ICCJ. Decizia nr. 2580/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2580/2013
Dosar nr. 6499/120/2012
Şedinţa publică din 4 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 347 din 26 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a respins cererea prin care revizuentul S.C.I., a formulat contestaţia în anulare împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 octombrie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă, ca nefondată.
Totodată, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. acesta a fost obligat la plata sumei de 40 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel pe baza actelor procedurale aflate în dosarul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt;
Prin cererea înregistrată sub nr. 6499/120/2012 revizuentul S.C.I. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 august 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în Dosarul penal nr. 1781/315/2012, în contradictoriu cu intimata P.M.
S-a susţinut că judecata recursului s-a făcut cu viciu de procedură, acesta constând în caracterul ireconciliabil dintre situaţia de fapt reţinută şi motivarea soluţiei adoptată, atât în latură penală şi civilă, făcându-se o interpretare greşită a dispoziţiilor legale privind suportarea cheltuielilor judiciare.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 393, art. 403, art. 406 C. proc. pen., precum şi art. 4 pct. 7 din Protocolul la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Analizând materialul instrumentat în Dosarul nr. 1781/315/2012 al Tribunalului Dâmboviţa, prima instanţă a stabilit că prin Decizia penală nr. 262 din 20 august 2012 s-a respins recursul declarat de revizuentul S.C.I. împotriva Sentinţei penale nr. 223 din 19 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, ca nefondat, acesta fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Cu ocazia soluţionării căii ordinare de atac, ca şi instanţa de fond, instanţa de control judiciar a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 403 alin. (31) C. proc. pen., respectiv că cererea de revizuire formulată, este inadmisibilă.
S-a motivat că această contestaţie în anulare nu este fondată deoarece nu se încadrează în dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., potrivit cărora împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol.
S-a concluzionat că, deşi contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac menită să asigure dreptul la un proces echitabil, în cazul contestatorului motivele invocate în cuprinsul cererii şi expuse în şedinţă publică, nu se regăsesc în dispoziţiile procedurale anterior menţionate, situaţie în care cererea formulată nu poate fi respinsă decât ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul S.C.I., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
S-a susţinut că această cerere se impune a fi admisă întrucât prin Decizia penală nr. 197/2004 a Tribunalului Dâmboviţa, în mod greşit a fost achitat în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiune de furt prev. de art. 210 rap. la art. 208 alin. (1) C. pen., deşi în cauză s-a făcut dovada incidenţei temeiului prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen., situaţie ce ar fi condus şi la exonerarea de la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum şi pretenţiilor formulate de partea vătămată P.M.
Verificând legala sesizare a curţii de apel, ca instanţă competentă material să soluţioneze recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale, funcţie de dispoziţiile procedurale ce reglementează exercitarea acestor căi ordinare de atac, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei,instanţa a constatat că motivele de reformare invocate de contestatorul S.C.I. nu pot fi examinate pe fond, pentru următoarele considerente:
Din coroborarea dispoziţiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 407 C. proc. pen., rezultă fără dubiu că în situaţia contestaţiilor în anulare, chiar dacă obiectul cauzei l-a constituit o cerere de revizuire a unei hotărâri definitive, soluţiile pot fi atacate pe cale ordinară, funcţie de gradul de jurisdicţie la care s-a examinat ultima cale de retractare exercitată, respectiv sentinţa dată este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului.
Atari reguli procedurale sunt de strictă interpretare, iar accesul la justiţie este garantat cu respectarea întocmai a termenelor şi condiţiilor reglementate în materie, inclusiv atunci când se repun în discuţie hotărâri intrate sub puterea lucrului judecat, prin exercitarea căilor de atac extraordinare.
Curtea de apel a constatat că obiectul contestaţiei în anulare introdusă la data de 27 august 2012 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa l-a constituit Decizia penală nr. 262 din 20 august 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă, în Dosarul penal nr. 1781/315/2012.
Prin decizia a cărei retractare s-a solicitat, instanţa de control judiciar a respins recursul exercitat de revizuentul S.C.I. împotriva Sentinţei penale nr. 223 din 19 martie 2012 a Judecătoriei Târgovişte, prin care s-a respins cererea privind revizuirea Sentinţei penale nr. 1418 din 08 decembrie 2003, pronunţată de aceeaşi instanţă, modificată prin Decizia penală nr. 197/2004 a Tribunalului Dâmboviţa, [contestându-se achitarea conform art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de furt între rude prev. de art. 210 - art. 208 alin. (1) C. pen.], ca inadmisibilă.
Faţă de obiectul Dosarului penal nr. 1781/315/2012 şi dispoziţiile art. 25 rap. la art. 27 pct. 3 C. proc. pen. comb. cu art. 210 alin. (2) C. pen. curtea de apel a constatat că sentinţa adoptată de judecătorie în primă instanţă, este supusă verificării ordinare în dublu grad de jurisdicţie, respectiv prin atacarea cu recurs la tribunalul din raza de competenţă teritorială iar instanţa de control judiciar se pronunţă asupra căii de atac, prin decizie definitivă.
Ca urmare, curtea de apel a apreciat că recursul promovat de contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei penale nr. 347 din 26 octombrie 2012 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care s-a examinat contestaţia în anulare formulată conform art. 396 Cod proc. penală, împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 august 2012, pronunţată de acesta, la judecata recursului ordinar declarat împotriva unei sentinţe adoptate în revizuire de judecătoria competentă să judece în primă instanţă, hotărâre definitivă prin efectul legii, este inadmisibil.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul S.C.I.
Examinând hotărârea recurată, astfel cum impun dispoziţiile art. 3856 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de contestator este inadmisibil, având în vedere că decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este definitivă.
Înalta Curte reţine că, inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. enumera hotărârile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs, respectiv:
"a) sentinţele pronunţate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel;
f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitare".
De asemenea potrivit art. 417 C. proc. pen., "hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când:
a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare;
b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;
c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului."
Având în vedere dispoziţiile mai sus arătate, care arată în mod limitativ care sunt hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată nu face parte dintre aceste hotărâri, Înalta Curte constată că recursul formulat de contestator este inadmisibil.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei penale nr. 117 din 28 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi îl va obliga pe recurentul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei penale nr. 117 din 28 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 04 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2689/2013. Penal. Omorul deosebit de grav... | ICCJ. Decizia nr. 2581/2013. Penal → |
|---|
