ICCJ. Decizia nr. 2581/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2581/2013
Dosar nr. 21296/3/2012
Şedinţa publică din 4 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin Sentinţa penală nr. 875 a Tribunalului Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 21296/3/2012, în baza art. 403 C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de către condamnatul D.V.M. privind revizuirea Sentinţei penale nr. 156/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 4253/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată coroborat cu art. 146 lit. d) din Constituţia României s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 403 alin. (1) C. pen., invocată de revizuent prin apărător.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuentul la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 156/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 4253/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuentul D.V.M. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Prin prezenta cerere de revizuire, petentul a susţinut că s-au descoperit fapte şi împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă la pronunţarea hotărârii de condamnare, respectiv martori şi înscrisuri. De asemenea, a înţeles să-şi exprime nemulţumirea cu privire la vătămările ce s-au reţinut a fi fost cauzate părţii vătămate, solicitând efectuarea unui nou raport de expertiză medico-legală care să aibă în vedere şi filmul computer tomograf din 21 iulie 2008.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a concluzionat că nu s-au descoperit fapte şi împrejurări noi care să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, nu există niciun element care să susţină afirmaţia revizuentului că actele medicale ar fi falsificate, iar filmul computer tomograf nu s-a găsit nici în prezent.
La dosarul cauzei a fost ataşat Dosarul nr. 26929/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Analizând actele şi lucrările dosarului cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, Tribunalul a constatat următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 156/2010, Tribunalului Bucureşti,, secţia a II-a penală, a fost condamnat inculpatul D.V.M. la 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. a), i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a), c) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen. şi art. 80 C. pen. şi la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu art. 75 lit. a), c) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen. şi art. 80 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. proc. pen., instanţa a contopit cele două pedepse şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, a cărei executare a suspendat-o sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 5 ani.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia penală nr. 99 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului D.V.M. pentru tentativă la omor calificat de la 3 ani închisoare la 5 ani închisoare. A contopit pedeapsa de 5 ani închisoare cu pedeapsa de 1 an închisoare şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare. A dispus ca executarea pedepsei să se facă în regim de detenţie.
Prin Decizia penală nr. 4253 din 14 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Examinând cererea formulată, Tribunalul a reţinut, contrar celor afirmate de revizuent, că intenţia inculpatului de a ucide partea vătămată a fost stabilită de instanţe în urma analizei coroborate a împrejurărilor cauzei, cu luarea în considerare a instrumentelor folosite - corpuri dure, apte să producă moartea, regiunea anatomică vizată - capul, condiţiile atacului.
Din această perspectivă, rezultă că instanţele nu s-au limitat la concluziile actelor medicale în sensul că leziunile produse nu au fost apte să producă moartea.
De asemenea, instanţa a reţinut şi faptul că tomograful computerizat reprezintă o simplă investigaţie medicală ce nu se substituie diagnosticului definitiv elaborat de medicul curant.
În urma expertizei medico-legale ce a evaluat pe lângă diagnosticul medical definitiv şi această investigaţie (buletinul medical a relevat că examenul computer tomograf nu pune în evidenţă leziuni traumatice cranio-cerebrale), concluziile au fost că partea vătămată a suferit vătămări ce au necesitat pentru vindecare 11 - 12 zile de îngrijiri medicale.
Cu alte cuvinte, ceea ce se încearcă să se acrediteze de către revizuent este că leziunile traumatice suferite, în măsura în care ar fi existat, ar fi trebuit să se reflecte în concluziile investigaţiei tomografice.
Or, o asemenea ipoteză este complet eronată, examenul tomografie nefiind de natură a releva toate leziunile traumatice suferite, ci numai anumite categorii.
Aşadar, sunt vădit tendenţioase şi afirmaţiile legate de falsificarea actelor medicale, o astfel de teorie nefiind susţinută de niciun element probator.
Referitor la martorii şi înscrisurile ce în opinia petentului ar reprezenta elemente noi, Tribunalul a apreciat că acestea nu constituie decât o altă încercare de inducere în eroare a instanţelor, de această dată pe calea revizuirii.
Astfel, cu prilejul judecării cauzei, instanţele au stabilit că inculpaţii au încercat să influenţeze partea vătămată prin intermediul martorului P.E., astfel încât aceasta să-şi retracteze declaraţiile acuzatoare.
S-a mai făcut referire la o serie de înscrisuri, cea mai mare parte articole de presă referitoare la martorul P.E., care nici într-un caz nu pot constitui elemente noi de natură să conducă la constatarea netemeiniciei hotărârii de condamnare.
Cât priveşte apărările petentului făcute cu ocazia judecării cauzei în sensul că ar fi încercat să îi calmeze pe cei implicaţi şi să îi determine să înceteze conflictul, acestea au fost înlăturate motivat de instanţe, iar cele invocate pe calea revizuirii nu pot determina o schimbare a soluţiei iniţiale.
În consecinţă, raportând cele invocate de petent la dispoziţiile art. 394 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi cerută atunci când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă ia soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia, Tribunalul a considerat că cererea de revizuire nu este admisibilă.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de revizuent, prin apărător, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 iunie 2012, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen., apreciind că se încalcă prevederile art. 15, art. 21, art. 53 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând excepţia invocată prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa a apreciat că nu este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rep., excepţia de neconstituţionalitate, ridicată în faţa instanţei de judecată, trebuie să privească o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. De asemenea, conform art. 29 alin. (2) din acelaşi act normativ excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu.
Instanţa a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa instanţei de judecată, la cererea uneia din părţi şi priveşte o dispoziţie dintr-o lege - C. proc. pen.
De asemenea, instanţa a reţinut că prevederile art. 403 alin. (1) C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, fiind astfel îndeplinite şi cerinţele art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Tribunalul a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată, este neîntemeiată.
Astfel, prin art. 403 C. proc. pen. a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin. (1) că instanţa, pe baza materialului primit de la procuror, examinează în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.
Or, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilităţii în principiu nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire.
Ca atare, s-a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil şi implicit dreptul la apărare, întrucât procedura specială vizată nu se ocupă de fondul cauzelor, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.
De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi a celor extraordinare de atac, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou contra Greciei, paragraful 33, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului".
De asemenea, instanţa a observat şi faptul că prin Deciziile nr. 325/2012, nr. 518/2012, nr. 475/2012, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile art. 403 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale.
II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.V.M., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe, admiterea, în principiu a revizuirii, stabilirea unui termen pentru rejudecarea cauzei, cu aplicarea disp. art. 404 teza a II-a C. proc. pen. şi, în rejudecare, administrarea probelor solicitate şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice diametral opuse celei supuse revizuirii, respectiv o soluţie de achitare.
S-a arătat că instanţa de apel a reţinut, cu referire la încadrarea juridică a faptelor, că este una corectă, întrucât materialitatea actelor evidenţiază poziţia psihică a făptuitorilor, cu referire la intenţia indirectă de a ucide, iar pentru a aprecia în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere considerentele primei instanţe, cu referire la mijloacele de probă administrate, ca actele medicale, privind localizarea şi gravitatea leziunilor, demonstrând că partea vătămată a fost lovită în mod repetat şi cu mare intensitate, îndeosebi în zona craniană. Aceeaşi instanţă a menţionat că raportul de expertiză medico-legală a fost întocmit fără a se avea în vedere filmul computer tomograf din data de 21 iulie 2008, deoarece Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti a comunicat în mod repetat faptul că acesta nu se găseşte.
Or, din buletinul medical nr. 1526 din 21 iulie 2008 a rezultat că, imediat după incident, partea vătămată a fost examinată la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, examenul computer tomograf relevând că investigaţia efectuată numitului G.D. nu pune în evidenţă leziuni traumatice cranio-cerebrale.
A precizat că acest mijloc de probă nu a fost cunoscut de către instanţă, urmare ascunderii acestuia de către partea vătămată, conivent cu alte persoane în măsură a-l pune la dispoziţia INML, respectiv organului de urmărire penală.
S-a mai arătat că sunt incidente şi cazurile de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. b) şi c) din C. proc. pen., în raport de împrejurarea că, deşi nu poate fi invocată existenţa unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, actele medicale emise de INML şi avute în vedere de instanţe sunt false, prin reţinerea acestora unei situaţii neconforme realităţii.
A precizat că înscrisurile despre care face vorbire în cererea de revizuire sunt, în integralitatea lor, acte noi, care nu au fost avute în vedere, întrucât nu s-au aflat la dosarul cauzei, iar altele, procurate ulterior, nu aveau cum să se afle la dosar.
Astfel, aceste înscrisuri noi fac dovada incontestabilă, pe de o parte, a inexistenţei leziunilor şi, pe de altă parte, a faptului inexistenţei actelor de agresiune, iar mijloacele de probă arătate, relevă fapte noi, incontestabile, confirmate de experţi, cu referire la înregistrarea video, respectiv participarea pretinsei părţi vătămate la un eveniment colectiv, imediat după data pretinsei agresiuni, ocazie cu care nu prezenta nicio leziune.
Totodată şi declaraţiile autentice prezentate confirmă cele susţinute, cu referire la inexistenţa niciunei fapte, intrând sub incidenţa legii penale ce ar putea fi reţinută în sarcina sa.
A criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că, potrivit art. 393 - 406 C. proc. pen., revizuirea se soluţionează în două etape, respectiv, prima etapă priveşte admiterea în principiu a cererii, iar cea de-a doua etapă priveşte examinarea caracterului întemeiat al cererii de revizuire, respectiv rejudecarea cauzei după admiterea în principiu.
În acest sens, s-a arătat că prima instanţă trebuia să se pronunţe prin încheiere, în sensul admiterii, în principiu, a cererii de revizuire şi fixării termenului pentru rejudecarea cauzei, însă, din considerentele hotărârii primei instanţe, rezultă că nu a avut loc o examinare a admisibilităţii, în principiu, a cererii de revizuire, în condiţiile determinate imperativ de legea procesual penală.
A mai criticat hotărârea primei instanţe şi sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia penală nr. 18/A pronunţată în data de 28 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca nefondat apelul formulat de către revizuentul D.V.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate invocate, curtea de apel a constatat că instanţa de fond a respectat, întocmai, dispoziţiile procedurale aplicabile în cauză, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 403 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu se examinează, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi, dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. În baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.
Pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a reţinut că primul caz cuprins în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. prevede că revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Motivul constituie cauză de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de condamnare ori de încetare a procesului penal.
Ca atare, elementele de fapt, faptele probatorii, adică probele, în accepţiunea dată de art. 63 C. proc. pen. trebuie să fie noi şi nu mijloacele de probă, prin care se administrează probe deja cunoscute. Este inadmisibil ca, pe calea extraordinară a revizuirii, să se obţină o prelungire a probatoriului, pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza.
În cauză, revizuentul nu a indicat fapte sau împrejurări noi, ci a contestat modul în care s-a desfăşurat judecata, considerând că s-a făcut o apreciere greşită a probatoriului.
Or, existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului a fost constatată de către instanţele care au judecat fondul cauzei (Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), iar condamnarea revizuentului s-a dispus coroborându-se întregului material probator administrat în cauză.
Aşadar, curtea de apel a apreciat că, în speţă, nu este incident acest caz de revizuire, deoarece nu s-au descoperit fapte sau împrejurări noi.
În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., mărturia mincinoasă, invocată drept temei de revizuire, nu se poate dovedi decât prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului. Hotărârea judecătorească trebuie să fie definitivă, stabilind mărturia mincinoasă, fără posibilitatea de îndoială. Atâta timp cât nu există o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens nu este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Al treilea caz cuprins în art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. prevede că revizuirea poate fi cerută când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals. Conform art. 395 alin. (1) C. proc. pen., este necesar ca înscrisul respectiv să fi fost declarat fals prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului. Hotărârea judecătorească trebuie să fie definitivă, stabilind falsitatea înscrisului, fără posibilitatea de îndoială. Cum în cauză nu există o hotărâre judecătorească definitivă, în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a apreciat că nu este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
III. Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul revizuentul D.V.M., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 4, 6 şi 172 C. proc. pen.
În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 4 C. proc. pen., revizuentul a invocat că şedinţa de judecată ar fi trebuit să se desfăşoare în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., acesta a precizat că urmare a desfăşurării şedinţei de judecată în cameră de consiliu, fără participarea părţilor i s-a încălcat dreptul la apărare.
Cu privire la ultimul caz de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., revizuentul a învederat că în mod greşit instanţa de fond a dispus respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, apreciind că cererea de revizuire îndeplinea toate condiţiile de admisibilitate în principiu.
Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că recursul formulat de revizuentul D.V.M. este nefondat pentru următoarele considerente.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat, întocmai, dispoziţiile procedurale aplicabile în cauză, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 403 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu se examinează, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi, dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. În baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.
Cum instanţa de fond s-a pronunţat doar asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, şedinţa de judecată trebuia să se desfăşoare în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura fiind una necontencioasă.
Neparticiparea revizuentului şi a apărătorului ales al acestuia la şedinţa de judecată nu conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare al revizuentului, atâta timp cât instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cererii de revizuire.
Faptul că instanţa de fond a verificat fiecare caz de revizuire invocat de către revizuent nu este de natură a considera că s-a pronunţat asupra fondului cererii în condiţiile în care pentru pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire instanţa are obligaţia de a verifica condiţiilor de admisibilitate a fiecărui caz de revizuire invocat.
În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat corect că aspectele invocate de revizuent în susţinerea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se situează în totalitate în afara condiţiilor impuse de lege pentru a face admisibilă o astfel de cerere. Obţinerea unor înscrisuri noi sau a unor declaraţii din partea unor presupuşi martori care să întărească fapte probatorii deja analizate şi verificate de instanţele de judecată, cu autoritate de lucru judecat, nu constituie decât încercări situate dincolo de lege de a rediscuta chestiuni deja stabilite de instanţele penale.
Şi cu privire la cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu se impune admiterea în principiu atâta timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 395 alin. (1) C. proc. pen., respectiv existenţa unor hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru fals sau pentru mărturie mincinoasă.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul D.V.M. împotriva Deciziei penale nr. 18/A din 28 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi îl va obliga pe recurentul revizuent la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 de RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul D.V.M. împotriva Deciziei penale nr. 18/A din 28 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 04 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2580/2013. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 2611/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
