o acestuia în Genova la data de 21 ianuarie 2005.

Organele de urmărire penală susţin că acelaşi truc l-au folosit inculpaţii şi în cazul părţii vătămate V.M., pe care ar fi reuşit să o scoată din ţară, în cursul lunii ianuarie 2005, după ce în prealabil au găzduit-o la locuinţa lui R.G. din localitatea Moraviţa până la obţinerea paşaportului de călătorie.

În condiţiile în care activitatea infracţională a grupului inculpaţilor s-a amplificat, autorităţile române au intrat în legătură cu autorităţile italiene, reuşindu-se astfel obţinerea unor note informative relevante în cauză. Astfel, în dimineaţa zilei de 15 martie 2005, o patrulă a carabinierilor a găsit-o pe J.L. în liftul unui imobil în care locuia inculpatul N., complet dezbrăcată şi purtând urme vizibile de lovituri, inclusiv arsuri de ţigară vizibile pe tot corpul. După spitalizarea sa, J.L. a indicat faptul că cel care i-a creat leziunile a fost inculpatul N., care i-a aplicat acest tratament ca urmare a refuzului ei de a continua să practice prostituţia în folosul lui. Pe baza acestor informaţii, autorităţile italiene i-au reţinut pe inculpat şi pe partea vătămată S.D. După efectuarea cercetărilor în cauză, partea vătămată S.D. a fost eliberată, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa închisorii pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de persoane, aceasta este o infracţiune comisivă, putându-se realiza prin mai multe acţiuni alternative, respectiv prin recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane. Esenţial pentru existenţa infracţiunii este scopul urmărit prin realizarea acţiunilor mai sus indicate, şi anume exploatarea persoanei victime a infracţiunii.

În ceea ce priveşte noţiunea de „exploatare”, aceasta este definită prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 678/2001 ca fiind şi executarea de servicii în mod forţat sau obligarea la practicarea prostituţiei, ori efectuarea unor activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Raportat la materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a constatat că fapta inculpatului R.A. de a recruta şi caza părţile vătămate N.C., N.F., A.S., S.D., J.L. şi J.N., prin înşelăciune, promiţându-le găsirea unor locuri de muncă bine plătite în Italia, în scopul exploatării lor prin obligarea la practicarea prostituţiei sau la comiterea unor acte de sustragere de bunuri din magazine, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În acest sens au fost observate mai întâi declaraţiile părţilor vătămate în cauză.

Astfel, partea vătămată N.F. a menţionat faptul că în luna august 2003, atât inculpatul R.A., cât şi fratele său N.R.C., i-au cerut fratelui său N.C. să meargă cu ei în Italia, unde îi vor găsi un loc de muncă bine plătit. Întrucât fratele său nu a dorit să plece, a acceptat el, şi pentru că nu avea bani de paşaport, de acesta s-a ocupat R.A. Ajuns în Italia, N.F. a precizat că a fost cazat într-un apartament închiriat de N.C., iar acolo a fost obligat, prin ameninţări, să sustragă bunuri din magazine, aspect confirmat şi de autorităţile italiene, care într-un final l-au reţinut pe N.F. ca urmare a furturilor repetate din magazine.

Susţinerile lui N.F. sunt confirmate şi de N.C., care a precizat că iniţial el nu a dorit să plece în Italia, în locul său plecând fratele lui, respectiv N.F. Însă, la insistenţele inculpaţilor N. şi R.A. a acceptat în final să meargă la Genova în luna decembrie 2003, unde inculpatul N. i-a asigurat cazarea, fiind şi el obligat să fure din magazine de către inculpatul R.A.

Aşa cum s-a arăt mai sus, autorităţile italiene au procedat la reţinerea minorului N.F. Acestuia i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate şi i s-a pus în vedere să părăsească teritoriul Italiei în termen de 15 zile după eliberare, însă numai în prezenţa unui major din familie. În aceste condiţii, potrivit declaraţiilor părţii vătămate A.S., a fost contactată de inculpaţii N. şi R.A., care i-au cerut să vină în Italia pentru a-l lua pe N.F. Iniţial, aceasta a arătat că primise o scrisoare de la fratele său, acesta comunicându-i că a fost obligat de cei doi inculpaţi să fure din magazine. Partea vătămată a mai precizat că a plecat în Italia împreună cu martora B.E., aceasta spunându-i că pleacă în Italia la furat, fiind racolată în acest sens de către inculpatul N. Odată ajunsă în Italia, partea vătămată a menţionat că a fost obligată de către N. C. şi R.A. să fure din magazine, sub pretextul că trebuie să-şi achite cheltuielile de transport. Partea vătămată a subliniat că ambii inculpaţi au exploatat-o, inculpatul N. reţinându-i şi paşaportul. În sfârşit, partea vătămată a menţionat că, întrucât nu s-a descurcat cu furturile din magazine, a fost obligată să se prostitueze în folosul inculpaţilor, ulterior ea fiind vândută unor cetăţeni albanezi pentru suma de 2500 euro de către concubina inculpatului N., respectiv C.A.

La rândul său, partea vătămată S.D. a precizat că a fost racolată de către concubina inculpatului N., C.A. Aceasta i-a cerut să meargă în Italia la inculpatul N., unde să fure din magazine, iar o parte din bani urmând să-i revină. Fiind într-o situaţie materială disperată, partea vătămată a acceptat, motiv pentru care inculpatul N. i-a plătit paşaportul şi transportul. Odată ajunsă în Italia, inculpatul i-a cerut să se prostitueze şi deoarece a refuzat, a ameninţat-o şi a bătut-o. În aceste condiţii, victima a arătat că a acceptat să se prostitueze, locuind într-un apartament închiriat de către inculpat, împreună cu J.L. şi o altă fată pe nume M. Partea vătămată a mai arătat că înainte de a fi nevoită de P. (N.) să se prostitueze, mergea cu nevasta lui R.A. la furat din magazine.

În sfârşit, partea vătămată J.N. a declarat, în cursul urmăririi penale, că numita C.A. a dus-o în Italia, promiţându-i că astfel îşi va vedea sora, respectiv pe numita J.L., care ar fi stat anterior plecării la locuinţa lui R.G. În momentul în care a ajuns în Italia, ea a fost dusă la apartamentul inculpatului N., ulterior inculpatul trimiţând-o la furat din magazine, în caz de refuz ameninţând-o cu bătaia. După ce a fost prinsă de carabinieri, a fost dusă de către numita A., soţia lui R.G., zis „G.”, la R.A. De asemenea, partea vătămată a mai precizat că, din câte cunoaşte, şi alte fete din România au fost aduse de către concubina inculpatului N. la locuinţa acestuia din Italia.

Sub aspectul celor afirmate de către părţile vătămate, s-a observat faptul că la vol. I din dosarul de urmărire penală există anumite declaraţii notariale, prin care părţile vătămate N.C. şi N.F. au încercat să justifice declaraţiile lor anterioare ca fiind un act de răzbunare împotriva inculpaţilor pentru că nu le-au găsit locuri de muncă în Italia. Fiind audiaţi sub acest aspect, atât cele două părţi vătămate, cât şi mama acestora, martora N.A., au precizat că declaraţiile notariale nu corespund adevărului, fiind rezultatul presiunilor exercitate asupra lor de tatăl inculpatului, care le-a oferit bani pentru a-şi schimba declaraţiile, ulterior recurgând la ameninţări grave la adresa familiei lor şi aceasta în condiţiile în care surorile lor se aflau încă în Italia, astfel că au fost nevoiţi să dea acele declaraţii.

Faptul că inculpatul R.A. se ocupa cu racolarea şi transportul unor tineri defavorizaţi în Italia, unde erau exploataţi, este confirmat şi de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, martora R.M. a reliefat faptul că inculpatul R.A., împreună cu C.A. şi N.C., au insistat ca ea să plece în Italia, promiţându-i un loc de muncă. Ea a menţionat în final că a refuzat să mai plece întrucât membri familiei N. i-au povestit ce au păţit în Italia.

De asemenea, martora N.A., mama numiţilor N.F.G., N.C., A.S. şi S.D., confirmă spusele copiilor săi, arătând că fiica sa a stat ascunsă cca. o săptămână în locuinţa lui R.G., lucru care s-a întâmplat şi cu alte persoane, ceilalţi 3 fiind duşi de către inculpatul R.A. în Italia pentru a fura din magazine şi a se prostitua, lucru care s-a şi întâmplat.

Totodată, martora A.E., mama părţilor vătămate J.L. şi J.N., a precizat că fiicele ei au fost duse în Italia, unde au fost obligate să se prostitueze în favoarea fraţilor R., în vreme ce martorul T.A.E., fosta concubină a unui alt frate al inculpatului N., respectiv R.G., a precizat că C. şi A. racolau tineri din România, pe care îi duceau în Italia şi îi obligau să fure din magazine, lucru pe care l-a făcut şi ea.

Martora B.M.O. a precizat că inculpatul N. i-a cerut să plece cu el în Italia, unde să practice pentru el prostituţia şi pentru că a refuzat, a ameninţat-o, aceleaşi aspecte fiind relatate şi de mama acesteia, respectiv martora B.S. Cele două persoane nu au putut da relaţii despre inculpaţii R.A. şi R.G., ultimul fiind consăteanul lor.

Tot astfel, martora P.S.A., concubina fratelui G., zis „ G.” care a stat un timp în Italia împreună cu G. şi cu R.A. şi soţia sa, în locuinţa respectivă nu a văzut să se perinde persoane din România. Martorul C.G. a stat 3 zile în Italia la locuinţa lui R.A., fiind în căutarea unui loc de muncă, iar în acest timp nu a văzut fluctuaţie de persoane. Martora S.F., soacra celui din urmă, a afirmat că fraţii R. sunt oameni buni şi că lucrează în zidărie în Italia, lucru posibil, de altfel, însă, acest lucru nu-i împiedica să desfăşoare şi celelalte activităţi ilicite.

În sfârşit, existenţa infracţiunii de trafic de persoane este confirmată şi prin procesul - verbal de constatare prin care organele de urmărire penală au preluat anumite date şi informaţii obţinute de autorităţile italiene în cadrul anchetei pe care o desfăşurau în Italia. Astfel, din conţinutul convorbirilor interceptate de autorităţile italiene, rezultă că la data de 04 februarie 2005 R.A. a fost apelat de cetăţeanul italian T.M. iar R.A. se plânge de faptul că autorităţile române i-au pus sechestrul pe imobilul său tip vilă situat în localitatea Moraviţa, jud. Timiş, iar interlocutorul său îl consolează afirmând că cuvântul celor părţilor vătămate nu valorează. R.A. îl asigură că aceste persoane care au vorbit sunt multe şi au afirmat că el împreună cu fratele lui N.C., le-au adus în Italia şi le-au obligat să” lucreze. T. încearcă să-l consoleze pe R.A. afirmând că acei „bastarzi” ar putea să retragă totul, dar R.A. a înţelegând aluzia lui T., îi răspunde că, ce ar putea rezolva dacă-i va ucide….” şi continuă cu faptul că-i pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, dar el nu poate să facă acest lucru, iar T. îi reproşează că aşa se întâmplă dacă s-a lucrat fără creier…”; tot astfel, al aceeaşi dată N. C. a discutat cu fratele său, R.A., despre faptul că părţile vătămate N.F. şi N.C. au dat declaraţii organelor de urmărire penală. Inculpatul N. a menţionat că nu există dovezi, însă a recunoscut că numita C.A. a vândut-o pe A.S. unor albanezi. De asemenea, inculpatul a mai arătat că s-a gândit la angajarea unei persoane pentru a-l face pe N.C. să nu mai dea declaraţii, pentru ca ulterior, tot el să afirme că este absolut necesar ca numita C.A. să fie eliberată, pentru că altfel va fi foarte rău pentru ei.

În dosarul de faţă, inculpatul R.A. nu a putut fi audiat, sustrăgându-se cercetărilor. Acesta se află la muncă în Italia şi are emis pe numele lui un mandat de arestare preventivă.

Inculpatul R.G. a dat declaraţii în ambele faze procesuale şi a arătat că nu se consideră vinovat pentru trafic de persoane, deşi a fost condamnat pentru această faptă, şi nici pentru că şi-ar fi ajutat fii în acest sens, nu a cazat la locuinţa sa pe numitele V.M., S.D. şi J.L. cu scopul de a fi duse la fii săi în Italia pentru a fi exploatate, însă a acceptat posibilitatea ca acest lucru să se fi întâmplat, fără ştirea lui, autoarea fiind C.A., care le putea ascunde în camera în care locuia împreună cu N. C., în acelaşi imobil cu inculpatul, iar datorită configuraţiei încăperilor din imobil, astfel cum reiese din schiţa depusă de inculpat la ultimul termen de judecată, camerele necomunicând între ele nici direct, nici indirect, nu avea cum să ştie ce se întâmplă în camera alăturată a fiului său, aceasta având intrare separată.

Susţinerile inculpatului sunt neverosimile şi greu de crezut, în condiţiile în care, astfel cum se observă din schiţa despre care s-a făcut vorbire anterior, cele două încăperi în care locuia inculpatul R.G. şi, respectiv C.A. şi N. C. comunică printr-un hol comun cu baia şi bucătăria de la imobil, iar cazarea părţilor vătămate era necesară pentru întocmirea actelor pentru ca acestea să poată ajunge în Italia, operaţiune ce presupune o anumită durată de timp, de exemplu, partea vătămată S.D. afirmând că după cca. 2 săptămâni după ce a stat la casa socrilor numitei C.A., a plecat în Italia, astfel că prezenţa unor persoane străine în imobil era imposibil să treacă neobservată.

Mai mult decât atât, inculpatul G.R. a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile de trafic de persoane şi minori, prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a ÎCCJ, astfel că această hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat, ceea ce presupune că exprimă adevărul, iar faptele nu mai pot fi puse în discuţie.

De asemenea, declaraţia dată de către martorul R.C., fiul şi fratele inculpaţilor din prezenta cauză, arată, în esenţă, că cei doi inculpaţi nu au avut vreo implicare infracţională, el şi C.A. fiind cei care au dus părţile vătămate în Italia pentru a fura şi a se prostitua, existând în acest sens acordul lor. Deşi martorul a încercat să îi disculpe pe cei doi inculpaţi, explicând că plângerile părţilor vătămate A.S., N.F. şi C. se datorează dorinţei de răzbunare a numitei S.D., care le-a determinat să recurgă la acest gest, întrucât el s-a despărţit de aceasta pentru o altă femeie, lucru posibil, de altfel, însă eventuala iniţiativă a acestei din urmă părţi vătămate nu înlătură adevărul din conţinutul declaraţiilor celorlalte părţi vătămate, care se coroborează şi cu celelalte probe din dosar.

Declaraţiile lui R.G. şi R.C. prima instanţă le-a înlăturat, considerându-le subiective şi părtinitoare, justificate într-o oarecare măsură de legătura de sânge care există între inculpaţi şi martor şi care nu se coroborează cu alte probe din dosar.

Martorii propuşi în apărare, M.P.R. sau B.F., destul de apropiaţi cu familia inculpaţilor, au relatat că nu au cunoştinţă de săvârşirea vreunei activităţi ilicite de către cei doi inculpaţi, primul cunoscându-i pe cei doi inculpaţi în perioada mai actuală care excede interesului pentru prezenta cauză, iar ultimul, vechi prieten cu inculpatul R.G., a afirmat subiectiv că în imobilul în care locuia inculpatul în Moraviţa, în cursul vizitelor săptămânale pe care i le făcea, nu au observat nimic suspect sau prezenţa vreunor persoane străine.

Toate aceste probe enumerate mai sus au condus la formarea convingerii primei instanţe că fapta inculpatului R.A. aşa cum a fost indicată anterior, întruneşte, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Întrucât aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, la desfăşurarea activităţii infracţionale, inculpatul a fost sprijinit şi de alte persoane, respectiv coinculpaţii C.A., R.C. şi R.G., prima instanţă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu intenţie directă, el având reprezentarea faptului că părţile vătămate au fost duse în Italia pentru a fi exploatate în folosul său, rezultat urmărit prin desfăşurarea activităţii ilicite.

Raportându-se la condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, respectiv unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluţie infracţională şi pluralitatea de acte de executare, prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului şi prevederile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constatând că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, care a fost suficient de determinată şi care s-a menţinut în linii generale pe parcursul desfăşurării întregii activităţi infracţionale, inculpatul a exploatat părţile vătămate A.S. şi N.C., fiecare dintre actele realizate întrunind, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001.

În acelaşi sens, în condiţiile în care la data desfăşurării activităţii infracţionale, părţile vătămate J.N., J.L., N.F. şi S.D. erau minore, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului de a racola, transporta şi găzdui aceste părţi vătămate, în scopul exploatării lor, întruneşte, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, materialul probator fiind analizat mai sus, făcând şi în privinţa acestei infracţiuni aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În ceea ce priveşte situaţia părţii vătămate V.M., prima instanţă a reţinut că unul dintre principiile fundamentale în cadrul procesului penal, este cel al prezumţiei de nevinovăţie, consacrat prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. şi art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În conformitate cu acest principiu, orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale în cadrul unui proces public, desfăşurat cu respectarea garanţiilor dreptului la apărare.

Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie simplă, ce poate fi răsturnată, însă numai prin prezentarea unor probe certe de vinovăţie. În acest sens, s-a observat faptul că în situaţia condamnării inculpatului, instanţa are obligaţia de a dovedi fără echivoc vinovăţia inculpatului, întrucât în situaţia existenţei unor dubii sub acest aspect, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.

Pornind de la aceste premize, prima instanţă a constatat că în prezenta cauză nu există suficiente dovezi care să confirme săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de trafic de minori faţă de partea vătămată V.M. Aceasta nu a fost audiată nici în cursul urmăririi penale şi nici în cursul judecăţii, iar singurele probe care se referă la aceasta unt declaraţiile mamei ei din cursul urmăririi penale. Astfel, martora F.M. a precizat că la un moment dat fiica ei a dispărut de acasă. De la anumite persoane, care nu au fost identificate, ea ar fi aflat că V.M. este plecată în Italia împreună cu numita J.N. şi cu inculpatul N., pe care l-a desemnat după porecla sa. Aceeaşi persoană a mai arătat că bănuieşte că fiica ei este ţinută forţat în Italia, în ciuda faptului că a sunat-o şi i-a spus că îi este bine. Aceste presupuneri ale mamei părţii vătămate, neconfirmate de alte probe, nu pot conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, aspect acceptat chiar şi de organele de urmărire penală care nici nu au propus-o ca martor.

Este adevărat faptul că la un moment dat, în cursul urmăririi penale, partea vătămată S.D. a precizat că a locuit în apartamentul închiriat de inculpate împreună cu o persoană pe care o chema M., fără să ofere alte detalii. Deşi organele de urmărire penală s-au aflat în Italia şi ar fi avut posibilitatea să procedeze la audierea acesteia, nu au făcut-o, astfel că simplele declaraţii ale mamei părţii vătămate V., care nu ştie în ce condiţii a plecat fiica ei din ţară, posibil cu un băiat căruia i se spune “P.”care a dus-o în Italia, şi ale părţii vătămate S.D., care arată că este posibil ca una dintre fetele cu care a stat în apartament să fi fost o anumită “M.”, fără a oferi alte date de identificare, nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul, eventuala implicare putând fi a inculpatului N., şi nu a inculpatului R.A., motiv pentru care, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., prima instanţă a dispus achitarea numitului R.A. pentru săvârşirea unuia dintre actele materiale privind traficul de minori, faptă prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, aceasta se poate realiza printr-o acţiune de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat, ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 definesc grupul infracţional organizat ca fiind un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o anumită perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material, fiind de subliniat şi faptul că potrivit art. 2 lit. b) pct. 12 infracţiunea de trafic de persoane este menţionată ca fiind o infracţiune gravă, ce poate intra în scopul unui grup infracţional organizat.

Raportat la materialul probator administrat în cauză şi analizat deja, prima instanţă a constatat că fapta inculpatului R.A. de a iniţia constituirea unui grup infracţional organizat, din care fac parte şi concubina sa C.A., fratele său N. C. şi tatăl său R.G., acesta din urmă sprijinindu-i pe ceilalţi în sensul găzduirii la locuinţa sa pe numitele S.D. şi J.L., până la întocmirea actelor şi ducerea lor în Italia în vederea exploatării, cunoscând, totodată, modul în care fii săi îşi asigurau sursele de venit, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Existenţa acestui grup a fost confirmată de toate părţile vătămate audiate în cauză. Acestea au menţionat că inculpatul avea sarcini bine definite în cadrul grupului, el activând în ceea ce priveşte racolarea, transportul şi organizarea sustragerii bunurilor din magazine. Este evident că grupul a acţionat o perioadă mai îndelungată de timp, începând cu luna august 2003, când s-a demarat activitatea de racolare şi până în momentul revenirii părţilor vătămate în ţară sau plecării către alte destinaţii străine, ianuarie 2005.

De asemenea, probele administrate în cauză au confirmat faptul că toţi membri grupului au acţionat în mod coordonat, axându-şi eforturile în direcţia racolării unor tineri care proveneau din familii cu probleme financiare evidente, pe care, profitând de naivitatea lor şi de dorinţa de a câştiga sume mari de bani şi sub promisiunea găsirii unor locuri de muncă în Italia, i-au transportat la Genova unde i-au exploatat în folosul lor personal.

Sub aspectul laturii subiective, şi această infracţiune a fost comisă de cei doi inculpaţi cu intenţie directă, ei cunoscând scopul ilicit al grupului pe care l-a constituit.

În sfârşit, în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, reţinută în sarcina inculpatului R.A., potrivit dispoziţiilor art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, aceasta se poate realiza prin dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din comiterea unor infracţiuni.

Ţinând seama de materialul probator administrat în cauză şi deja analizat mai sus prima instanţă a constatat că fapta inculpatului R.A. de a primi bunurile sustrase din magazinele din Italia, cunoscând provenienţa acestora, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, şi în acest caz putând fi reţinută intenţia directă ca modalitate a vinovăţiei.

Astfel, părţile vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D. au subliniat în repetate rânduri că toate bunurile sustrase din magazine, sau banii obţinuţi de pe urma practicării prostituţiei, au fost predate atât inculpatului R.A., cât şi celorlalţi coinculpaţi. Părţile vătămate au mai indicat faptul că inculpatul cunoştea provenienţa acestor bunuri, chiar el fiind cel care îi trimitea la furat sau le obliga pe fete să practice prostituţia.

Chiar dacă susţinerile părţilor vătămate referitor la sumele de bani obţinute sunt greu de crezut, cert este că inculpatul a primit bunuri provenite din comiterea de infracţiuni, cunoscând provenienţa acestora.

Acest aspect este confirmat şi procesul-verbal de percheziţie domiciliară efectuat la imobilul aparţinând părinţilor inculpatului. Părţile vătămate au menţionat că o parte din bunurile sustrase şi din sumele de bani au fost trimise în România, la imobilul părinţilor inculpatului. Cu ocazia efectuării percheziţiei la acest imobil au fost descoperite o serie de bunuri şi o sumă mare de bani a căror provenienţă nu a putut fi justificată. În condiţiile în care tatăl inculpatului, R.G., care face parte din grupul infracţional, a declarat că aceste bunuri au fost trimise de fii săi din Italia, este suficient pentru a forma convingerea instanţei că în detenţia inculpatului s-au aflat bunuri provenite din comiterea de infracţiuni.

Pentru toate aceste considerente, prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare, cu excepţia actului material de trafic de minori referitor la partea vătămată V.M.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate, prima instanţă a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.A., acesta nu a putut fi audiat, sustrăgându-se cercetărilor, posibil pentru a nu fi încarcerat, întrucât există un mandat de arestare emis în lipsă pe numele lui, iar din analiza fişelor de cazier rezultă că acesta a fost condamnat în ţară la libertate supravegheată în timpul minorităţii pentru fals material şi uz de fals, iar în Italia nu este cunoscut cu antecedente penale (filele 108 şi 137 vol. I, dos. judecată).

Din înscrisurile depuse de inculpat, prin avocat, în circumstanţiere, reiese că inculpatul, în vârstă de 36 de ani, lucrează la o societate din Italia şi are în întreţinere 3 copii minori.

În acelaşi sens a fost audiat şi martorul M.P.R. care a afirmat că îl cunoaşte de 4 ani de zile pe inculpatul R.A. din Italia, acesta din urmă fiind şeful lui de echipă la locul comun de muncă, este apreciat de conducerea firmei şi este singurul întreţinător de familie.

Inculpatul R.G., deşi s-a prezentat la toate termenele de judecată în faţa instanţei de judecată, pe parcursul întregului proces a adoptat un comportament nesincer, nerecunoscând săvârşirea faptelor şi încercând să intimideze părţile vătămate prin exercitarea direct şi indirect a unor presiuni asupra acestora, ceea ce reliefează o periculozitate şi mai mare a acestuia. Fiind suferind de o serie de afecţiuni, în prezent este pensionat de boală, având 63 de ani.

Pentru aceste considerente, în vederea atingerii scopului pedepsei aşa cum acesta este stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., observând şi prevederile art. 42 C. pen. referitoare la sancţionarea infracţiunii continuate, prima instanţă a constatat ca fiind necesară aplicarea unor sancţiuni privative de libertate, respectiv 5 ani închisoare pentru traficul de persoane, 6 ani închisoare pentru traficul de minori, 5 ani închisoare pentru constituirea unui grup infracţional organizat şi 3 ani închisoare pentru spălare de bani, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.A. şi 5 ani închisoare pentru sprijinirea unui grup infracţional organizat, pentru inculpatul R.G.

În privinţa infracţiunilor de trafic de persoane, trafic de minori şi constituire/sprijinire a grupului infracţional organizat, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 C. pen., prima instanţă le-a aplicat inculpaţilor pedepsele complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) pentru o perioadă de 4 ani, în cazul inculpatului R.A. şi art. 64 lit. a), b) pentru o perioadă de 2 ani, în cazul inculpatului R.G., după executarea pedepsei principale. Interzicerea exercitării drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator în cazul primului inculpat se justifică prin gravitatea deosebită a faptelor comise de inculpatul R.A., săvârşirea unor infracţiuni de trafic de minori, prin care s-a încălcat în mod grav libertatea individuală şi sexuală a unor persoane care nu au împlinit vârsta de 18 ani, făcându-l pe inculpat nedemn să mai exercite asemenea drepturi.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., prima instanţă a aplicat inculpatului R.A. pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 1 an închisoare, care să reprezinte şi un echivalent al pedepselor ce nu vor mai fi executate ca urmare a contopirii, astfel că în final inculpatul R.A. va executa pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, în regim de detenţie.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.G., prima instanţă a constatat că infracţiunea de mai sus reţinută în sarcina sa este concurentă cu infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a ÎCCJ, acestea fiind săvârşite înainte de a fi condamnat definitiv pentru ele. Drept urmare, prima instanţă a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiş şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de: 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a contopit toate pedepsele individualizate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare, inculpatul R.G. urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, prevăzut de art. 57 C. pen.

Cu privire la aplicarea pedepsei accesorii, prima instanţă a reţinut că aplicarea art. 71 alin. (2) C. pen., trebuie realizată în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. care, în cauzele Hirst c. Regatului Unit şi Sabou şi Pârcălab c. României, cât şi în lumina Deciziei nr. XXIV/ 2007 a ÎCCJ, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care a stabilit că interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a)-c) nu se face de drept, ci instanţa trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen. şi la principiul constituţional al proporţionalităţii.

Astfel, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. privind interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata executării pedepsei în cazul inculpatului R.A. şi art. 64 lit. a), b) în cazul inculpatului R.G., prima instanţă fiind ţinută de autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 423 din 23 iunie 2006 dată de Tribunalul Timiş privind pedeapsa complementară şi accesorie.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen., prima instanţă a aplicat inculpaţilor pedeapsa complementară cea mai grea, aceea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei rezultante principale în cazul inculpatului R.A. şi art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani în cazul inculpatului R.G.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la data de 26 august 2007 la 29 decembrie 2009, în baza sentinţei penale nr. 423 din 23 iunie 2006 dată de Tribunalul Timiş, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.G., iar în temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului de la data de 01 aprilie 2009 la 14 mai 2009, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.A., aceste aspecte reieşind din sentinţa Curţii de Apel Genova, tradusă, prin care s-a respins cererea de expulzare a inculpatului pe teritoriul României pentru executarea mandatului european de arestare emis de Tribunalul Timiş la data de 02 aprilie 2009 ( fila 339 vol. I dos. judecată ).

Pe latura civilă a procesului penal, în baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., prima instanţă a reţinut că partea vătămată minoră, N.F.G. a formulat pretenţii civile în dauna inculpatului R.A. în sumă de 4.000 de euro ( fila 53 vol.I dos.u.p.), celelalte părţi vătămate, minore sau majore neexprimându-se în acest sens.

În ce priveşte persoanele minore S.D., J.N. şi J.L., văzând dispoziţiile art. 17 C. proc. pen. şi art. 348 C. proc. pen., potrivit cu care instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra vreunei pagube materiale şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă, în cazul acestora, pe baza acestor temeiuri, rap. la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul R.A. la 4.000 euro cu titlu de daune morale către părţile vătămate minore apreciate, cuantumul solicitat de N.F. apreciindu-l justificat de perioada în care au exploataţi abuziv minorii.

Ministerul Public a solicitat confiscarea de la R.A. a sumei de 2.500 euro pe care inculpatul ar fi încasat-o fraudulos în urma plasării părţii vătămate A.S. altor exploatatori în vederea practicării prostituţiei, precum şi sumei de 50.000 euro încasaţi de acelaşi inculpat din comercializarea bunurilor pe care partea vătămată N.F. le sustrăgea din magazine la îndemnul inculpatului.

Prima instanţă a constatat că aceste solicitări sunt neîntemeiate şi le-a respins, întrucât, pe de o parte, suma de 2.500 euro nu a fost încasată de inculpatul R.A., ci de numita C.A., astfel cum s-a reţinut din probele analizate mai sus, iar suma de 50.000 euro menţionată de minorul N.F. este una estimativă, subiectivă şi imprecisă, nesusţinută de alte argumente.

În dosarul de urmărire penală există un proces-verbal de percheziţie domiciliară, din cuprinsul căruia rezultă că de la domiciliul părinţilor inculpatului au fost ridicate mai multe bunuri şi sume de bani, evidenţiate şi în ordonanţa din 25 noiembrie 2005 a parchetului (fila 188 vol.I, dos.u.p.), iar restituirea lor a fost solicitată de numita R.M., mama, respectiv soţia inculpaţilor, întrucât acestea îi aparţin.

Unele din aceste bunuri nu au legătură cu cauza, astfel că, în baza art. 169 C. proc. pen., raportat la art. 109 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. 119/D/2004 din data de 22 noiembrie 2005 şi restituirea bunurilor către inculpatul R.A. şi către inculpatul R.G., precum şi orice alte bunuri aparţinând celor 3, ridicate de la aceştia şi neconfiscate prin prezenta hotărâre.

În ceea ce priveşte celelalte bunuri mobile indisponibilizate cu prilejul aceleiaşi percheziţii, prima instanţă a reţinut că inculpatul R.G. a afirmat cu prilejul audierii că suma de 3850 euro, (din care 2150 euro ai lui, iar 1700 ai soţiei ), provine din economiile privind creşterea porcilor de către R.M. începând cu anul 1990, iar partea lui a justificat-o prin munca pe care a prestat-o mai mulţi ani în Serbia în domeniul construcţiilor; tot astfel, celelalte bunuri găsite în locuinţa sa au fost trimise de fii săi din Italia, fiind achiziţionate de aceştia prin muncă cinstită.

Susţinerile inculpatului sunt, însă, infirmate de cele relatate de părţile vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D. care au subliniat în repetate rânduri că toate bunurile sustrase din magazine (parfumuri, treninguri, adidaşi, camere de luat vederi, DVD-uri etc.) sau banii obţinuţi de pe urma practicării prostituţiei, au fost predate atât inculpatului R.A., cât şi celorlalţi coinculpaţi. Părţile vătămate au menţionat că o parte din bunurile sustrase şi din sumele de bani au fost trimise în România, la imobilul părinţilor inculpatului.

Aceste declaraţii se coroborează şi cu cele arătate de martora N.A. care a afirmat că a văzut de mai multe ori la poarta lui G.R. mai multe microbuze cu numere de Italia ce descarcă marfă.

Nu în ultimul rând, prima instanţă a mai observat şi stenograma convorbirii telefonice purtată de inculpatul R.A. cu tatăl său R.G., din care reiese că la data de 04 februarie 2005 inculpatul R.A. apelează pe R.G., zis „T.” cerându-i să aibă mare grijă de bani, iar pentru siguranţă, să-şi păstreze circa 2000 euro la el, iar restul să-i învelească în folie de aluminiu pe care să-i introducă într-un borcan plin cu orez, iar apoi borcanul să-l înfăşoare în foarte mult aluminiu şi să-l îngroape la baza unui copac la circa 2 m sub pământ în aşa fel ca maşinile să nu descopere, iar poliţia să nu poată detecta cu aparatul de metale.” T.” l-a asigurat pe R.A. că nu este nicio problemă şi că el va avea grijă ce trebuie să facă cu banii. Inculpatul R.G. a recunoscut că a existat această discuţie telefonică, iar analizând conţinutul acesteia prima instanţă a apreciat că, dacă banii ar fi avut provenienţă licită, aşa cum susţine inculpatul, discuţia dintre tată şi fiu nu-şi avea rostul.

Prima instanţă a apreciat că toate aceste bunuri, care nu au acte de provenienţă, sunt dobândite prin activităţi ilicite, inclusiv suma de bani, natura bunurilor găsite la percheziţie fiind aceeaşi cu cea a bunurilor furate, astfel că, în baza art. 329 alin. (4) C. pen., rap. la art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul R.A. a bunurilor individualizate în dispozitivul hotărârii. În baza aceluiaşi temei de drept, prima instanţă a confiscat şi imobilul situat în localitatea Moraviţa, având în vedere următoarele argumente:

Martorul B.F., un vechi prieten al inculpatului R.G., aşa cum s-a mai menţionat, a declarat că a ajutat la edificarea acestui imobil din luna martie 2003, până în luna iulie 2003, când inculpatul R.A. a plecat în Italia, aspect confirmat şi de copia paşaportului depusă la dosar cu privire la acest inculpat, din care reiese că acesta a părăsit ţara în data de 03 septembrie 2003. Acest martor, alături de martorul R.C. (fost N.) şi de inculpatul R.G., au susţinut faptul că vila din Moraviţa ce aparţine inculpatului R.A. a fost edificată în baza unui împrumut de 65.000 euro pe care inculpatul l-a obţinut de la numitul C.M. Inculpatul R.G. a mai menţionat că actul scris cu privire la împrumut a fost întocmit doar în momentul în care au demarat cercetările în acest dosar, banii fiind daţi pe încredere, întrucât C.M. este naşul nepoţilor săi şi patronul firmei la care a fost angajat la vremea respectivă R.A., astfel cum reiese şi din adresa depusă la dosar, întocmită la data de 01 septembrie 2003, prin care se confirmă angajarea inculpatului la firma lui C.A., în calitate de zidar, cu o retribuţie lunară de cca. 1.800 euro.

Susţinerile acestor persoane se coroborează şi cu declaraţia autentică notarială din data de 08 februarie 2005 a numitei C.A.G., soţia lui C.M., din care reiese că a împrumutat suma de 65.000 euro finului său, R.A., pentru a finaliza lucrările de reabilitare aflate în curs la casa din Moraviţa. Totodată, la dosar mai este depusa şi dovada împrumutului bancar făcută de C.G. şi M. în data de 07 mai 2004 pentru suma de 115.000 euro, ca o justificare a posibilităţii de acordare a acestui împrumut.

Prima instanţă a mai constatat din celelalte înscrisuri şi imagini foto depuse la dosar că imobilul tip vilă a obţinut autorizaţia de construcţie la data de 11 decembrie 2003, iar recepţia finală s-a făcut în data de 04 noiembrie 2004, valoarea scriptică fiind de cca. 30.000 euro, iar cea de pe piaţă, posibil dublă (fila 124, vol.I dos.u.p.). Din extrasul de carte funciară reiese că imobilul a fost intabulat în anul 2004, pe numele lui R.A. şi a soţiei sale, fiind bun comun.

Având în vedere relaţiile de prietenie, afinitate sau rudenie dintre B.F., C.M., R.G. şi R.C., prima instanţă a înlăturat afirmaţiile acestora, pe care le-a apreciat ca fiind subiective, alături de înscrisurile aduse în apărare de către inculpaţi, pro causa, observând în susţinerea acestei concluzii conţinutul stenogramelor de la fila 117, vol. I, dos. u.p., din care rezultă că: la data de 06 februarie 2005, R.G. îl apelează pe R.A. şi îi spune că lipseşte un document foarte important şi nu poate să facă act de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, iar apoi îi spune să se gândească la un mod în care să facă un document din care să rezulte că banii necesari construcţiei vilei provin din muncă cinstită sau că provin din împrumut; după două zile de la această discuţie telefonică, respectiv la data de 08 februarie 2005, se întocmeşte fictiv actul de împrumut precizat, iar în aceeaşi zi, R.M., soţia lui R.A. îl apelează telefonic pe R.G. şi îi spune că A. a reuşit să facă un document în care să arate că s-a angajat la o firmă de construcţii pentru a demonstra cum şi-a câştigat banii şi că a reuşit să facă un act de împrumut cu C.G., împrumut necesar pentru finalizarea lucrărilor la vila din Moraviţa. Că acesta este adevărul, o confirmă atât susţinerile inculpatului R.G., atunci când afirmă că înscrisul privind împrumutul s-a întocmit doar la demararea cercetărilor privindu-l pe R.A., cât şi susţinerile părţilor vătămate care au arătat cu au fost trimişi bani lui G.R. prin West Union sau prin diverse persoane, bani care provin din furturi sau prostituţie.

Împotriva sentinţei penale nr. 357 din 7 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010 au declarat apeluri în termen inculpaţii R.A. şi R.G., înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara – Secţia Penală sub nr. 8443/30/2010 din 26 septembrie 2011.

Apelurile nu au fost motivate.

Pentru motivarea apelului său, inculpatul R.A. a depus, prin apărător ales, la termenul din 12 decembrie 2011 un memoriu, prin care a solicitat achitarea, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi restituirea bunurilor confiscate, arătând că instanţa de fond nu a audiat toate persoanele implicate, părţi vătămate şi martori, acestea fiind plecate din ţară; din declaraţiile părţilor vătămate audiate de prima instanţă nu rezultă participaţia lui la vreo infracţiune; lipseşte modalitatea de determinare a structurii de comandă şi a celei de execuţie; grupul pretins nu este stabilit precis ca roluri şi funcţii şi nici măcar ca şi componenţă (filele 61-63).

Pentru motivarea apelului său, inculpatul R.G. a depus la termenul din 12 decembrie 2011 un memoriu, prin care a invocat puterea de lucru judecat prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că pedeapsa aplicată prin sentinţa apelată trebuie contopită, aceasta fiind în final executată (f. 68).

Prin decizia penală nr. 54/A din 19 martie 2012 Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii R.A. şi R.G. împotriva sentinţei penale nr. 357 din 7 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpaţii apelanţi la plata a câte 200 cheltuieli judiciare către stat în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar a apreciat criticile celor doi apelanţi nefondate.

Cu privire la excepţia puterii de lucru judecat, invocată de inculpatul R.G., instanţa a considerat-o nefondată, întrucât prin sentinţa penală nr. 423 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Timiş, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane şi trafic de minori, în timp ce în prezenta cauză a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de sprijinire a unui grup infracţional organizat.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat că inculpaţii R.A. şi R.G. au săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina lor, sprijinirea unui grup infracţional organizat (inculpatul R.G.) şi respectiv constituirea unui grup infracţional organizat, trafic de persoane, trafic de minori şi spălare de bani (R.A.), relevante, în opinia Curţii, fiind declaraţiile părţilor vătămate N.F., N.C., S.D., A.S., J.L., J.N., ale martorilor N.A., R.M., A.E., T.A.E., B.M.O., B.S. şi B.E., procesul verbal de constatare prin care au fost preluate date şi informaţii obţinute de autorităţile italiene cu ocazia desfăşurării anchetei lor.

Referitor la sancţiune, instanţa de prim control judiciar le-a apreciat just individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), neimpunându-se modificarea cuantumului acestora şi nici schimbarea modalităţii de executare.

Măsura confiscării a fost considerată justificată, banii şi bunurile în discuţie fiind dobândite în mod vădit în urma săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii R.A. şi R.G.

Instanţa de prim control judiciar, a transmis către Înalta Curte cererea de reexaminare, formulată de avocat L.M., cu privire la amenda judiciară în sumă de 1.000 lei, aplicată de instanţa de apel.

În motivele de recurs, scrise şi susţinute oral de către apărătorul inculpatului R.A., se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu au fost audiate toate părţile vătămate, deşi s-a solicitat acest lucru, iar în subsidiar achitarea inculpatului întrucât faptele nu există, din nicio probă a dosarului nu rezultă vinovăţia inculpatului. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 385⁹ pct. 9, 10, 18 C. proc. pen.

Inculpatul R.G. solicită achitarea sa, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar reducerea cuantumului pedepsei. De asemenea, prin notele scrise depuse la dosar, inculpatul R.G. a solicitat trimiterea dosarului spre rejudecare întrucât instanţa nu a manifestat rol activ pentru audierea părţilor vătămate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, şi din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. le consideră fondate, prioritar pentru cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., coroborat cu art. 6 din C.E.D.O., referitor la respectarea dreptului la un proces echitabil.

Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal.

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Aceste norme interne de drept procesual penal, obligatorii deopotrivă atât pentru organele de urmărire penală, cât şi pentru instanţele de judecată, se completează cu actele normative internaţionale în materie, la care România a aderat şi este parte şi a căror aplicare este obligatorie, în situaţia în care în normele interne nu sunt prevăzute, ori dacă sunt prevăzute sunt contrarii ori echivoce, aceste norme având prioritate, aspect prevăzut în mod expres în Constituţia României (art. 20).

Între dispoziţiile cuprinse în actele internaţionale la care România a aderat, de o absolută importanţă sunt cele prevăzute în:

- art. 11 din Declaraţia universală a drepturilor omului în care se stabileşte că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale;

- art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale unde se statuează, între altele, că:

- „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă imparţială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”;

- orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită:

- orice acuzat are dreptul (între altele) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de casare invocate de recurenţi, dar şi din oficiu, raportat la dispoziţiile normative mai sus-enumerate, se constată că instanţa de apel nu le-a acordat semnificaţia cuvenită în sensul că, nu a răspuns în mod expres şi motivat criticilor aduse, manifestând în acest fel lipsa de rol activ şi totodată a încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpaţilor.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că prin motivele de apel, existente la dosarul cauzei (fila 61), inculpatul R.A. a criticat sentinţa instanţei de fond pentru faptul că a dispus condamnarea sa fără ca părţile vătămate să fie audiate, solicitând instanţei de control judiciar în dovedirea nevinovăţiei sale „reaudierea tuturor persoanelor propuse prin rechizitoriu”.

Aceeaşi solicitare a făcut-o şi inculpatul R.G. (fila 136) învederând şi o serie de aspecte contradictorii care reies din hotărârea atacată.

Instanţa de apel a acordat mai multe termene de judecată în cauză pentru pregătirea apărării sau pentru imposibilitate de prezentare a apărătorilor inculpaţilor (14 decembrie 2011, 23 ianuarie 2012, 20 februarie 2012) citând totodată părţile vătămate, cât şi civile la adresele de domiciliu şi prin afişare la uşa Consiliului Local.

La termenul de judecată din 19 martie 2012, a respins cererea de audiere a părţii vătămate A.S. şi a martorei N.A., apreciind că „prima instanţă a făcut suficiente demersuri şi nu s-a dovedit că au intervenit elemente noi cu privire la domiciliul lor, iar cu privire la audierea martorei, cade în sarcina instanţei de a face verificări, care parte a declaraţiei este reală”.

Astfel, în opinia Înaltei Curţi, încălcând principiul aflării adevărului, prevăzut de art. 3 C. proc. pen. şi nemanifestând rol activ, deşi inculpaţii se judecau într-o cale de atac devolutivă, a respins în mod nejustificat cererea inculpatului R.G. şi nici nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea inculpatului R.A. din cererea de apel, privind reaudierea tuturor persoanelor din rechizitoriu.

Este adevărat aşa cum arată şi instanţa de apel, că instanţa de fond a făcut demersuri repetate (la fiecare termen de judecată atât martorii, cât şi părţile vătămate au fost citate cu mandat de aducere, făcându-se în acelaşi timp adrese la Serviciul de Evidenţă a Populaţiei pentru a se afla domiciliul actual al acestora), însă instanţa de apel era obligată la rândul său (având în vedere poziţia procesuală constantă a inculpaţilor de a contesta cele declarate de părţile vătămate la urmărirea penală), în vederea aflării adevărului cât şi pentru a asigura dreptul la un proces echitabil inculpaţilor, să dispună aceleaşi măsuri.

Instanţa de judecată pronunţă condamnarea inculpatului numai în situaţia în care probele strânse în cursul urmăririi penale şi verificate în cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârşită de inculpat.

Potrivit art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Art. 289 C. proc. pen. dispune că „judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu”.

Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată, în aceste condiţii, instanţa poate reţine motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.

Potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d) din CEDO, orice acuzat are dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, drept ce constituie o aplicare a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.

În jurisprudenţa sa CEDO a inclus în noţiunea de martori şi părţile civile/vătămate dintr-un proces penal deoarece, în exercitarea drepturilor sale de apărare, element esenţial al unui proces echitabil, operează principiul ca acuzatul are posibilitatea „să conteste versiunea părţii civile, sub toate aspectele sale, în cursul unei confruntări sau a unei audieri în şedinţa publică de judecată” (Bricmont c. Belgiei).

Astfel, aşa cum a statuat CEDO instanţa trebuie să ia măsuri ce constau în special în a-i permite acuzării să interogheze sau să obţină interogarea „martorilor” (Barbera, Messegue c. Spaniei), măsuri ce ţin de diligenţa de care instanţa trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 CEDO (Sadak c. Turciei).

Dificultăţile privind localizarea părţilor vătămate nu pot fi imputate inculpaţilor, iar instanţa de prim control judiciar, la rândul său, trebuia să depună diligenţe (la fel ca instanţa de fond) cu privire la asigurarea prezenţei părţilor civile şi a martorilor la şedinţa de judecată şi numai după epuizarea acestor demersuri din care reieşea imposibilitatea localizării şi audierii acestora să se procedeze la judecarea cauzei.

De altfel, instanţa europeană în legătură cu întinderea dreptului acuzatului de a obţine convocarea şi interogarea martorilor a subliniat că în realizarea acestui drept al acuzatului „nu se poate merge dincolo de orice limite materiale într-o situaţie dată” şi că „prin invocarea acestui drept nu se poate ajunge la blocarea desfăşurării procedurii, mai ales atunci când în dosarul cauzei există elemente concludente pentru soluţionarea ei”.

Or, instanţa de apel s-a limitat la a constata că „instanţa de fond a făcut suficiente demersuri (fără a efectua, la rândul său aceleaşi demersuri) şi nu au intervenit elemente noi”, fără a depune toate diligenţele pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil inculpaţilor, în sensul prevederilor art. 6 paragraf 3 lit. d) din CEDO.

De asemenea, inculpatul R.A. a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri prin care demonstrează că, atât el cât şi soţia, realizează venituri constante în Italia (1800 Euro lunar), astfel încât măsura confiscării bunurilor şi banilor, în opinia sa, este nelegală, probă asupra căreia instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat.

La rândul său, inculpatul R.G. a solicitat instanţei de prim control judiciar să lămurească şi aspectul greşit, reţinut de instanţa de fond, în sensul că, numita C.A. ar fi concubina inculpatului R.A., în realitate aceasta fiind concubina lui R.G., fapt neanalizat de către instanţă.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că în cauză se impune admiterea recursurilor inculpaţilor R.A. şi R.G., în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casarea deciziei penale nr. 54/A din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Penală şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va răspunde tuturor criticilor invocate de către inculpaţi, va analiza apărările acestora, va lua toate măsurile procesuale legale, în legătură cu prezenţa părţilor vătămate şi a martorilor la proces, în vederea audierii acestora, astfel încât să se dea posibilitatea inculpaţilor de a-i interoga, garantându-le celor doi inculpaţi R.A. şi R.G. dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO.

Instanţa va avea în vedere şi soluţionarea cererii de scutire a amenzii, aplicată prin decizia penală din 19 martie 2012 formulată de avocat L.M., cerere care a fost înaintată Înaltei Curţi de către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpaţii R.A. şi R.G. împotriva deciziei penale nr. 54/A din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Penală.

Casează decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat R.A., în sumă de 50 de lei şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat R.G., în sumă de 200 de lei, se vor suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 223/2013. Penal. Infracţiuni privind legea...		ICCJ. Decizia nr. 258/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 224/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs