ICCJ. Decizia nr. 2706/2013. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Violarea de domiciliu (art.192 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2706/2013
Dosar nr. 3395/105/2012
Şedinţa publică din 13 septembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 463 din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, respingându-se ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul M.V.V. privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., în infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. sau art. 25 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii, deţinuţi la Penitenciarul M.:
1. P.I. , la pedepsele de 4 ani închisoare, pentru violare de domiciliu, prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen. şi 16 ani închisoare, pentru tâlhărie, urmată de moartea victimei, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a) C. pen. şi alin. (3) C. pen.;
2. M.V.V., la pedepsele de 4 ani închisoare, pentru violare de domiciliu, prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen. şi 16 ani închisoare, pentru tâlhărie, urmată de moartea victimei, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a) C. pen. şi alin. (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice conform art. 334 C. proc. pen. din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca fiecare dintre inculpaţi să execute pedeapsa cea mai grea, de câte 16 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. pentru fiecare inculpat s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pentru o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
De asemenea, potrivit art. 71 C. pen. s-a interzis exerci ţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
S-a men ţinut starea de arest a inculpaţilor iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepselor pedeapsa reţinerea şi arestarea preventivă de la 13 martie 2012 la zi.
În latură civilă, s-a respins acţiunea civilă exercitată de partea civilă M.T., ca neîntemeiată, luându-se act că partea civilă G.E. nu exercită acţiune civilă în cadrul procesului penal.
În fine, s-a dispus şi obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 900 RON pe inculpatul M.V.V. şi în sumă de 1.100 RON inculpatul P.I.
Potrivit art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice la Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.
Pentru a hot ărî astfel, pe baza probelor administrate, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, în noaptea de 22 din 23 noiembrie 2011, inculpatul M.V.V., în jurul orelor 04:30, însoţit de coinculpatul P.I. a pătruns fără drept în curtea locuinţei părţii vătămate M.G., de unde a sustras 7 găini şi o lădiţă cu boabe de fasole. Fiind surprinşi de partea vătămată pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul P.I. i-a aplicat acesteia lovituri cu o furcă, care au fost letale, după care cu autoturismul taxi care îi transportase la locul faptei s-au deplasat la domiciliul numitului S.R., din Cartierul B. al municipiului Ploieşti, unde au valorificat bunurile sustrase contra sumei de 100 RON.
Situa ţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor au fost dovedite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv: procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşe foto, raportul medico-legal autopsie din 15 decembrie 2011 întocmit de S.M.L. Prahova, declaraţia victimei M.G., declaraţiile martorilor M.N.A., C.A., S.R., V.G., procesul-verbal reconstituire, procesul-verbal confruntare C.A.-M.V.V., procesul-verbal de confruntare C.A.-P.I., declaraţia părţii civile M.T., declaraţiile inculpaţilor.
În faza de cercetare judec ătorească a fost audiată partea civilă M.T. care a arătat că se constituie parte civilă în cadrul procesului penal, în calitate de descendent al victimei cu suma de 11.000 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea tatălui său şi cu parastasele efectuate ulterior.
Totodat ă, a fost audiată şi G.E., descendentă a victimei M.G. (fiica), care a declarat că nu se constituie parte civilă în cadrul procesului penal.
De asemenea, au fost audia ţi inculpaţii P.I. şi M.V.V., acesta din urmă nerecunoscând comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi susţinând că deşi a fost în acea noapte în autoturismul condus de martorul C.A., nu a participat în nici un fel la comiterea infracţiunilor, el rămânând tot timpul în autovehicul.
Inculpatul P.I. a recunoscut comiterea infrac ţiunilor reţinute în sarcina sa, făcând însă menţiunea că inculpatul M.V.V. nu a participat la comiterea infracţiunilor, el comiţând fapta împreună cu numitul D.M.
Totodat ă, în faza de cercetare judecătorească au fost reaudiaţi martorii din acte S.R., D.V., C.A., iar la solicitarea inculpatului M.V.V., pe situaţia de fapt martorii L.M. şi D.M.
Curtea de Apel Ploie şti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia penală nr. 64 din 1 aprilie 2013 a respins cererea apelantului inculpat P.I. arestat preventiv în Penitenciarul M. privind aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., ca neîntemeiată.
A respins apelurile declarate de inculpa ţii M.V.V. şi P.I., arestaţi preventiv în Penitenciarul M., împotriva sentinţei penale nr. 463 din 17 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Prahova, ca nefondate, însuşindu-şi argumentaţia instanţei de fond, menţinând starea de arest preventiv a inculpaţilor M.V.V. şi P.I. şi deducând din durata pedepselor reţinerea şi arestarea preventivă de la 13 martie 2012, la zi.
Împotriva sus-menționatei decizii au declarat recurs inculpaţii M.V.V. şi P.I. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 172 C. proc. pen.
În principal, au solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a) şi alin. (3) C. pen. invoc ând lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, şi anume, lipsa intenţiei în suprimarea vieţii victimei.
Inculpatul M.V.V. a solicitat achitarea şi în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., ar ătând că nu a lovit şi nu a omorât pe nimeni, doar coinculpatul P.I. fiind cel care a lovit victima.
În subsidiar, au solicitat redozarea pedepselor, apreciind că cele de câte 16 ani închisoare aplicate în prezent sunt prea mari, inculpatul P.I. precizând că deși a recunoscut fapta încă de la început, nu i s-au aplicat dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, dar şi a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de inculpaţii M.V.V. şi P.I. sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. vizând solicitarea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a) şi alin. (3) C. pen. invocând lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, şi anume, lipsa intenţiei în suprimarea vieţii victimei, motiv susţinut de ambii inculpaţi, Înalta Curte constată că motivele invocate de către recurenţi privind solicitarea de achitare, prin trimitere la greşita interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel nu se circumscriu noţiunii de „greşită aplicare a legii” şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Motivele recurenţilor inculpaţi vizează modificarea stării de fapt reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel.
Aceasta în condiţiile în care prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate şi cu încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 C. proc. pen.
Ori, judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.
Motivul recurentului inculpat M.V.V. ce vizează achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen, s-ar fi circumscris, teoretic, cazului de casare prevăzut de pct. 18, care dădeau dreptul instanţei de recurs de a cenzura modul în care au fost reţinute faptele şi împrejurările de fapt ale cauzei. Însă, chiar şi sub imperiul legii de procedură, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cazul de casare prevăzut la pct. 18 presupunea o eroare gravă de fapt, care nu echivala cu o apreciere greşită a faptelor, astfel cum solicită, la acest moment, cei doi recurenţi.
La acest moment, prevederile pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen. au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu-zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).
Legislaţia procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esenţa recursului în al treilea grad de jurisdicţie.
Analiz ând hotărârea pronunţată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., invocat de ambii inculpaţi, Înalta Curte constată că dispoziţiile menţionate vizează cazul în care se poate face recurs când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Or, prin criticile sus ţinute vizând redozarea pedepsei, se tinde la reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, ceea ce prin noua reglementare nu mai este posibil.
Astfel, Înalta Curte constat ă că, potrivit dispoziţiilor C. proc. pen. raportate la cazurile de casare care au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, cu referire la data la care a fost pronunţată decizia penală nr. 64 a Curţii de Apel Ploieşti, respectiv 1 aprilie 2013, cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. a fost abrogat, sub aspectul reindividualizării pedepsei.
Noile dispoziţii ale art. 3859 pct. 14 astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013 se referă doar la cazul în care se poate face recurs atunci c ând s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că din sfera de cenzură a acestei instan ţe, în calea de atac a recursului a fost exclusă greşita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen., rămânând astfel numai situaţia în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, pedepsele aplicate inculpaţilor încadrându-se în limitele prevăzute de textele de lege incriminatoare.
În situa ţia în care, prin extrapolare, instanţa de recurs ar fi constatat că inculpatul P.I., deşi se încadra în prevederile legale nu a beneficiat de procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., în raport de modificările legislative intervenite prin art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, în sensul că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi cauzelor aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanţa începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, Înalta Curte constată că în cauză nu este aplicabil textul de lege astfel modificat.
Astfel, la data de 6 septembrie 2012, dup ă ce a fost audiat inculpatul P.I., astfel după cum s-a consemnat în partea introductivă a încheierii de şedinţă de la acea dată, avocatul inculpatului a solicitat audierea martorilor din acte, cercetarea judecătoreasca continuând în această manieră.
În acest context juridic, faţă de împrejurarea că procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. presupune ca judecata să aib ă loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, coroborat cu stadiu procesual al cauzei, Înalta Curte constată că inculpatul nu poate beneficia de noile modificări legislative.
De altfel, cererea inculpatului de re ţinere a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în mod corect nu a putut fi primită nici de instanţa de apel, în faţa căreia, reconsiderându-şi poziţia procesuală adoptată în faţa primei instanţe, inculpatul P.I. a cerut reindividualizarea pedepselor în conform art. 3201 C. proc. pen., iar prin apărătorul ales aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen., faţă de împrejurarea că înţelege să recunoască faptele descrise prin rechizitoriu, în limitele actelor materiale reţinute în sarcina sa, inclusiv împrejurarea că el a exercitat violenţe, folosind o furcă, asupra victimei M.G., cu motivarea că o atare conduită procesuală contravine dispoziţiilor procedurale anterior menţionate, întrucât stabilirea existenţei faptelor şi vinovăţiei s-a făcut după administrarea probatoriului în şedinţă publică, astfel că cererea privind redozarea pedepselor conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. corect a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Cum prin criticile sus ţinute în faţa acestei instanţe vizând redozarea pedepselor, se tinde la reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor M.V.V. şi P.I., ceea ce prin noua reglementare nu mai este posibil, astfel după cum anterior s-a arătat şi cum nu s-a invocat nici un alt motiv pentru care hotărârea atacată să fie contrară legii sau să se fi dovedit că prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel, prin care s-a menţinut sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică.
Ca atare, dup ă verificarea cauzei şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., recursurile fiind nefondate, Curtea urmează a le respinge conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.V.V. şi P.I. împotriva deciziei penale nr. 64 din 1 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpaţilor, durata arestării preventive de la 13 martie 2012 la 13 septembrie 2013.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2705/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2709/2013. Penal → |
|---|
