ICCJ. Decizia nr. 2248/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2248/2013
Dosar nr. 8082/2/2012
Şedinţa publică din 25 iunie 2013
Deliberând asupra recursului declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinţei penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, constată următoarele:
Prin sentinţa penală menţionată, Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut sentinţa penală din data de 8 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s, definitivă prin sentinţa penală din data de 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Graz, privind pe condamnatul F.C., a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România pentru continuarea executării restului de pedeapsă de 9 ani închisoare şi a dedus din pedeapsa aplicată de 10 ani închisoare arestarea preventivă şi perioada executată de la data de 3 octombrie 2009 la zi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, recunoaşterea sentinţei penale din data de 8 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s, privindu-l pe cetăţeanul român F.C. şi transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
La dosarul cauzei au fost depuse adresa Ministerului Justiţiei, Serviciul cooperare judiciară internaţională în materie penală, prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 162 din Legea nr. 302/2004 (republicată), cererea formulată în acest sens de către autorităţile austriece, copiile traduse ale hotărârilor penale de condamnare şi deciziei prin care s-a instituit interdicţia de reşedinţă temporară pe teritoriul Austriei şi procesul verbal în care s-a consemnat avizul condamnatului cu privire la transfer.
Prin sentinţa penală din data de 8 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s, modificată şi rămasă definitivă prin sentinţa penală din data de 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Graz, s-a dispus condamnarea cetăţeanului român F.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de tâlhărie gravă, prevăzută de art. 15, 142 alin. (1), 143 teza I, cazul doi teza II C. pen. austriac.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 3 octombrie 2009, în Graz, pe timp de noapte, condamnatul a încercat să constrângă o persoană cu violenţă şi prin ameninţare cu un pericol iminent pentru corp sau viaţă şi folosirea unei arme, încercând să sustragă o sumă de bani într-o valoare necunoscută, în scopul însuşirii pe nedrept, executarea nefiind finalizată datorită fugii victimei.
S-a constatat că fapta astfel reţinută are corespondent în legislaţia penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie sub forma tentativei, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (2) lit. b), e) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 ani şi 6 luni la 10 ani.
Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 (republicată) privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Totodată, din actele dosarului a rezultat că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 143 lit. a), b), c), f) din aceeaşi lege, în sensul că:
- persoana condamnată F.C. este cetăţean român cu domiciliul în România;
- hotărârea penală de condamnare este definitivă, începând cu data de 6 octombrie 2010;
- la data primirii cererii de transferare sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale de 9 ani închisoare;
- din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.
Deşi condamnatul nu a consimţit la transfer, Curtea a constatat că o atare manifestare de voinţă nu constituie un impediment în dispunerea acestuia, întrucât, pe de o parte, cererea autorităţilor austriece s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 3 parag. 1-3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, astfel cum a fost ratificat prin O.G. nr. 92/1999, avându-se în vedere că faţă de cetăţeanul român a fost dispusă măsura interdicţiei temporare de a rămâne pe teritoriul Austriei, iar pe de altă parte, situaţia personală a condamnatului, astfel cum rezultă din procesul verbal din data de 6 martie 2012 în care s-a consemnat avizul său, nu a evidenţiat pierderea legăturilor semnificative cu statul de origine, de natură să facă dificilă reinserţia socială a condamnatului în eventualitatea dispunerii transferului.
S-a apreciat că susţinerile persoanei transferabile, în sensul că viitoarea soţie şi prietenii s-ar afla pe teritoriul Austriei ori că ar avea, în acest stat, o locuinţă şi un loc de muncă, sunt neveridice, întrucât F.C. a sosit în Austria în luna septembrie 2009, fiind arestat la data de 3 octombrie 2009, interval vădit insuficient pentru statornicirea unor relaţii personale de natura celor la care a făcut referire. În plus, a fost infirmată susţinerea deţinerii unei locuinţe ori a prestării vreunei activităţi profesionale de către condamnat în Austria, în hotărârea de condamnare fiind consemnat faptul că F.C. a locuit, până la arestare, într-o casă dărăpănată şi nelocuită din Graz, folosită cu precădere de cetăţeni români interesaţi să lucreze „la negru”.
Curtea a concluzionat că cetăţeanul român condamnat definitiv păstrează legături semnificative cu statul de origine, iar continuarea executării pedepsei într-un penitenciar românesc este de natură a permite reintegrarea sa socială mai uşoară.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs condamnatul persoană transferabilă F.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., constată următoarele:
Recursul declarat în cauză de condamnatul F.C., cale de atac nemotivată, susţinută oral de apărătorul din oficiu al acestuia pentru motivul de nelegalitate privind lipsa consimţământului persoanei condamnate la transfer, este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 3853 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei „poate avea loc numai în următoarele condiţii: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei (...); d) transferul este consimţit de către persoana condamnată (...); e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.”
În speţă, avându-se în vedere că numitul F.C., cetăţean român, a fost condamnat definitiv în Austria la pedeapsa de 10 ani închisoare, a cărei durată se împlineşte la 3 octombrie 2018, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de tâlhărie gravă, prevăzută de art. 15, 142 alin. (1), 143 teza I, cazul doi teza II C. pen. austriac, faptul că această faptă are corespondent infracţiunea de tâlhărie sub forma tentativei, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (2) lit. b), e) C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 3 ani şi 6 luni la 10 ani, precum şi împrejurarea că statul român, ca stat de executare, şi-a dat acordul la transfer, se constată că sunt îndeplinite în mod incontestabil condiţiile prevăzute în art. 143 lit. a), b), c), e) şi f) din Legea nr. 302/2004 modificată.
Condiţia prevăzută în art. 143 lit. d) din legea amintită nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel cum în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată, întrucât prin hotărârea definitivă a Direcţiei poliţiei federale Graz din data de 19 octombrie 2011 dată în Dosarul nr. 1-1053459/FR/11, faţă de cetăţeanul român a fost dispusă măsura interdicţiei temporare de a rămâne pe teritoriul Austriei pe o durată limitată de 10 ani, măsură în virtutea căreia, după punerea sa în libertate, condamnatului F.C. nu îi va fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Or, această împrejurare înlătură necesitatea obţinerii consimţământului condamnatului întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 3 parag. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997 (act ratificat atât de Republica Austria, cât şi de România), statul român ca stat de executare poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia, atunci când condamnarea pronunţată sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia persoanei condamnate, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Pentru considerentele ce preced, în baza art. 3853 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinţei penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinţei penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2246/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2257/2013. Penal. Arestare provizorie în... → |
|---|
