ICCJ. Decizia nr. 2243/2013. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2243/2013
Dosar nr. 4102/97/2012
Şedinţa publică din 25 iunie 2013
Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 8/A/2013 din 21 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 208 din 11 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 4102/97/2012, s-a dispus condamnarea inculpatului S.C.F., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.
Au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen. în condiţiile art. 71 C. pen.
În baza art. 81, 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea, pe aceeaşi durată, şi a pedepselor accesorii.
Au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 C. pen. În baza art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) teza I C. proc. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 100 euro depusă în contul deschis de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara.
S-a constatat că faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, a fost luată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de 11 mai 2012 şi până la 10 iunie 2012. (măsura fiind valabilă până la data de 09 iunie 2012).
În baza art. 94 C. proc. pen. s-a constatat calitatea de mijloace de probă a unui CD, DVD şi transcrieri de înregistrări, înscrise în Registrul de mijloace de probă aflat la Tribunalul Hunedoara, la poziţia 59/2012.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele: La data de 11 mai 2012 a fost înregistrată la M.A.I. - Direcţia Generală Anticorupţie - Serviciul Judeţean Anticorupţie Hunedoara, sesizarea agentului de poliţie N.S.F. din cadrul Poliţiei oraşului S. cu referire la promisiunea făcută de numitul S.C.F. de a-i da o sumă de bani pentru a nu-i întocmi dosar penal.
Urmare a acestei sesizări s-a efectuat un flagrant, în urma căruia s-a confirmat starea de fapt evocată în sesizarea agentului de poliţie astfel că, la data de 11 mai 2012, a fost începută urmărirea penală împotriva făptuitorului S.C.F. pentru infracţiunea de dare de mită, prev. şi ped. de art. 255 alin. (1) C. pen.
Din probele aflate la dosarul cauzei, respectiv: sesizarea agentului de poliţie N.S.F., declaraţia acestuia, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesul verbal de redare a convorbirilor în mediu ambiental, înregistrate autorizat, planşele foto realizate cu ocazia flagrantului, Tribunalul a reţinut următoarea stare de fapt:
La data de 09 mai 2012, în jurul orelor 18:40, agentul de poliţie N.S.F., aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a oprit în trafic autoturismul marca C., înmatriculat în Franţa, condus de inculpatul S.C.F. I-a solicitat actele, ocazie cu care inculpatul i-a prezentat permisul de conducere eliberat de autorităţile spaniole şi certificatul de înmatriculare auto, după care l-a lăsat să plece. În urma verificărilor efectuate ulterior de către agentul de poliţie au rezultat indicii în legătură cu o posibilă faptă de fals în ceea ce priveşte permisul de conducere emis pe numele inculpatului astfel că l-a chemat pe acesta la audieri pentru data de 10 mai 2012 şi i-a adus la cunoştinţă că permisul de conducere este fals. În timp ce inculpatul îşi consemna olograf declaraţia, i-a promis agentului de poliţie o sumă de bani neprecizată pentru a nu-i întocmi dosar penal. La finalul declaraţiei, pentru că nu primise un răspuns de la agentul de poliţie, inculpatul a revenit cu promisiunea de bani, fapt ce l-a determinat pe agentul de poliţie să refuze iar ulterior să raporteze incidentul comandantului Poliţiei şi mai departe organelor de cercetare penală.
În ziua de 11 mai 2012, în timp ce era aşteptată la audieri soţia inculpatului pentru a da o declaraţie în calitate de martor, s-a prezentat inculpatul şi i-a oferit agentului de poliţie suma de 100 euro, aşa cum rezultă din procesul verbal de surprindere în flagrant a infracţiunii săvârşite.
Suma de 100 euro a fost indisponibilizată, aşa cum rezultă din adresa aflată la dosar.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei şi a invocat aplicarea dispoziţiilor referitoare la judecata simplificată, cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă.
În drept, s-a reţinut că fapta săvârşită de inculpat, aşa cum a fost reţinută de Tribunal, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat la pedeapsa principală de 6 luni închisoare.
La individualizarea pedepsei, Tribunalul a avut în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a C. pen., poziţia procesuală a acestuia raportat la disp. art. 3201 C. proc. pen., pericolul social concret al faptei săvârşite determinat prin prisma relaţiilor sociale încălcate, respectiv relaţiile referitoare la exercitarea atribuţiilor de serviciu şi care nu trebuie supuse unor acte de corupţie.
Tribunalul a înlăturat apărarea formulată de inculpat, prin apărător ales, cu privire la aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ raportat la „prejudiciul modic" produs prin infracţiune, având în vedere relaţiile sociale protejate de lege, la care Tribunalul a făcut referire şi a căror încălcare aduce aceeaşi atingere independent de suma de bani promisă, oferită sau dată şi care este apreciată de apărare ca „prejudiciu".
La stabilirea pedepselor accesorii Tribunalul a avut în vedere principiul proporţionalităţii prevăzut de Constituţie în cuprinsul art. 53 C. pen. precum şi incompatibilitatea unei funcţii publice cu o pedeapsă penală.
Având în vedere persoana inculpatului raportat la lipsa antecedentelor penale, vârsta acestuia, situaţia familială (căsătorit şi cu trei copii minori), Tribunalul a apreciat că scopul pedepsei, aşa cum este reglementat în cuprinsul art. 52 C. pen., poate fi atins şi fără executare şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi art. 82 C. pen., dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare compus din durata pedepsei aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 363 alin. (1) şi 3 C. proc. pen., inculpatul S.C.F., apel care nu a fost motivat în scris, însă prin apărător ales, a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, procedând la o nouă judecată, în principal, aplicarea unei amenzi administrative sau, în subsidiar, aplicarea unei pedepse sub limita prevăzută de legea penală.
În susţinerea apelului s-a arătat că inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, a solicitat aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a avut o atitudine sinceră, iar prejudiciul este minim. S-a mai arătat că inculpatul a fost determinat de organul de poliţie, care a provocat săvârşirea faptei şi s-a solicitat a se da o mai mare eficienţă aplicării dispoziţiilor art. 74, art. 76 C. pen.
Prin decizia penală nr. 8/A/2013 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca ne fondat, apelul declarat de inculpatul S.C.F. împotriva sentinţei penale nr. 208 din 11 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia penală, în Dosarul nr. 4102/97/2012, obligând inculpatul la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.
Examinând hotărârea atacată prin prisma cererilor şi temeiurilor invocate, precum şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit caracterului devolutiv integral al apelului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Din coroborarea probatorului administrat în cursul urmăririi penale, respectiv declaraţiile inculpatului S.C.F., sesizarea agentului de poliţie N.S.F., declaraţia acestuia, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesul verbal de redare a convorbirilor în mediu ambiental, înregistrate autorizat şi planşele foto realizate cu ocazia flagrantului, a reieşit că Tribunalul a reţinut o stare de fapt corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen.
Astfel, la data de 09 mai 2012, în jurul orelor 18:40, agentul de poliţie N.S.F., aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a oprit în trafic autoturismul marca C., înmatriculat în Franţa, condus de inculpatul S.C.F., care i-a prezentat permisul de conducere eliberat de autorităţile spaniole şi certificatul de înmatriculare auto, după care şi-a continuat drumul. În urma verificărilor efectuate de către agentul de poliţie au rezultat indicii în legătură cu o posibilă faptă de fals în ceea ce priveşte permisul de conducere prezentat de inculpat, astfel că l-a chemat pe acesta la audieri pentru data de 10 mai 2012 şi i-a adus la cunoştinţă că permisul de conducere este fals. În timp ce inculpatul îşi consemna olograf declaraţia, acesta i-a promis agentului de poliţie o sumă de bani neprecizată pentru a nu-i întocmi dosar penal. La finalul declaraţiei, pentru că nu primise un răspuns de la agentul de poliţie, inculpatul a revenit cu promisiunea de bani, fapt ce l-a determinat pe agentul de poliţie să refuze iar ulterior să raporteze incidentul comandantului Poliţiei şi mai departe organelor de cercetare penală.
În ziua de 11 mai 2012, în timp ce era aşteptată la audieri soţia inculpatului, pentru a da o declaraţie în calitate de martor, inculpatul i-a oferit agentului de poliţie suma de 100 euro, aşa cum rezultă din procesul verbal de surprindere în flagrant a infracţiunii săvârşite.
Inculpatul S.C.F. a recunoscut săvârşirea faptei şi a solicitat a fi judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, conform procedurii simplificate de recunoaştere a vinovăţiei, prevăzute de art. 320 C. proc. pen.
Fiind dovedită existenţa faptei şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie de către inculpat, Curtea de Apel a constatat că, în mod corect Tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen. şi a dispus condamnarea acestuia pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare, iar în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate, prima instanţă a dat eficienţă deplină tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, gradul de pericol social ridicat al acesteia, împrejurările de săvârşire, precum şi persoana inculpatului.
În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, s-a constatat că în mod corect Tribunalul a apreciat-o ca fiind nejustificată, în cauză fiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 18 C. pen. pentru a se caracteriza fapta ca fiind o infracţiune.
Raportat la aceste criterii, respectiv modul de săvârşire, împrejurările în care a fost comisă fapta şi scopul urmărit - inculpatul fiind cercetat într-o cauză penală şi urmărind, aşadar, exonerarea sa de răspundere cu privire la acea faptă, având în vedere că infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. este o infracţiune de pericol, Curtea de Apel a apreciat că nu se poate reţine că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social concret al infracţiunii de dare de mită, sau că pentru sancţionarea acestuia nu ar fi necesară aplicarea unei pedepse.
Invocarea în faţa instanţei de apel a existenţei unei „provocări" a inculpatului din partea poliţistului a fost considerată, de asemenea, nefondată, din actele dosarului nerezultând existenţa unei acţiuni provocatorii din partea agenţilor statului, în sensul principiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Ramanauskas contra Lituaniei, Bannikova contra Rusiei, etc) şi de cea naţională. De altfel, apărarea nu a menţionat în mod concret în ce ar consta activitatea de „provocare".
Neîntemeiată a fost apreciată şi solicitarea de a se reduce pedeapsa aplicată inculpatului şi de a se reţine în favoarea acestuia de circumstanţe atenuante.
Este adevărat că inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, însă, având în vedere criteriile obiective prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a căror examinare se efectuează în mod plural, fără preeminenţa vreunuia din acestea, Curtea a apreciat că în mod corect Tribunalul a dat eficienţă atât aspectelor legate de pericolul social concret al faptei săvârşite, determinat prin prisma relaţiilor sociale încălcate, respectiv relaţiile referitoare la exercitarea atribuţiilor de serviciu şi care nu trebuie supuse unor acte de corupţie, cât şi împrejurărilor referitoare la persoana inculpatului apelant, care se află la prima confruntare cu legea penală, aplicându-i acestuia o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Curtea de Apel, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepsei aplicate inculpatului S.C.F. a considerat că, în contextul cauzei, nu se justifică diminuarea pedepsei şi nici reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare, raportat la dispoziţiile art. 52 C. pen. şi la criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită ca urmare a reducerii acestora cu o treime, conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (închisoarea de la 4 luni la 3 ani şi 4 luni), la gradul de pericol social al faptei, evaluat în raport atât cu natura infracţiunii săvârşite cât şi cu împrejurările concrete de săvârşire.
Instanţa a mai avut în vedere semnificaţia deosebită şi impactul public pe care săvârşirea unei astfel de infracţiuni le are în societate, inculpatul lezând autoritatea şi credibilitatea unei instituţii chemate să răspundă la încălcarea legii, prin oferirea unei sume de bani, indiferent de cuantumul acesteia, unui agent de poliţie pentru a îl determina pe acesta să nu respecte legea.
S-a apreciat că din actele existente la dosar nu rezultă împrejurări care să justifice reţinerea distinctă a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen. S-a constatat, aşadar, că pedeapsa aplicată inculpatului S.C.F., de 6 luni închisoare, este în măsură - atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare - să-şi atingă scopurile, anume cele de exemplaritate şi educativ, dar şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a executării pedepsei aplicate inculpatului, Curtea de apel a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se impune aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenţie, considerând, la rândul său, că scopul pedepsei aplicate inculpatului poate fi atins şi prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Examinând din oficiu hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat, totodată, că şi celelalte dispoziţii ale primei instanţe referitoare la aplicarea pedepsei şi accesorii, a măsurii de siguranţă a confiscării speciale şi a art. 191 C. proc. pen. sunt legale şi temeinice.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs inculpatul S.C.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului promovat, inculpatul, prin apărător desemnat din oficiu, a invocat dispoziţiile art. 3851 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa în temeiul prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen.
În subsidiar, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 14 C. proc. pen., considerând că instanţa de apel trebuia să dispună diminuarea pedepsei aplicate de către instanţa de fond şi să facă aplicarea dispoziţiilor art. 18 C. pen.
Analizând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, potrivit art. potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunţată în cauză de către instanţa de apel este legală şi temeinică şi constată recursul declarat de către inculpatul S.C.F. ca fiind nefondat.
I. Cu referire la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 385 pct. 18 C. proc. pen. formulată de către recurent, prin apărător, instanţa de recurs urmează să examineze, deopotrivă, dacă în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare a inculpatului şi, totodată, în ce măsură aplicarea dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen. este compatibilă cu o soluţie de achitare a inculpatului în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. şi art. 18 C. pen.
Înalta Curte apreciază că, de principiu, procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni administrative dacă instanţa constată că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen., inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârşită, astfel cum este descrisă în actul de sesizare al instanţei, nu şi încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu.
Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice prealabil - pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală - dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi dacă aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, sau ale unei alte infracţiuni.
Dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., care se referă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclud aplicarea dispoziţiilor art. 18 C. pen., deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă şi recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; în caz contrar ne aflăm în prezenţa unei fapte prevăzute de legea penală şi nu a unei infracţiuni.
Se apreciază că aceste aspecte au fost avute în vedere, în mod corespunzător, de către instanţa de fond şi cea de apel în analiza efectuată, constatându-se că solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este nejustificată, în cauză fiind întrunite criteriile menţionate de dispoziţiile alin. (2) al art. 18 C. pen. pentru ca fapta inculpatului să fie caracterizată ca infracţiune.
Astfel, se constată că într-adevăr, fapta comisă de către inculpat prezintă gradul de pericol social caracteristic unei infracţiuni, în special în raport de scopul urmărit de inculpat - anume exonerarea de răspundere a acestuia cu privire la fapta pentru care era cercetat - şi de faptul că infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. este o infracţiune de pericol, urmarea sa constând într-o stare de pericol pentru desfăşurarea corespunzătoare a serviciului în instituţia în care era angajat agentul de poliţie ce instrumenta actele de cercetare, cât şi pentru prestigiul acestei instituţii, cele două valori sociale fiind, în fapt, inseparabile.
Or, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 18 C. proc. pen., este necesar, pe de o parte, ca situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, să fie contrară actelor şi probelor administrate în cauză, iar pe de altă parte, ca eroarea de fapt să fie gravă, respectiv să fie esenţială, în sensul de a fi influenţat asupra soluţiei cauzei, precum şi neîndoielnică.
Analizând cauza sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază, în dezacord cu susţinerile apărării, că instanţele anterioare au realizat o corectă analiză şi corelare a criteriilor de aplicare a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) C. pen. cu situaţia de fapt existentă în cauză şi au determinat corespunzător gradul de pericol social al faptei deduse judecăţii ca fiind cel specific unei infracţiuni, cu consecinţa corectei condamnări a inculpatului.
În consecinţă, critica analizată nu este incidenţă în cauză şi va fi respinsă, ca nefondată.
II. Cu privire la critica invocată de către recurentul inculpat întemeiată pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., se constată că pedeapsa aplicată de către instanţa de fond, menţinută de către instanţa de apel, a fost corect individualizată în raport de circumstanţele reale ale comiterii faptei, natura, gravitatea şi gradul ridicat de pericol social al acesteia, dar şi de atitudinea de recunoaştere adoptată de inculpat în cursul urmăririi penale, aspect ce a determinat aplicarea cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Se reţine că pentru infracţiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. reţinută în sarcina inculpatului, minimul special al pedepsei închisorii este de 6 luni, iar maximul de 5 ani, aceste limite fiind reduse cu o treime în aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., astfel că noile limite de pedeapsă s-au stabilit între cea minimă de 4 luni şi cea maximă de 3 ani şi 4 luni închisoare.
Se constată că pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului de către instanţa de fond este orientată către minimul special al pedepsei, nivel apreciat ca fiind corespunzător pericolului social concret al faptei săvârşite şi persoanei inculpatului.
În dezacord cu susţinerile recurentului, constatând că pedeapsa aplicată inculpatului s-a stabilit prin valorificarea armonioasă şi realistă a tuturor împrejurărilor Şi elementelor obiective şi subiective specifice cauzei, în sensul şi spiritul criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de recurs apreciază că din probele administrate în cauză nu a rezultat necesitatea reţinerii în favoarea inculpatului a unor circumstanţe de natura celor prevăzute de art. 74 C. pen., neexistând temeiuri care să justifice atenuarea răspunderii penale prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 C. pen.
Astfel, aşa cum în mod corect au stabilit atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, în cauză nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen., întrucât inculpatul, chiar dacă necunoscut cu antecedente penale - aspect avut în vedere, de altfel, la stabilirea modalităţii de executare a pedepsei - nu a făcut dovada unei bune conduite anterior comiterii infracţiunii, cu atât mai mult cu cât fapta de dare de mită pentru care a fost condamnat s-a realizat în cursul desfăşurării unor acţiuni de cercetare penală privind posibila săvârşire de către inculpat a faptei prevăzute de art. 291 C. pen.
Totodată, se consideră că circumstanţa prevăzută în art. 74 lit. b) C. pen., constând în stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită nu este aplicabilă în speţă, întrucât fapta săvârşită este una de pericol.
Aplecându-se asupra constatării instanţei de apel, în sensul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 74 lit. c) C. pen., Înalta Curte consideră că un asemenea raţionament este corect, avându-se în vedere că inculpatul a beneficiat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. Or, în aceste condiţii, reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. c) C. pen. - datorită comportamentului sincer al inculpatului de recunoaştere a faptelor comise - nu mai poate fi valorificată ca reprezentând o circumstanţă atenuată judiciară, deoarece ar însemna ca aceleiaşi situaţii de drept să i se acorde o dublă valenţă juridică. Aşa cum s-a stabilit în practica judiciară, dispoziţiile art. 74 lit. c) C. pen. pot coexista cu dispoziţiile art. 320 C. proc. pen. numai atunci când prevederile art. 74 lit. c) C. pen. reflectă o atitudine favorabilă inculpatului după săvârşirea infracţiunii, alta decât comportamentul sincer.
Concluzionând asupra criticii analizate, Înalta Curte apreciază că în cauză, în mod corect nu au fost reţinute în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante judiciare şi, făcând, totodată trimitere la argumentele prezentate în analiza primului caz de casare invocat de inculpat, pentru care s-a stabilit că aplicarea unei sancţiuni administrative nu este justifcată în cauză, constată critica formulată de recurent circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. ca nefiind întemeiată.
Pentru considerentele ce preced, reţinând, totodată, că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de casare care se analizează din oficiu potrivit dispoziţilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 8/A/2013 din 21 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, ca fiind nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 8/A/2013 din 21 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2241/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2246/2007. Penal → |
|---|
