ICCJ. Decizia nr. 2793/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2793/2013

Dosar nr. 705/30/2012

Şedinţa publică din 20 septembrie 2013

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 396 din 24 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 705/30/2012, Tribunalul Timiş în baza art. 334 C. proc. pen. a respins cererile formulate de inculpaţii R.F., V.V.O. şi C.I., prin apărătorii aleşi, privind schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina acestora.

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.I. din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi cu aplicarea art. 21 alin. (2) C. pen., art. 175 alin. (2) C. pen. şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul C.I., cu antecedente penale, la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat.

În baza art. 65 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1009, l-a condamnat pe inculpatul C.I. la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul C.I. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 9 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 6 luni închisoare, în regim de deţinere, prevăzut de art. 57 C. pen.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi cu aplicarea art. 21 alin. (2) C. pen., art. 175 alin. (2) C. pen. şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul V.V.O., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., l-a condamnat inculpatul V.V.O. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani şi 6 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 3 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 9 luni închisoare, în regim de deţinere, prevăzut de art. 57 C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi cu aplicarea art. 21 alin. (2) C. pen., art. 175 alin. (2) C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. a), b C. pen. l-a condamnat pe inculpatul R.F., recidivist, la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. a), lit. b) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul R.F. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 9 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 3 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 3 luni închisoare, în regim de deţinere, prevăzut de art. 57 C. pen.

În baza art. 61 C. pen. a revocat beneficiul liberării condiţionate în ceea ce priveşte restul de 373 zile neexecutat din pedeapsa de 3 ani şi 3 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 202 din 11 septembrie 2009 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, definitivă prin decizia penală nr. 795 din 18 noiembrie 2009 a Tribunalului Timiş, pe care a contopit-o cu pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 3 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 3 luni închisoare, în regim de deţinere, prevăzut de art. 57 C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 14 şi art. 16¹ C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 998, art. 999 C. civ. i-a obligat pe inculpaţii C.I., V.V.O. şi R.F. în solidar la plata sumei de 1.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale, şi 9.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale, către partea civilă N.R.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 i-a obligat pe inculpaţii C.I., V.V.O. şi R.F. în solidar la plata sumei de 1.199,442 RON despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara.

În baza art. 109 alin. (5) C. proc. pen. a restituit inculpatului R.F., următorul obiect, corp delict la dosarul cauzei: un tricou bărbătesc de culoare neagră, având pe piept inscripţionat B. şi cu un model de culoare galbenă.

În baza art. 109 alin. (5) C. proc. pen. a restituit inculpatului C.I., următorul obiect, corp delict la dosarul cauzei: un tricou bărbătesc de culoare roşie cu dungi albe şi gri.

În baza art. 191 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. fiecare inculpat în parte a fost obligat la plata sumei de 800 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 193 alin. (1), alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 274 C. pen., a respins, ca nefondată, cererea de obligare a inculpaţilor la plata în favoarea părţii civile a cheltuielilor de judecată.

În baza art. 4, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpaţii C.I., R.F. şi V.V.O. în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 14 august 2011, familia V. a organizat la Căminul Cultural din localitatea S. o petrecere pentru a celebra botezul fetiţei lor. Fiind vorba de un eveniment mai restrâns la care au fost invitate persoanele apropiate familiei, petrecerea a avut loc în sala mică a Căminului Cultural, situată lateral dreapta holului de acces în această locaţie, iar într-o altă sală situată lateral stânga aceluiaşi hol se pregătea mâncarea pentru invitaţi.

La această petrecere, a participat şi partea vătămată N.R., fiind invitat de către martora R.M. (bunica maternă a fetiţei botezate), precum şi fiica inculpatului V.V.O. N.R. a venit singur la botez, cu căruţa.

În jurul orelor 22:00-23:00, la botez au venit şi inculpaţii C.I., R.F. şi V.V.O. împreună cu martorul N.I.C., deşi nu erau invitaţi, motivul invocat fiind acela că V.V.O. dorea să o ia acasă pe fiica sa, deplasarea efectuându-se cu căruţa inculpatului R.F.

Cei patru nu au intrat la botez, ci au stat în faţa căminului, consumând nişte ţuică ce le-a fost oferită de G.E. (naşa fetiţei botezate). Împreună cu aceştia, vreme de vreo jumătate de oră, a stat şi partea vătămată N.R., discutând şi consumând ţuică.

La un moment dat, pe fondul consumului de alcool, între partea vătămată N.R. şi cei trei inculpaţi s-a iscat o discuţie contradictorie, care a degerat în scurt timp într-o altercaţie fizică ce s-a desfăşurat atât în exteriorul căminului, cât şi în interior, toţi cei trei inculpaţi exercitând, prin acţiuni conjugate, agresiuni asupra părţii vătămate.

Astfel, în timp ce se aflau în faţa căminului, atât inculpatul C.I., cât şi inculpatul V.V.O. au aplicat lovituri cu pumnul părţii vătămate, aceasta căzând la pământ. Apoi, în continuarea conflictului, inculpatul C.I. a aplicat câteva lovituri părţii vătămate în zona capului cu o furcă pe care o luase din căruţă, fiind ajutat în exercitarea actelor de agresiune de inculpatul R.F., care a lovit cu pumnul pe martorul I.M. întrucât acesta încerca să o ia de acolo pe partea vătămată. Partea vătămată a fugit spre uşa de intrare în cămin pentru a se adăposti, fiind însă ajuns de către cei trei inculpaţi, aceştia trăgându-l de haine în exterior şi aplicându-i toţi trei mai multe lovituri, inculpaţii R.F. şi V.V.O. cu pumnii, iar inculpatul C.I. cu picioarele. În cadrul acestei altercaţii, partea vătămată a fost împinsă puternic în uşa de la intrare, aceasta rupându-se şi partea vătămată căzând pe jos. Cei trei inculpaţi au continuat actele de agresiune, lovind partea vătămată inclusiv cu o furcă, nefiind opriţi de strigătele părţii vătămate sau ale persoanelor participante la botez. Partea vătămată a reuşit la un moment dat să se refugieze în sala mare a căminului cultural, însă a fost urmată în continuare de către cei trei inculpaţi, care au continuat actele de agresiune cu pumnii, picioarele şi cu furca. Totodată, în cadrul acestei altercaţii, inculpatul C.I. a lovit partea vătămată şi cu un briceag pe care îl avea asupra sa, aplicându-i câteva lovituri cu acesta în zona spatelui.

În timpul derulării acestei altercaţii, participanţii la botez s-au refugiat, de frică, în cele două încăperi mai mici ale căminului cultural. Speriaţi de intensitatea conflictului, unii dintre participanţi au încercat să intervină, însă inculpaţii i-au împiedicat, împingându-i înapoi şi spunându-le să stea deoparte dacă nu vor să fie şi ei agresaţi.

Apoi, la un moment dat, unii dintre participanţii la botez au început să strige că vine poliţia, vin jandarmii, context în care cei trei inculpaţi s-au speriat şi au fugit din cămin, abandonând partea vătămată acolo în stare de inconştienţă.

Persoanele participante la botez au apelat serviciul 112, la faţa locului deplasându-se o ambulanţă şi organele de poliţie. Partea vătămată a fost transportată la spitalul Clinic Municipal Timişoara, la internare prezentând diagnosticul de traumatism cranio-facial acut deschis, hemopneumotorax stâng, plăgi înjunghiate penetrante hemitorace stâng, fiind supusă unei intervenţii chirurgicale. În urma agresării sale, partea vătămată N.R. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 25 de zile de îngrijiri medicale.

Urmare incidentului, petrecerea de botez nu a mai continuat, toţi participanţii părăsind căminul cultural.

Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond a fost dovedită cu declaraţiile martorilor R.I., R.V., G.E., I.M., N.I.C., R.M., V.E., declaraţiile constante ale părţii vătămate care a arătat că în seara respectivă a fost agresat de către cei trei inculpaţi cu pumnii, picioarele, cu o furcă şi cu un briceag, înscrisuri medicale, precum şi declaraţiile inculpaţilor care au recunoscut existenţa conflictului cu partea vătămată însă au încercat să-şi minimalizeze contribuţia arătând că partea vătămată este cea care a declanşat conflictul.

Reţinând că din probele dosarului rezultă că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor ce li se reţin în sarcină, instanţa de fond a dispus condamnarea acestora la pedepse cu închisoarea la individualizarea cărora a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Sub aspectul laturii civile, instanţa fondului a considerat întemeiate pretenţiile civile formulate de partea civilă N.R. şi i-a obligat în solidar pe inculpaţi la plata echivalentului în RON a sumelor de 1.000 euro cu titlu de daune materiale şi 9.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 1.199,442 RON daune materiale către Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de art. 363 C. proc. pen., au declarat apel inculpaţii V.V.O., R.F. şi C.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte.

În motivarea apelului declarat de inculpatul V.V.O. s-a solicitat desfiinţarea sentinţei şi condamnarea sa la o pedeapsă orientată sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile prevăzute de art. 181 alin. (1) C. pen., art. 321 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. art. 33 lit. a) C. pen., art. 73 lit. b) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. pen., precum şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest sens s-a arătat că pe latura penală, încadrarea juridică a faptelor pentru care acest inculpat a fost condamnat nu este corectă întrucât starea de fapt reţinută de prima instanţă este incertă, reţinând doar aspectele care erau nefavorabile celor trei inculpaţi, nereţinându-se nimic din ceea ce declaraseră martorii audiaţi în cauză şi le era favorabil celor trei inculpaţi. Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că declaraţiile martorilor luate în faţa instanţei erau contradictorii cu cele date în faza de urmărire penală, martorii neputând explica în vreun fel aceste contradicţii sau neconcordanţe între declaraţiile date în dosar. Prima instanţă nu a reţinut decât aspectele care corespundeau cu cele expuse în rechizitoriu, ceea ce denotă faptul că aceasta a avut o părere preconcepută cu privire la vinovăţia inculpaţilor, astfel încât cei trei inculpaţi nu au beneficiat de prezumţia de nevinovăţie. Se mai arată că partea vătămată nu a avut o atitudine sinceră în faţa instanţei de judecată, nerecunoscând că a consumat alcool împreună cu inculpaţii, deşi martorii R.V., N.I.C., I.M. au declarat că l-au văzut consumând alcool cu inculpaţii. Prima instanţă nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei susţinerile inculpaţilor, confirmate de declaraţiile martorilor C.F. şi N.I.C., care au declarat că N.R., datorită consumului de alcool a provocat incidentul, înjurându-i, ameninţându-i şi trăgând de calul lui R.F. Martorul I.M. a declarat că inculpaţii au vrut să plece, însă partea vătămată era cel care îi îndemna să vină să se bată. Se menţionează şi că aceste aspecte au fost declarate şi de către G.E., iar declaraţiile acestor martori pot fi coroborate cu cele ale inculpaţilor, care au declarat în acelaşi sens. Se susţine că nu se poate afirma că declaraţiile inculpaţilor nu pot fi coroborate cu alte probe. Dimpotrivă, declaraţia părţii vătămate nu a putut fi coroborată cu alte declaraţii ale martorilor, nefiind susţinută de nici un martor. Prima instanţă a reţinut eronat că declaraţiile martorilor se coroborează cu cele ale părţii vătămate. Într-adevăr, sub aspectul săvârşirii faptei de vătămare corporală, ele se coroborează. De altfel, şi inculpaţii au recunoscut că au lovit partea vătămată, însă nu în modalitatea prezentată de partea vătămată. Acesta a declarat că a fost lovit cu furcile şi de către R.F. şi de către V.V.O., aspecte care nu reies din nici una din declaraţiile martorilor. De asemenea, afirmaţia că R.F. ar fi vrut să îl lovească cu un briceag, însă s-a apărat cu mâna stângă şi a fost tăiat, nu este susţinută de nici o probă din dosar. Solicită să se observe că susţinerile părţii vătămate au fost contrazise de martori, atât în privinţa faptului că a consumat alcool împreună cu inculpaţii, cât şi cu privire la modul în care i-au fost aplicate loviturile. Cu privire la traumatismul cranio-facial acut deschis, acesta probabil este consecinţa loviturilor cu pumnul, iar plăgile de la nivelul spatelui pot fi cauzate şi de cioburile de sticlă, acestea fiind corpuri tăietoare şi tăietoare-înţepătoare. Faptul că s-au bătut a fost recunoscut de toţi inculpaţii, aceasta fiind singura realitate stabilită cu certitudine. De asemenea, au recunoscut că a fost folosită o furcă de către C.I., pe care a luat-o de la partea vătămată când acesta încerca să-i lovească.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul apelant V.V.O. a fost trimis în judecată şi condamnat, consideră că încadrarea corectă ar fi fost aceea de vătămare corporală, nu cea de tentativă la omor, pentru următoarele motive: Conform art. 20 alin. (1) C. pen. „Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”. Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în două modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă. Prevederea în cazul intenţiei directe presupune înţelegerea posibilităţii survenirii reale a consecinţelor prejudiciabile. Săvârşind fapta penală prin intenţie directă, persoana prevede nu numai posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, ci, de regulă, şi inevitabilitatea survenirii ei. Astfel, dacă omorul poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui. Prin urmare, pregătirea (art. 26 C. pen.) şi tentativa de infracţiune (art. 27 C. pen.) pot fi săvârşite numai cu intenţie directă. Dacă vinovatul a acţionat cu intenţie indirectă, el va fi tras la răspundere penală pentru urmarea prejudiciabilă care a survenit real şi pe care acesta o admisese în mod conştient. Se susţine că inculpatul apelant V.V.O. nu a acţionat cu intenţia de a ucide partea vătămată, aşa cum rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză, şi aşa cum a şi declarat la termenul de judecată din 23 mai 2012, astfel încât consideră că în speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor. Aşa cum rezultă atât din probele administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, dar şi în faza de judecată, şi aşa cum se menţionează chiar în rechizitoriu, în cauză nu s-a putut desprinde cu exactitate „firul evenimentului”, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş stabilind încadrarea juridică a faptelor coroborând „frânturile” pe care le-a văzut şi apoi relatat, cu completările ulterioare, fiecare martor. Aşa cum s-a arătat mai sus, declaraţiile martorilor sunt pe alocuri contradictorii, nu rezultă cine şi în ce modalitate a lovit şi în ce condiţii. De asemenea, din declaraţiile martorilor nu a rezultat nici dacă a existat într-adevăr un cuţit (sau un briceag), şi în caz afirmativ, care din cei trei inculpaţi a lovit cu acesta. Singurele probe care ar fi putut duce la desluşirea exactă a stării de fapt, a firului evenimentului, ar fi fost declaraţiile martorilor, însă din acestea reiese cu certitudine doar faptul că la botezul respectiv a avut loc o încăierare produsă pe fondul consumului de alcool de către toate părţile implicate şi care a pornit de la atitudinea părţii vătămate, care a provocat scandalul. Se consideră că în speţă trebuie aplicat principiul in dubio pro reo (îndoiala profită inculpatului), adică atunci când nu se poate stabili cu certitudine vinovăţia unei persoane pentru săvârşirea unei fapte penale, nu este posibilă tragerea ei la răspundere.

Se mai arată că, chiar dacă şi aceste fapte sunt prevăzute de legea penală, se apreciază că încadrarea faptelor ca fiind tentativă la omor este total greşită şi de o gravitate maximă în raport cu cele petrecute în fapt în seara respectivă, la căminul cultural din S. În sprijinul acestui punct de vedere se arată că din această concluzie se desprinde şi modalitatea în care s-au desfăşurat evenimentele (deci latura obiectivă), din vătămările efective care au fost produse victimei, vătămări care au condus la un număr relativ redus de zile de îngrijiri medicale şi care nu i-au pus viaţa în pericol. De asemenea, presupusul instrument cu care victima ar fi fost înjunghiată în spate, nu ar fi avut aptitudinea de a produce decesul în această manieră. Din relatările martorilor (aceia care susţin că au văzut acest instrument, întrucât majoritatea au declarat că nu au văzut un briceag sau un cuţit) rezultă că ar fi fost vorba de un briceag de mici dimensiuni, care nu ar fi putut produce în nici un caz moartea victimei, raportat şi la zona în care victima ar fi fost înjunghiată. Mai mult decât atât, având în vedere chiar declaraţiile contradictorii, un lucru reiese cu certitudine, respectiv faptul că inculpatul V.V.O. nu a participat la săvârşirea faptei decât prin aplicarea unor lovituri cu pumnii, astfel încât nu reiese de nicăieri intenţia de a ucide partea vătămate.

Faţă de cele mai sus expuse, se apreciază că în speţă nu ar putea fi vorba în nici un caz de tentativă de omor, întrucât nu a existat nici latura subiectivă a acestei infracţiuni (inculpaţii nu au dorit producerea acestui rezultat şi nici nu l-au acceptat, nefiind vorba deci nici de intenţie directă, nici indirectă) şi nici latura obiectivă (acţiunile inculpaţilor, loviturile aplicate, nefiind apte a produce rezultatul pe care îl presupune această infracţiune, decesul), ci încadrarea corectă este cea de vătămare corporală, deoarece inculpaţii nu pot fi sancţionaţi pentru o faptă pe care nu au comis-o.

Referitor la circumstanţa legală a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., se arată că partea vătămată, aflându-se de asemenea sub influenţa băuturilor alcoolice, a fost cea care a adus injurii tuturor inculpaţilor din cauză, i-a ameninţat cu săvârşirea unor infracţiuni asupra membrilor familiei, a tras de cal, încercând, după spusele inculpaţilor, să-l bage în cămin, deşi calul nu era al lui şi l-a lovit pe inculpatul C.I. cu biciul peste faţă, moment în care acesta a reacţionat. Inculpatul R.F. a încercat să aplaneze conflictul, trimiţându-l acasă, însă partea vătămată a fost cel care a luat o furcă din căruţa lui, cu care a vrut să-l lovească pe C.I. De asemenea, în ceea ce îl priveşte, inculpatul V.V.O. a fost ameninţat cu moartea de către partea vătămată.

În ceea ce priveşte circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. pen., solicită să se aibă în vedere că inculpatul V.V.O. nu are antecedente penale, fiind la prima abatere, iar în satul în care locuieşte nu este cunoscut ca o persoană violentă şi care se implică în scandaluri, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Inculpatul V.V.O. îşi câştigă cinstit existenţa lucrând atât sezonier cât şi „cu ziua”, fiind singurul întreţinător al familiei compusă din soţie şi patru copii. De altfel, chiar martorul G.P., audiat în cauză, a declarat că inculpatul şi-a făcut întotdeauna treaba aşa cum trebuie şi că nu a avut niciodată probleme cu inculpatul sau cu modul în care acesta îşi desfăşura activitatea. Se menţionează că G.P. îl contactează adesea pe inculpat, uneori lucrând chiar sezonier, pe perioade de 2-3 luni, la stâna acestuia aflată la marginea localităţii S., unde domiciliază inculpatul. Totodată, inculpatul V.V.O. a colaborat cu autorităţile, prezentându-se de fiecare dată când i s-a solicitat acest lucru în faţa organelor de urmărire penală, dar şi în faţa instanţei de judecată, unde a fost prezent la toate termenele de judecată.

În baza art. 81 C. pen. solicită să se dispună suspendarea condiţionată care va fi aplicată inculpatului V.V.O. După cum s-a menţionat mai sus, inculpatul este unicul întreţinător al familiei, iar aplicarea unei pedepse privative de libertate ar aduce mari probleme familiei acestuia, atât din punct de vedere afectiv, pentru că nu va putea fi alături de copiii săi, cât şi material, întrucât inculpatul este cel care asigură traiul zilnic al acestora.

În latura civilă, se solicită admiterea în parte a cererilor de constituire de parte civilă, astfel: daunele materiale solicitate de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara să fie admise în măsura în care au fost dovedite; cu privire la daunele materiale solicitate de partea civilă solicită să se observe că nu a fost depusă decât o factură de 40 RON, pe lângă faptul că le apreciază ca fiind exagerate, ele sunt şi nedovedite, singura declaraţie în acest sens fiind a socrului părţii civile, care evident justifică un interes; medicamentele, aşa cum reiese şi din decontul de cheltuieli şi pe perioada spitalizării au fost în valoare de aproximativ 41 RON; consultaţii (este factura de 40 RON); diverse tipuri de imagistică de specialitate, ar fi trebuit ca partea civilă să facă măcar dovada efectuării lor, a existenţei lor, dacă nu a păstrat documentele cu care să dovedească valoarea lor; deplasările. Cu privire la daunele morale, solicită ca acestea să fie diminuate (1.000 euro toţi trei) şi să fie apreciate în echitate de către instanţă, ele netrebuind să constituie o îmbogăţire pentru partea civilă.

În motivarea apelului declarat de inculpatul R.F. s-a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice în art. 181 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a), lit. b) C. pen. şi art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a), lit. b) C. pen., totul cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. şi aplicarea unei pedepse rezultante sub minimul special, fără aplicarea vreunui spor. Se susţine că starea de fapt reţinută de prima instanţă este îndoielnică, astfel că aceasta trebuie să profite inculpaţilor. Prima instanţă nu a reţinut partea din declaraţiile martorilor care le era favorabilă inculpaţilor. Faptul că inculpaţii s-au deplasat la Căminul cultural din localitatea S. pentru a o lua pe fiica lui V.V.O., care se afla la botez, precum şi faptul că inculpaţii au consumat alcool împreună cu partea vătămată este corect stabilit, acest fapt fiind recunoscut şi de către inculpaţi. Partea vătămată nu a avut o atitudine sinceră în faţa instanţei de judecată, aceasta nerecunoscând faptul că a consumat alcool împreună cu inculpaţii, deşi martorii R.V., N.I.C., I.M. au declarat că l-au văzut consumând alcool cu inculpaţii. Prima instanţă nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei susţinerile inculpaţilor, confirmate de declaraţiile martorilor C.F. şi N.I.C., care au declarat că N.R. datorită consumului de alcool a provocat incidentul, înjurându-i, ameninţându-i şi trăgând de calul lui R.F. Martorul I.M. a declarat că inculpaţii au vrut să plece, însă partea vătămată era cel care îi îndemna să vină să se bată. Aceste aspecte au fost declarate şi de către G.E. Declaraţiile acestor martori pot fi coroborate cu cele ale inculpaţilor, care au declarat în acelaşi sens. Nu se poate afirma că declaraţiile inculpaţilor nu pot fi coroborate cu alte probe. Dimpotrivă, declaraţia părţii vătămate nu a putut fi coroborată cu alte declaraţii ale martorilor, nefiind susţinută de nici un martor. Prima instanţă a reţinut că aceste declaraţii ale inculpaţilor nu au fost confirmate de partea vătămată. Era normal să fie aşa, întrucât acesta nu a recunoscut nici că a băut împreună cu ei, lucru contrazis de ceilalţi martori. Mare parte din declaraţiile părţii vătămate nu sunt susţinute de către alţi martori, cu excepţia faptului că a fost lovit de către inculpaţi, însă cu privire la loviturile aplicate de toţi inculpaţii cu furca, nu a existat nici un martor care să susţină această declaraţie. În mod greşit a fost reţinut de către instanţă că toţi inculpaţii l-au lovit cu o furcă, întrucât acest aspect reiese doar din declaraţia părţii vătămate, nefiind susţinută de nici un alt martor. Din moment ce înainte de incident inculpaţii şi partea vătămată au băut împreună, nu a existat nici o intenţie de a-i pricinui vreo vătămare. Este evident că partea vătămată i-a provocat într-un fel, întrucât altfel nu aveau nici un motiv să-l lovească, iar aceştia au acţionat ca urmare a provocării. De asemenea, prima instanţă nu a avut în vedere şi comportamentul părţii vătămate faţă de R.F. şi familia acestuia, fiind înregistrate două plângeri penale împotriva părţii vătămate, dovada înregistrării acestora la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau-Mare, fiind depusă la dosarul cauzei. Cu privire la traumatismul cranio-facial acut deschis, acesta probabil este consecinţa loviturilor cu pumnul, iar plăgile de la nivelul spatelui pot fi cauzate şi de cioburile de sticlă, acestea fiind corpuri tăietoare şi tăietoare-înţepătoare. Se mai susţine şi că această cauză nu este lămurită după administrarea probelor, declaraţiile martorilor fiind contradictorii, iar unele sunt chiar diferite de cele date în faza de urmărire penală.

Se mai susţine şi că prima instanţă în mod eronat a apreciat că fapta a fost săvârşită cu intenţie indirectă de inculpatul R.F. şi că aceasta poate fi reţinută în cazul unei tentative de omor. Potrivit art. 20 alin. (1) C. pen. „Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”. Este unanim admis că tentativa presupune ca formă de vinovăţie intenţia. În cazul intenţiei indirecte, inculpatul nu urmăreşte rezultatul faptei pe care s-a hotărât să o comită, ci numai acceptă posibilitatea producerii lui, iar pe de altă parte, în cazul tentativei inculpatul acţionează în scopul săvârşirii infracţiunii, deci implicit şi al realizării rezultatului ei, tentativa nu se poate caracteriza decât prin intenţie directă. Din moment ce rezultatul despre care se pretinde că ar fi fost acceptat de către inculpat nu s-a produs, acel rezultat este evident că nici un a intrat în sfera previziunilor sale. De altfel, inculpatul R.F. a şi declarat în şedinţa din 23 mai 2012 că nu a avut intenţia de a-l ucide.

Se arată că prima instanţă a susţinut că inculpaţii au prevăzut rezultatul faptelor lor. Ori este evident că şi aceştia se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice, iar pe fondul provocării create de partea vătămată, starea lor psihică era amplificată, fără să aibă posibilitatea de a prevedea ce se întâmplă. Faptul că unul din martori a declarat că R.F. i-ar fi spus lui C.I. să nu mai dea cu cuţitul că-l taie, este evident că acesta nu a dorit şi nici nu a acceptat posibilitatea producerii decesului victimei.

Se mai menţionează şi faptul că în speţă se vorbeşte despre folosirea a două instrumente cu care ar fi fost lovită partea vătămată, respectiv un briceag şi o furcă. Ori, în condiţiile în care inculpaţii ar fi avut intenţia de a ucide, având la îndemână o furcă, cu siguranţă ar fi folosit-o, împungându-l cu furca, iar nu cu presupusul briceag care, aşa cum a declarat martorul R.V. „brişca desfăcută avea cam jumătate din dimensiunea unei foi A4, poate chiar mai puţin”, fiind evident de dimensiuni foarte mici, neputând cauza moartea unei persoane, astfel că nici sub aspectul laturii subiective, nu poate fi reţinută încadrarea juridică a faptei de tentativă de omor. În hotărârea primei instanţe se vorbeşte de „acceptarea posibilităţii producerii decesului victimei drept consecinţă a acţiunilor lor”. Unul din factorii vinovăţiei este conştiinţa, care presupune facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia. Inculpaţii, pe lângă faptul că au consumat băuturi alcoolice, fiindu-le alterată conştiinţa pentru a vorbi de o acceptare, sunt persoane lipsite de educaţie, care nu ştiu să scrie şi să citească şi care nu au conştientizat că datorită loviturilor lor ar putea cauza decesul părţii vătămate. Nu au urmărit nici o clipă producerea decesului victimei, din moment ce au băut împreună înainte de izbucnirea conflictului. Nu se poate vorbi nici de o voinţă comună, cât timp inculpatul R.F. a încercat să plece, însă datorită provocării de către partea vătămată, a reacţionat. Faţă de modalitatea în care a fost săvârşită de către inculpatul R.F., doar prin aplicarea unor lovituri cu pumnii, a împrejurărilor în care aceasta a fost comisă, respectiv cei 3 inculpaţi au fost provocaţi de partea vătămată, adresându-le ameninţări şi injurii, iar inculpaţii se aflau în stare de ebrietate, văzând şi concluziile raportului de expertiză care a reţinut că leziunile constatate pe corpul părţii vătămate nu întrunesc caracteristicile medico-legale ale periculozităţii pentru viaţă, trebuie apreciat că, cel puţin din perspectiva elementului intenţional al laturii subiective, nu s-a relevat dorinţa ori acceptarea de către inculpat a morţii victimei.

Referitor la obiectele cu care partea vătămată ar fi fost agresată, se arată că nu a putut fi stabilit cu certitudine dacă a fost folosit vreun cuţit sau nu, dacă acesta era într-adevăr un cuţit sau doar un briceag şi nici de către cine. Din declaraţiile martorilor, dar şi ale inculpaţilor, reiese că partea vătămată ar fi căzut peste cioburile geamului de la uşa căminului, leziunile putând fi provocate şi de către acestea, întrucât partea vătămată a prezentat răni la nivelul spatelui. Motivele pentru care a fost schimbată încadrarea juridică în tentativă de omor au fost leziunile suferite, respectiv hemopneumotorax stâng, apreciindu-se, în acel moment, că i-ar fi fost pusă viaţa în pericol, însă raportul medico-legal a concluzionat că victimei nu i-a fost pusă viaţa în pericol, iar numărul de îngrijiri medicale a fost relativ mic, astfel că se impune din acest punct de vedere a nu mai fi reţinută aceeaşi încadrare juridică. Raportat la obiectele folosite, singurul lucru cert este existenţa unor leziuni, fără a se cunoaşte cu exactitate circumstanţele producerii lor şi nici persoana care le-a produs. Oricum, instrumentul presupus a fi fost folosit, respectiv brişca sau cuţitul, era de dimensiuni foarte mici, după cum au susţinut martorii, nefiind posibil să determine decesul victimei, astfel că singura certitudine este săvârşirea faptei de vătămare corporală.

În privinţa laturii civile, se susţine că în mod greşit au fost admise daunele aşa cum au fost solicitate de către partea vătămată şi că în mod eronat a fost reţinut că toţi inculpaţii au fost de acord cu daunele solicitate (inculpatul C.I. nu a fost de acord) şi că aceste declaraţii reprezintă o recunoaştere a acestor pretenţii. Se menţionează că inculpatul R.F. a fost de acord cu plata daunelor la care va fi obligat, în măsura în care acestea sunt dovedite. Instanţa este obligată să vegheze ca prin acordarea daunelor să nu se realizeze o îmbogăţire fără justă cauză a părţii vătămate. Cu privire la daunele materiale solicitate de partea civilă, solicită ca instanţa de apel să observe că nu a fost depusă decât o factură de 40 RON, iar pe lângă faptul că sunt apreciate de inculpat ca fiind exagerate, acestea sunt şi nedovedite, singura declaraţie în acest sens fiind a socrului părţii civile, care evident justifică un interes. Medicamentele, aşa cum reiese şi din decontul de cheltuieli şi pe perioada spitalizării, au fost în valoare de aproximativ 41 RON, pentru consultaţii este factura de 40.000 RON, iar pentru diversele tipuri de imagistică de specialitate, ar fi trebuit să facă măcar dovada efectuării lor, a existenţei lor, dacă nu a păstrat documentele cu care să dovedească valoarea lor, iar în calculul deplasărilor solicită să se aibă în vedere că distanţa este de aproximativ 60 km, iar un bilet de tren este de maxim 10 RON. Cu privire la daunele morale, se solicită ca acestea să fie diminuate la maxim 1.000 euro împreună cei trei inculpaţi şi să fie apreciate în echitate de către instanţă, ele netrebuind să constituie o îmbogăţire fără justă cauză pentru partea civilă. Se menţionează că partea civilă a susţinut că nu mai poate lucra, şi de aceea a solicitat o sumă mai mare, care să-i acopere prejudiciul, însă martorul D.L., propus de partea vătămată, a precizat că este coleg de lucru cu N.R., ceea ce înseamnă că acesta s-a recuperat şi poate munci. De asemenea, socrul său, V.B. a spus că acum mai lucrează. Veniturile pe care le realiza „la negru” din construcţii, nu erau venituri certe, astfel că nu pot constitui un prejudiciu, fiind nesigure şi imposibil de evaluat. A fost reţinut eronat de către instanţă că suma de 9.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a faptului că partea vătămată s-a aflat în imposibilitatea de a participa pe o anumită perioadă la viaţa socială întrucât acesta a fost internat 4 zile în spital şi a avut nevoie în total de 25 zile îngrijiri medicale, aceasta fiind perioada în care nu a putut participa la viaţa socială; ori pentru 25 zile suma de 9.000 euro pare exagerată şi în dezacord cu daunele acordate de C.E.D.O.

În motivarea apelului declarat de inculpatul C.I. s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., art. 321 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 75 alin. (1) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen., şi achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991. Solicită să se constate că sub aspectul laturii subiective, nici unul dintre inculpaţi nu a acţionat cu intenţia (chiar şi indirectă) de a ucide partea vătămată. Consideră că această intenţie, mai ales în situaţia de faţă, în care aceasta este elementul principal care face distincţia între cele două încadrări juridice în discuţie, trebuie să fie în mod cert dovedită.

Se susţine că din probele administrate rezultă, în opinia inculpatului, tocmai faptul contrar, respectiv acela că inculpaţii nu au acţionat cu această intenţie, ci au dorit şi acţionat numai în sensul de a aplica o „corecţie” părţii vătămate. Deşi această atitudine şi faptele inculpaţilor se înscriu în sfera penală, fapt necontestat de nimeni şi pe care inculpaţii l-au recunoscut şi îl regretă, o asemenea încadrare (tentativă de omor) de gravitate maximă este în mod clar nelegală, necorespunzătoare realităţii şi excesivă, conducând în mod evident la un tratament juridic aplicabil inculpaţilor mult mai grav decât cel corespunzător faptelor efectiv săvârşite, aspect care contravine legalităţii şi scopului pedepsei penale care, între altele, trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei. Hotărârea de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei, autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, hotărârii de a comite o faptă determinată. În cazul hotărârii indirecte, autorul urmăreşte (este hotărât) să obţină un alt rezultat, însă admite posibilitatea survenirii şi altui rezultat, pe care numai îl acceptă ca o consecinţă posibilă a actelor de executare îndreptate spre obţinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obţinerea unui rezultat care este numai acceptat şi nu urmărit), s-ar părea că nu se înscriu în conţinutul art. 20 şi nu ar trebui să atragă răspunderea penală dacă au fost întrerupte ori nu şi-au produs efectul. Făptuitorul ar putea răspunde în acest caz, numai odată cu consumarea faptei şi producerea rezultatului prevăzut, dar pe care nu l-a urmărit, deoarece numai în acest moment rezultatul posibil şi acceptat a devenit relevant juridic, şi nu înainte.

În sprijinul acestui punct de vedere se arată şi că această concluzie se desprinde şi din modalitatea în care s-au desfăşurat evenimentele (deci latura obiectivă), din vătămările efective care au fost produse victimei, vătămări care au condus la un număr relativ redus de zile de îngrijiri medicale şi care nu i-au pus viaţa în pericol. De asemenea, presupusul instrument cu care victima ar fi fost înjunghiată în spate, nu ar fi avut aptitudinea de a produce decesul în această manieră. Din relatările martorilor (aceia care susţin că au văzut acest instrument, deoarece o parte dintre martori nu au observat aşa ceva), rezultă că ar fi fost vorba de un briceag de mici dimensiuni, chiar instanţa reţinând că a fost vorba de un briceag şi nu de un cuţit, care nu ar fi putut produce în nici un caz moartea victimei, raportat şi la zona în care victima ar fi fost înjunghiată. Se apreciază că o persoană nu poate prevedea că, în condiţii normale, ar putea surveni decesul unei persoane prin înjunghierea cu un briceag în zona spatelui.

Un alt criteriu avut în vedere de jurisprudenţă în departajarea celor două infracţiuni (respectiv vătămare corporală şi tentativă la omor) este şi acela al eventualelor stări conflictuale anterioare dintre părţi, care ar putea conduce la luarea de către inculpat a hotărârii de a comite infracţiunea. Or, în speţă nu a fost vorba despre vreo altercaţie anterioară, conflictul izbucnind spontan, pe fondul consumului de alcool şi al unei provocări din partea victimei, neexistând astfel nici un punct de vedere vreo premisă pentru care vreunul dintre cei trei inculpaţi să aibă intenţia, chiar şi indirectă, de a ucide.

Se apreciază, faţă de cele arătate mai sus, că în speţă nu ar putea fi vorba în nici un caz de tentativă de omor, întrucât nu a existat nici latura subiectivă a acestei infracţiuni (inculpaţii nu au dorit producerea acestui rezultat şi nici nu l-au putut prevedea, şi deci nici nu l-au acceptat, nefiind vorba deci nici de intenţie directă, nici indirectă) şi nici latura obiectivă (acţiunile inculpaţilor, loviturile aplicate, nefiind apte a produce rezultatul pe care îl presupune această infracţiune, decesul).

Se consideră că încadrarea corectă este cea de vătămare corporală (faptă recunoscută de inculpaţi şi dovedită), deoarece inculpaţii nu pot fi sancţionaţi pentru o faptă pe care nu au comis-o. Se apreciază că, inclusiv având în vedere principiul „in dubio pro reo”, câtă vreme fapta nu este dovedită dincolo de orice putinţă de tăgadă, ea nu poate fi imputată unei persoane, opunându-se în acest caz prezumţia de nevinovăţie şi principiul garantării dreptului la apărare şi la un proces echitabil. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o şi nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă nedovedită.

În ceea ce priveşte reţinerea în sarcina inculpatului C.I. a infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, se apreciază ca fiind netemeinică şi nelegală, deoarece din probatoriul administrat nu a rezultat că acest inculpat ar fi avut asupra sa vreunul din obiectele prevăzute de articolul indicat. Aşa cum s-a arătat, din declaraţiile martorilor nu a rezultat cu certitudine dacă a existat vreun briceag sau cuţit, şi, dacă a existat, cine l-ar fi purtat asupra sa, dacă ar fi fost vorba de C.I., de alt inculpat (unul dintre martori indicând că ar fi fost vorba de R.F.), de altă persoană sau chiar de partea vătămată. În aceste condiţii, se solicită achitarea inculpatului în ceea ce priveşte această infracţiune în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece fapta nu există. Se apreciază că în speţă trebuie aplicată prezumţia de nevinovăţie, precum şi principiul „in dubio pro reo”. Faptul că în speţă nu s-a dovedit cu claritate că ar fi existat un astfel de obiect şi cine l-ar fi avut asupra sa şi l-ar fi utilizat, trebuie să profite inculpatului, infracţiunea putând fi sancţionată numai în situaţia în care ar fi fost dovedită fără putinţă de tăgadă, ceea ce nu este cazul în speţă. În plus, este discutabilă încadrarea unui simplu briceag în cerinţele art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991. Acest articol prevede cu titlu exemplificativ „cuţitul, pumnalul, şişul” sau obiecte „confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire”. Or, un briceag este, în principiu, un obiect utilitar, multifuncţional, care nu este confecţionat în scopurile indicate de textul legal, ci în scopuri mai degrabă „gospodăreşti”. Se apreciază deci că portul unui briceag nu este de natură a îndeplini latura obiectivă a infracţiunii. În plus, sintagma „dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă” este de natură a conduce la ideea absorbirii acestei infracţiuni de infracţiunea mai gravă (care presupune, în principiu, şi folosirea respectivului obiect). Aşadar, se menţine solicitarea de achitare a inculpatului C.I. în ceea ce priveşte această infracţiune, în principal având în vedere faptul că nu s-a dovedit deţinerea şi portul unui astfel de obiect de către acest inculpat, iar în subsidiar în considerentele arătate anterior.

În ceea ce priveşte circumstanţa atenuantă legală a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., se solicită să fie reţinută, întrucât din probatoriul administrat a rezultat că partea vătămată (care este la rândul său o persoană care a avut o condamnare penală pentru o infracţiune gravă, aceea de tâlhărie) a pornit scandalul, adresând injurii inculpaţilor, ameninţându-l pe C.I. referitor la familia sa, biciuind calul în încercarea de a îl introduce în căminul unde se ţinea botezul. Cu privire la această circumstanţă atenuantă, prima instanţă în mod eronat a reţinut faptul că aceste susţineri nu sunt confirmate de mijloacele de probă. Astfel, deşi instanţa face referire în motivare la declaraţiile martorilor G.E., I.M., N.I.C., totuşi în mod inexplicabil nu aminteşte despre modalitatea în care aceştia au relatat începutul conflictului: astfel, G.E. a arătat că inculpaţii au dorit să plece, însă partea vătămată a strigat la ei să vină să se bată; I.M. a relatat acelaşi lucru, iar N.I.C. a arătat şi el că partea vătămată a provocat scandalul. Aceste aspecte au fost susţinute şi de martorul C.F., care a relatat că partea vătămată consumase alcool şi era pornită pe scandal. Se apreciază că în speţă mai poate fi reţinută ca şi circumstanţă atenuantă în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.I. şi faptul că acesta a avut o comportare sinceră pe parcursul procesului penal, s-a prezentat de câte ori a fost solicitat de organele de anchetă, s-a prezentat la fiecare termen de judecată şi a recunoscut faptele comise în modalitatea în care el le-a perceput, şi anume, ca o bătaie, încăierare, şi nicidecum având gravitatea unei tentative de omor, întrucât nu a fost niciodată vorba de aşa ceva.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a pedepsei, se solicită să se aibă în vedere şi faptul că C.I. este unic întreţinător de familie, având doi copii de vârste mici. Se apreciază că o pedeapsă privativă de libertate ar avea grave consecinţe asupra familiei sale, aspect care trebuie avut în vedere de instanţă. În plus, se consideră că o pedeapsă cu suspendare condiţionată sau sub supraveghere este suficientă pentru corijarea inculpatului, deoarece acesta a conştientizat gravitatea faptelor. În plus, aceste modalităţi de executare a pedepsei presupun posibilitatea autorităţilor statului de a urmări comportamentul persoanelor condamnate pentru o perioadă îndelungată de timp. Această modalitate este singura potrivită, întrucât pe de o parte este în acord şi cu interesele familiei inculpatului, iar pe de altă parte nu include inculpatul în mediul penitenciar, care ar avea influenţe nefaste asupra dezvoltării acestuia, inculpatul având o vârstă destul de tânără. În plus, aşa cum s-a arătat, comportamentul şi corijarea inculpatului pot fi supravegheate pentru o perioadă îndelungată.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte latura civilă, inculpatul, de bună credinţă, a arătat că este dispus să achite despăgubiri eşalonat, în limita posibilităţilor şi în măsura în care aceste pretenţii sunt dovedite.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, se apreciază că despăgubirile acordate părţii vătămate de prima instanţă sunt disproporţionate, daunele materiale sunt nedovedite iar cele morale sunt excesive. Prin admiterea integrală a acţiunii civile, s-a creat o situaţie de îmbogăţire fără justă cauză a părţii vătămate.

Prin decizia penală nr. 37/A din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii C.I., R.F. şi V.V.O. împotriva sentinţei penale nr. 396 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond în baza materialului probator administrat în cauză, iar încadrarea juridică dată faptelor este justă şi corespunde situaţiei de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond.

Reţine instanţa de prim control judiciar că materialul probator administrat în cauză nu confirmă susţinerile inculpaţilor în sensul că au fost provocaţi de către partea vătămată câtă vreme din declaraţia martorului I.M. rezultă că scandalul a început înainte ca partea vătămată să propună inculpaţilor să vină la el „dacă sunt șmecheri”, iar declaraţia martorului N.I.C. este singulară în ceea ce priveşte încercarea de lovire a calului inculpatului C.I. necoroborându-se cu nicio probă.

Critica invocată de inculpaţi în sensul că fapta lor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală şi nu infracţiunea de tentativă la omor calificat a fost apreciată de instanţa de prim control judiciar ca neîntemeiată cât timp inculpaţii au aplicat multiple lovituri cu pumnii şi picioarele, cu obiecte contondente părţii vătămate până au adus-o în stare de inconştienţă, provocându-i leziuni ce au necesitat 25 zile de îngrijiri medicale.

Sub aspectul laturii subiective, reţine instanţa de apel că inculpaţii, chiar dacă nu au avut intenţia de a suprima viaţa victimei au avut reprezentarea gravităţii faptei lor, inclusiv posibilitatea uciderii părţii vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa acestora şi acţiunea lor.

De asemenea, reţine instanţa de apel că şi faptele de ultraj contra bunelor moravuri cât şi cea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 au fost corect încadrate juridic, reţinerea acestor infracţiuni fiind determinată de probele administrate în cele două faze ale procesului penal.

Nici criticile referitoare la netemeinicia pedepselor aplicate nu au fost apreciate ca fondate, instanţa de prim control judiciar reţinând că pedepsele aplicate inculpaţilor corespunde criteriilor prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de prim control judiciar a apreciat că a fost corect soluţionată.

Se apreciază că în raport de prejudiciul material, în mod corect instanţa de fond a dat eficienţă principiului disponibilităţii, inculpaţii manifestându-şi acordul de a achita daunele materiale în cuantum de 1.000 euro şi cu privire la daunele morale reţine instanţa de prim control judiciar că suma acordată cu acest titlu părţii vătămate este rezonabilă şi în măsură să dea satisfacţie părţii vătămate.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 385³ C. proc. pen. au declarat recurs inculpaţii C.I., R.F. şi V.V.O.

În motivele scrise de recurs, susţinute oral în faţa Înaltei Curţi de către apărătorii desemnaţi din oficiu să asigure asistenţa juridică a inculpaţilor, sunt criticate hotărârile instanţelor inferioare pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În susţinerea recursurilor inculpaţii C.I., R.F. şi V.V.O. invocă cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, pct. 10, pct. 12, pct. 14, pct. 17, pct. 17² şi pct. 18 C. proc. pen. şi solicită admiterea recursurilor, casarea hotărârilor şi în fond schimbarea încadrării juridice a faptelor în art. 181 alin. (1) C. pen. şi art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

Recurentul inculpat C.I. solicită în plus achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 întrucât probele administrate în cauză nu confirmă că ar fi avut asupra sa vreunul din obiectele menţionate în textul de lege.

Toţi inculpaţii solicită aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic iar inculpaţii C.I. şi V.V.O. solicită schimbarea modalităţii de executare într-una neprivativă de libertate, conform dispoziţiilor art. 81 sau art. 86¹ C. pen.

Sunt formulate critici şi cu privire la modul de soluţionare a laturii civile, toţi recurenţii inculpaţi invocând faptul că atât daunele materiale cât şi cele morale au fost acordate într-un cuantum nejustificat de mare.

Criticile aduse nu sunt fondate.

Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei penale atacate în raport de motivele de recurs invocate conform art. 385⁶ alin. (2) C. proc. pen., apreciază Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că recursurile declarate de inculpaţi nu sunt fondate, urmând a fi respinse ca atare pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt a fost temeinic stabilită de instanţa de fond în baza unei analize coroborate şi complete a tuturor probelor administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în condiţii de oralitate şi nemijlocire în faza de cercetare judecătorească, încadrarea juridică dată faptelor este justă şi corespunde situaţiei de fapt reţinute, în mod corect apreciind instanţa de fond că sunt întrunite toate condiţiile ce antrenează răspunderea penală a inculpaţilor sub aspectul comiterii infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.

Atât instanţa fondului cât şi instanţa de prim control judiciar au realizat o analiză minuţioasă a mijloacelor de probă, a tuturor elementele de fapt, precum şi a tuturor elementelor constitutive ale infracţiunilor.

În deplin acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel invocate de inculpaţi şi a analizat în mod obiectiv şi real toate chestiunile esenţiale ce au fost invocate de inculpaţi atât cu privire la situaţia de fapt cât şi cu privire la aspectele ce ţin de încadrarea juridică a faptelor.

Instanţa de prim control judiciar a realizat o analiză proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză şi nu s-a mulţumit să preia motivarea primei instanţei, aşa cum în mod netemeinic susţin inculpaţii.

Cauza Boldea contra României este elocventă în acest sens, instanţa europeană statuând că deşi art. 6 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, el nu poate fi înţeles că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument.

Cum instanţa de prim control judiciar a preluat critic argumentele primei instanţe şi a realizat o analiză amănunţită asupra tuturor motivelor de apel invocate de inculpaţi, apreciază Înalta Curte că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9 şi pct. 10 C. proc. pen. iar argumentele prezentate de apărare nu pot determina trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţele inferioare.

Toţi recurenţii inculpaţi critică greşita încadrare juridică a faptei şi solicită schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în art. 181 alin. (1) C. pen. arătând că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat cât timp nu rezultă intenţia de a ucide.

Înalta Curte reţine că din conţinutul probelor administrate în cauză rezultă că pe fondul consumului de alcool între partea vătămată N.R. şi cei trei inculpaţi s-a iscat o discuţie contradictorie care a degenerat în scurt timp într-o altercaţie fizică ce s-a desfăşurat atât în exteriorul cât şi în interiorul locaţiei unde se celebra botezul, toţi cei trei inculpaţi exercitând prin acţiuni conjugate, agresiuni asupra părţii vătămate.

În timpul incidentului ce a avut loc în faţa căminului, atât inculpatul C.I. cât şi inculpatul V.V.O. au aplicat lovituri cu pumnii părţii vătămate care a căzut la pământ. În continuare, inculpatul C.I. a aplicat părţii vătămate câteva lovituri în zona capului cu o furcă pe care o luase din căruţă, fiind ajutat în exercitarea actelor de agresiune de inculpatul R.F. care l-a îndepărtat pe martorul I.M. cu o lovitură de pumn în încercarea sa de a interveni în ajutorul părţii vătămate. În continuare, partea vătămată a fugit spre uşa de intrare în cămin pentru a se feri de inculpaţi însă a fost ajuns de aceştia care l-au tras de haine în exterior şi au continuat să-l lovească cu pumnii şi picioarele. În cadrul acestei altercaţii partea vătămată a fost împinsă puternic în uşa de la intrare, aceasta rupându-se şi partea vătămată căzând pe jos.

Cei trei inculpaţi au continuat actele de agresiune, lovind partea vătămată inclusiv cu o furcă, nefiind opriţi de strigătele părţii vătămate sau ale persoanelor participante la botez.

Partea vătămată a reuşit la un moment dat să se refugieze în sala mare a căminului cultural însă a fost urmată de cei trei inculpaţi care au continuat actele de agresiune cu pumnii, cu picioarele şi cu furcă iar inculpatul C.I. a lovit partea vătămată şi cu un briceag pe care-l avea asupra sa, aplicându-i câteva lovituri cu acesta în zona spatelui.

Situaţia factuală a fost stabilită în baza declaraţiilor martorilor oculari care au asistat parţial sau integral la desfăşurarea incidentului, modul în care au acţionat inculpaţii, constând în atitudinea violentă de care au dat dovadă fiind confirmat de multitudinea de leziuni constatate în raportul medico-legal din 15 august 2011 întocmit de I.M.L. Timişoara care a concluzionat că numitul N.R. prezintă leziuni de violenţă ce s-au putut produce prin lovire directă şi repetată cu corpuri dure, respectiv tăietoare-înţepătoare, constatându-se leziuni la nivelul capului, braţului stâng şi hemitoracelui.

În fişa de internare a părţii vătămate se menţionează existenţa plăgilor înjunghiate penetrante la nivelul hemitoracelui stâng, plăgi înjunghiate penetrante la nivelul hemitoracelui drept, traumatisme cranio-facial acut deschis.

În raport de această situaţie constatată de actele medicale cât şi cele medico-legale apreciază Înalta Curte că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat atât sub aspectul laturii obiective cât şi sub aspectul laturii subiective, astfel încât toate criticile formulate de apărare din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 12, pct. 17 şi pct. 17² C. proc. pen. nu sunt fondate, fiind făcute doar în scopul diminuării răspunderii penale.

Multitudinea de leziuni constatate la nivelul organelor vitale, intensitatea acestora ca şi obiectele folosite sunt elemente ce conturează intenţia inculpaţilor, chiar indirectă, de a suprima viaţa victimei şi nu de a-i aplica o simplă corecţie.

Faptul că inculpaţii deşi nu au urmărit producerea rezultatului letal dar au acceptat posibilitatea producerii lui, rezultă şi din comportamentul lor în raport de victimă care ori de câte ori încerca să scape de inculpaţi, aceştia o urmăreau şi continuau să o lovească cu şi mai mare intensitate, sfidând chiar prezenţa unui număr mare de persoane prezente în acel moment, unele fiind chiar agresate când au încercat să o salveze pe partea vătămată.

Chiar dacă expertiza medico-legală a stabilit că leziunile produse nu au pus în primejdie viaţa victimei, această împrejurare nu poate determina schimbarea încadrării juridice a faptei cât timp din probele dosarului rezultă indubitabil intenţia de a suprima viaţa victimei, rezultat ce nu s-a produs din motive independente de voinţa inculpaţilor, aceştia încetând agresarea victimei doar în momentul în care a fost anunţată sosirea organelor de poliţie.

În ce priveşte solicitarea inculpaţilor de a se reţine în favoarea lor circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la scuza provocării, reţine Înalta Curte că nu este întemeiată.

Incidenţa acestui text de lege presupune comiterea faptei sub influenţa unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Situaţia factuală reţinută de instanţa de fond nu pune în evidenţă vreo atitudine provocatorie a părţii vătămate care să justifice o asemenea ripostă violentă din partea inculpaţilor.

Mai mult decât atât, partea vătămată a fost tot timpul singură şi se afla şi în stare avansată de ebrietate, ori este greu de acceptat că aceasta ar fi putut să-i provoace pe inculpaţi de asemenea manieră încât să producă o puternică tulburare sub imperiul căreia au comis fapta.

De asemenea, trebuie să remarcăm şi disproporţia numerică dintre agresori şi victimă, faptul că victima nu a răspuns la atitudinea violentă a inculpaţilor ci doar s-a apărat, toate aceste argumente justificând netemeinicia solicitării inculpaţilor de a se reţine dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.

În ceea ce priveşte critica formulată de inculpatul C.I. referitoare la comiterea unei grave erori de fapt ce a avut drept consecinţă greşita sa condamnare sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 nu este întemeiată.

Textul de lege invocat se referă la obiecte fabricate pentru tăiere, împungere, lovire ori briceagul folosit de inculpat are asemenea calităţi iar folosirea lui în public a fost de natură să producă panică în rândul persoanelor aflate la derularea incidentului astfel că toate criticile formulate de inculpatul C.I. referitor la reţinerea acestei infracţiuni nu sunt fondate.

Şi latura civilă a cauzei a fost corect soluţionată şi apreciază Înalta Curte că nici criticile referitoare la acest aspect nu sunt fondate.

Referitor la daunele materiale instanţa de fond a dat eficienţă principiului disponibilităţii având în vedere că inculpaţii au fost de acord să plătească părţii vătămate suma de 1.000 euro cu titlu de daune morale.

Referitor la cuantumul sumei acordată cu titlu de daune morale de 9.000 euro, în echivalent bănesc, apreciază Înalta Curte că a fost corect stabilit, proporţional cu suferinţa produsă victimei care a fost agresată de către inculpaţi în repetate rânduri, cu diferite obiecte tăietoare-înţepătoare, cu pumnii şi picioarele, provocându-i leziuni de natură să-l pună în imposibilitate de a duce o viaţă normală o anumită perioadă de timp.

Apreciază Înalta Curte că suma de 9.000 euro la plata căreia au fost obligaţi inculpaţii în solidar către partea vătămată are un caracter rezonabil şi în nici un mod nu reprezintă o sursă de îmbogăţire fără just temei.

Criticile formulate de inculpaţi din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. nu sunt fondate.

Pedepsele aplicate inculpaţilor corespund tuturor criteriilor generale de individualizare judiciară a pedepsei, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 72 C. pen., fiind realizată o proporţie între gradul de pericol social al faptei şi pedeapsa aplicată.

Natura faptelor comise, modalitatea şi împrejurările comiterii acestora, caracterizate prin atitudinea violentă de care au dat dovadă inculpaţii, toţi trei au aplicat lovituri de mare intensitate părţii vătămate pe care au lăsat-o în stare de inconştienţă părăsind locul faptei, sunt împrejurări care justifică regimul sancţionator aplicat fiecărui inculpat.

Mai mult decât atât, inculpaţii R.F. şi C.I. sunt cunoscuţi cu antecedente penale, fiind condamnaţi anterior la pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenţie, însă aceştia nu au adoptat un comportament de respect faţă de ordinea de drept, astfel încât se impune aplicarea unor sancţiuni penale mult mai aspre putând fi atinsă în acest sens finalitatea prevăzută de art. 52 C. pen.

Faptul că inculpatul V.V.O. nu este cunoscut cu antecedente penale a fost avut în vedere de instanţa de fond care a orientat pedeapsa spre minimul special prevăzut de lege, neputând fi identificate alte împrejurări care să facă posibilă aplicarea unei sancţiuni penale mai blânde.

Pedepsele aplicate inculpaţilor corespund atât ca şi cuantum cât şi ca modalitate de executare scopului pedepsei astfel cum este definit de art. 52 C. pen. aşa încât apreciază Înalta Curte că toate criticile formulate de inculpaţi sub acest aspect nu sunt fondate.

Întrucât nu mai există cazuri de casare care luate în considerare din oficiu, să facă posibilă reformarea deciziei penale recurate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă ca nefondate recursurile declarate de inculpaţi.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii C.I., R.F. şi V.V.O. împotriva deciziei penale nr. 37/A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 septembrie 2013 .

← ICCJ. Decizia nr. 2755/2013. Penal. Falsul în declaraţii (art....		ICCJ. Decizia nr. 2823/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 2793/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2793/2013. Penal