ICCJ. Decizia nr. 2818/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2818/2013
Dosar nr. 1891/62/2012
Şedinţa publică din 23 septembrie 2013
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 290/ S din 12 noiembrie 2012 a Tribunalului Braşov s-a dispus, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (6 acte materiale) şi art. 3201 C. proc. pen., condamnarea inculpatului C.V. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.
S-a constatat că infracţiunea săvârşită de inculpat în perioada 01 august 2005 - 06 august 2005, pentru care a fost condamnat în cauză, este concurentă cu infracţiunea comisă la data de 06 decembrie 2004, pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 ani prin Sentinţa penală nr. 2139 din 31 august 2006 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin neapelare la data de 18 septembrie 2006, şi cu infracţiunea comisă la data de 06 decembrie 2004, pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 3 luni şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator la o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale prin Sentinţa penală nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin neapelare la data de 16 decembrie 2008.
S-a dispus, de asemenea, descontopirea pedepsei rezultante de 3 ani şi 3 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator la o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin neapelare la data de 16 decembrie 2008, în pedepsele componente de: 3 ani şi 3 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator la o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, aplicată pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) C. pen., şi 3 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) C. pen.
În baza art. 36, 34 lit. b), 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus repuse în individualitatea lor cu pedeapsa stabilită în cauză şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 3 luni închisoare, sporită cu 6 luni, dându-se spre executare inculpatului pedeapsa închisorii de 3 ani şi 9 luni şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
În baza art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata executată de la 05 octombrie 2006 la 18 martie 2009 şi s-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii din 16 decembrie 2008 emis de Judecătoria Braşov în baza Sentinţei penale nr. 1648/2008, dispunându-se emiterea unui nou mandat de executare conform sentinţei.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998, 999 C. civ. anterior, instanţa a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi, în consecinţă, a obligat inculpatul să achite părţii civile sumele de: 22.761 lei reprezentând TVA, 19.168 lei reprezentând impozit pe profit plus obligaţii accesorii potrivit legii, ce vor fi calculate de la data comiterii faptei până la data plăţii efective.
Totodată, a fost respinsă cererea părţii civile de instituire a unor măsuri asigurătorii.
În baza art. 61 alin. (1) din O.G. nr. 75/2001, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă, către Direcţia generală a finanţelor publice în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul fiscal inculpatul.
De asemenea, în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii la data rămânerii definitive, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru a face menţiunile corespunzătoare.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 27 noiembrie 2007, lucrători de poliţie din cadrul I.P.J. Braşov - Serviciul Investigare a Fraudelor s-au sesizat cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către numitul C.V., administrator al SC T. SRL Braşov, constând în omisiunea înregistrării în evidenţele contabile şi în alte documente legale a operaţiunilor comerciale şi veniturilor realizate din relaţiile comerciale cu mai multe societăţi comerciale, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
În cauză, prin ordonanţa procurorului, a fost conexat Dosarul penal nr. 10033/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov la Dosarul penal nr. 2164/P/2006 al aceleiaşi unităţi de parchet, în ambele dosare fiind cercetate faptele săvârşite de administratorul SC T. SRL Braşov, inculpatul C.V. Astfel, în primul dosar, s-au cercetat relaţiile comerciale ale societăţii amintite cu SC G.G.R. SRL Piteşti, SC F.C.G. SRL Drăgăneşti, SC L.M.M. SRL Constanţa şi SC R.T. SRL Braşov, în baza unor facturi înregistrate în contabilitatea celor patru societăţi comerciale. în cel de-al doilea dosar, care a fost declinat iniţial la D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov, s-au cercetat faptele aceleiaşi persoane, dar cu privire la relaţiile comerciale ale SC T. SRL cu SC F.C.G. SRL Drăgăneşti şi SC L.M.M. SRL Constanţa, luându-se în calcul nu numai facturile efectiv găsite în contabilitatea celor două societăţi comerciale şi care fuseseră emise de către SC T. SRL, ci şi un prejudiciu calculat de către organele fiscale prin estimare la suma de 16.342.244 lei, motiv pentru care cauza a fost declinată iniţial la D.N.A.
În urma cercetărilor, s-a stabilit faptul că inculpatul C.V. a devenit asociat unic şi administrator al SC T. SRL Braşov în luna februarie 2005, preluând părţile sociale de la C.O., prin mandatara acesteia, C.D.
În calitate de administrator al SC T. SRL Braşov, inculpatul a desfăşurat activităţi comerciale cu SC G.G.R. SRL Piteşti, livrând către această societate oţel pe baza a şase facturi fiscale din 01 august 2005 până în 06 august 2005, în valoare de 142.559 lei cu TVA. S-a reţinut prin rechizitoriu că niciuna din cele şase facturi nu a fost înregistrată de către inculpatul C.V. în contabilitatea SC T. SRL Braşov şi că, astfel, s-a sustras de la plata unui impozit pe profit de 29.950 lei şi a TVA-ului în valoare de 22.761 lei, cauzând un prejudiciu de 52.711 lei în dauna bugetului de stat, la care se adaugă majorări de întârziere, rezultând un prejudiciu de 75.839 lei la data de 13 februarie 2008, conform procesului verbal existent la fila 361 vol. I d.u.p.
Din raportul de expertiză din 04 februarie 2008 al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Braşov - Serviciul Criminalistic, a rezultat că scrisul de pe facturile fiscale şi chitanţele în litigiu, precum şi semnăturile de pe facturile fiscale, aplicate la rubrica semnătura şi ştampila furnizorului, respectiv rubrica casier de pe chitanţele în litigiu au fost executate de inculpatul C.V. (filele 40-46 voi. I d.u.p.).
Ca urmare a solicitării instanţei transmisă părţii civile prin adresa din 19 octombrie 2012, înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală din 19 octombrie 2012, s-a realizat constituirea de parte civilă pentru sumele de 22.761 lei reprezentând TVA, 19.168 lei reprezentând impozit pe profit plus obligaţii accesorii potrivit legii, ce vor fi calculate de la data comiterii faptei până la data plăţii efective.
Audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a arătat că, în calitate de administrator al SC T. SRL Braşov, a derulat afaceri cu mai multe societăţi din ţară, printre care şi SC G.G.R. SRL Piteşti, livrând către această societate oţel pe baza facturilor fiscale, pe care le-a întocmit şi semnat personal, aplicând şi ştampila societăţii pe care o administra. Inculpatul a primit banii în numerar pentru produsele livrate, emiţând cu această ocazie chitanţele. Totodată, a arătat că nu a înregistrat în contabilitatea societăţii cele şase facturi fiscale întrucât nu a ţinut o astfel de evidenţă.
Conform propriilor declaraţii ale inculpatului date în ambele etape procesuale, Tribunalul a reţinut că acesta şi-a asumat integral responsabilitatea faţă de învinuirea adusă.
În drept, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului C.V. care, în calitate de administrator al SC T. SRL Braşov, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, în perioada 01 august 2005 - 06 august 2005, nu a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii operaţiunile comerciale şi veniturile obţinute din relaţia comercială cu SC G.G.R. SRL Piteşti, emiţând către această societate un număr de şase facturi fiscale şi cauzând în acest mod un prejudiciu bugetului consolidat al statului în sumă de 41.929 lei plus accesorii calculate potrivit legii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (6 acte materiale).
La individualizarea pedepsei, judecătorul fondului a făcut aplicaţiunea prevederilor art. 72, art. 52 C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi a avut în vedere gradul relativ ridicat de pericol social al infracţiunii, raportat la mobilul comiterii faptei penale - obţinerea de venituri prin eludarea legii - şi la valoarea prejudiciului cauzat statului, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, persoană în vârstă de 47 de ani, care nu se află la primul conflict cu legea penală, dar care s-a prezentat în faţa organelor judiciare, manifestând interes pentru situaţia sa juridică şi adoptând o atitudine procesuală pozitivă şi disponibilitate pentru acoperirea integrală a prejudiciului.
Sub aspectul laturii civile, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile art. 998, 999 C. civ. anterior privind răspunderea civilă delictuală a inculpatului, care a fost de acord cu achitarea prejudiciului, astfel cum a fost realizată constituirea de parte civilă în cauză conform adresei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov din 30 octombrie 2012 - filele 81, 82 dosar fond.
Totodată, instanţa a apreciat că nu poate dispune instituirea unor măsuri asigurătorii, astfel cum a solicitat partea civilă, constatând că inculpatul nu figurează în evidenţele organelor fiscale cu bunuri mobile sau imobile - filele 92, 93 dosar fond.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, criticând-o sub aspectul greşitei respingeri a cererii de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale acuzatului, precum şi inculpatul C.V., care a formulat critici de netemeinicie în ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, solicitând reducerea cuantumului acesteia şi înlăturarea sporului de 6 luni închisoare.
Prin decizia penală W.17/ AP din 12 februarie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi de inculpatul C.V., dispunând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat că starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă, în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, iar caracterizarea juridică a faptei săvârşite de inculpat este cea legală. S-a reţinut, astfel, aşa cum în mod judicios a stabilit şi Tribunalul, că inculpatul a comis infracţiunea de evaziune fiscală, aspect necontestat de acesta, care a solicitat ca judecata să se desfăşoare potrivit dispoziţiilor privind acordul de vinovăţie, prevăzut de art. 3201 C. proc. pen.
În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de apel a constatat că au fost respectate toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., avându-se în vedere pericolul social moderat al faptelor, împrejurările comiterii acestora, numărul mare al actelor materiale şi perioada de timp în care s-a săvârşit activitatea ilicită, valoarea prejudiciului produs, faptul că inculpatul a manifestat o atitudine sinceră şi de regret şi disponibilitate pentru acoperirea pagubei, dar şi circumstanţele personale ale acestuia, în vârstă de 48 ani, cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se, astfel, că pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită de judecătorul fondului este suficientă şi de natură să conducă la reeducarea apelantului şi la realizarea scopului de prevenţie generală pe care îl are sancţiunea penală, neimpunându-se reducerea cuantumului acesteia.
De asemenea, s-a considerat de către instanţa de prim control judiciar că aplicarea sporului de 6 luni închisoare este justificată în raport cu perseverenţa infracţională a inculpatului, condamnat anterior pentru săvârşirea unor infracţiuni contra patrimoniului (înşelăciune), nefiind întemeiată solicitarea apelantului de înlăturare a acestuia.
Referitor la apelul promovat de partea civilă, Curtea a arătat că instituirea măsurii sechestrului asigurător se poate dispune doar în situaţia în care inculpatul are în proprietate bunuri mobile sau imobile, în condiţiile prevăzute de art. 163 şi următoarele C. proc. pen. Deşi, potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, măsurile asigurătorii pot fi dispuse din oficiu, instanţa a apreciat că aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 163 şi următoarele C. proc. pen., astfel că măsura sechestrului este obligatorie, dar posibilă numai dacă inculpatul deţine bunuri în proprietate sau conturi. în consecinţă, pentru a se putea dispune o asemenea măsură, chiar din oficiu, este necesar să se constate existenţa temerii că bunurile personale care ar putea garanta recuperarea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea civilă.
În plus, s-a menţionat că aplicarea măsurii asigurătorii se realizează prin instituirea unui sechestru, sens în care se identifică bunurile aparţinând persoanei împotriva căreia s-a luat măsura asiguratorie şi se inventariază într-un proces verbal în care se înscriu caracteristicile pe care le au, starea de uzură, cantitatea şi evaluarea lor în bani, iar, pentru bunurile imobile, se mai cere şi luarea unei inscripţii ipotecare care împiedică orice înstrăinare a acestora.
Ca urmare, constatând că inculpatul nu figurează în evidenţele organelor fiscale cu bunuri mobile sau imobile - filele 92, 93 dosar fond, Curtea a considerat că nu poate fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului, astfel încât urmează ca partea civilă, ca organ fiscal, să verifice dacă inculpatul va dobândi bunuri ori va deţine conturi şi să solicite instituirea măsurii asupra unor bunuri viitoare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi inculpatul C.V., reiterând întocmai criticile formulate în apel.
Astfel, în cuprinsul memoriului scris depus la dosar în conformitate cu dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., partea civilă a arătat că atât Tribunalul, cât şi instanţa de prim control judiciar, respingând solicitarea de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 163 şi următoarele C. proc. pen., ignorând faptul că obligaţia de identificare a respectivelor bunuri aflate în patrimoniul persoanei acuzate revine organelor sale proprii de executare sau, după caz, executorului judecătoresc în procedura punerii în aplicare a sechestrului, fără ca indicarea lor pe parcursul cercetării judecătoreşti să împiedice luarea unei astfel de măsuri, necesară pentru a asigura repararea pagubei de către inculpat.
Deşi partea civilă nu a indicat cazul de casare incident, Înalta Curte, în raport cu criticile concrete formulate, le va analiza prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
În ceea ce-l priveşte pe recurentul inculpat, acesta a criticat hotărârile instanţelor inferioare pe motive de netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a sancţiunii penale ce i-a fost aplicată, solicitând, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reducerea cuantumului pedepsei, ca urmare a acordării unei eficiente sporite dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi reţinerii de circumstanţe atenuante, conform art. 74, 76 C. pen., precum şi înlăturarea sporului de 6 luni închisoare aplicat pentru concursul de infracţiuni.
Examinând decizia penală recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi de inculpatul C.V. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Circumscris acestui caz de casare, recurenta parte civilă a susţinut, în esenţă, că instanţele inferioare au realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 163 şi următoarele C. proc. pen., respingând, în mod nejustificat, solicitarea sa de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.
Analizând critica formulată, Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de legea specială, instanţa este obligată să ia măsurile asigurătorii faţă de inculpat şi partea responsabilă civilmente.
Această îndatorire a organului judiciar nu poate opera, însă, decât cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 163 şi următoarele C. proc. pen. - cu care dispoziţiile menţionate din legea specială se completează - şi numai în considerarea scopului măsurilor asigurătorii instituit de lege, respectiv acela al garantării executării obligaţiilor de ordin patrimonial ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a celei civile în cadrul procesului penal.
Pentru a lua măsura sechestrului asigurător, instanţa de judecată trebuie să constate nu doar faptul că s-a produs un prejudiciu prin infracţiunea pentru care inculpatul este cercetat, dar şi că există temerea ca bunurile personale care ar putea garanta repararea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea civilă ori că inculpatul încearcă să se sustragă de la executarea unei eventuale pedepse la amendă penală.
Or, tocmai din scopul şi natura juridică specifică a sechestrului, ca măsură asigurătorie cu caracter real şi funcţie de garanţie reală, rezultă şi necesitatea ca bunurile ce formează obiectul acestuia să existe în patrimoniul inculpatului sau, după caz, al părţii responsabile civilmente la data instituirii măsurii, concluzie la care au ajuns, în mod întemeiat, şi instanţele inferioare şi care rezultă şi din cuprinsul dispoziţiilor art. 165-166 C. proc. pen., care reglementează procedura într-o asemenea situaţie.
Astfel, potrivit acestor prevederi legale, organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile asupra cărora organul judiciar a decis instituirea măsurii, putând dispune şi ridicarea lor, iar procesul verbal de sechestru trebuie să cuprindă descrierea amănunţită a respectivelor bunuri şi indicarea valorii acestora, împrejurare din care rezultă că sechestrul nu poate purta asupra unor bunuri viitoare, ci doar asupra bunurilor existente în patrimoniul inculpatului sau părţii responsabile civilmente, bunuri a căror descriere şi evaluare este posibilă la momentul înfiinţării măsurii asigurătorii.
În cauză, însă, în urma demersurilor efectuate de judecătorul fondului, s-a constatat că inculpatul nu figurează în evidenţele organelor fiscale cu bunuri mobile sau imobile în proprietate (adresa din 2 noiembrie 2012 a Primăriei comunei Pîrjol, jud. Bacău, şi adresa din 2 noiembrie 2012 a Primăriei mun. Gherla, jud. Cluj - filele 92, 93 dos. fond) şi nici partea civilă nu a făcut dovada existenţei unor asemenea bunuri în patrimoniul acuzatului, situaţie în care, faţă de consideraţiile anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, Tribunalul şi instanţa de prim control judiciar au respins solicitarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov de instituire a sechestrului asigurător, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 163 şi următoarele C. proc. pen.
2. Contrar susţinerilor părţii civile, instanţa de recurs arată că, deşi prevederile art. 165-166 C. proc. pen. stabilesc obligaţia organelor care procedează la aplicarea sechestrului de a identifica bunurile sechestrate, această operaţiune nu poate viza decât acele bunuri asupra cărora organul judiciar însuşi a dispus instituirea măsurii, indicate în mod expres în actul procedural întocmit (ordonanţă sau încheiere, după caz), neputând fi lăsată la aprecierea executorului judecătoresc sau a organelor proprii de executare ale unităţii păgubite alegerea (stabilirea) bunurilor ce vor forma obiectul sechestrului. în acest sens, nu poate fi omisă împrejurarea că, prin dispunerea şi înfiinţarea măsurii asigurătorii a sechestrului se realizează, practic, o restrângere a exerciţiului anumitor prerogative ale dreptului de proprietate, garantat de Constituţie (art. 44) şi recunoscut de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, situaţie în care numai organul judiciar poate aprecia asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru instituirea sechestrului, precum şi asupra bunurilor ce urmează a fi indisponibilizate, cu atât mai mult cu cât legea exceptează de la această măsură mai multe categorii de bunuri (art. 163 alin. (4) C. proc. pen.). Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, instanţele inferioare au realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează măsurile asigurătorii, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
3. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată recurentului C.V., aspect criticat de acesta prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancţiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.
în mod justificat, la alegerea tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere importanţa valorii sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii, modalitatea în care a acţionat şi valoarea prejudiciului cauzat, rămas neacoperit, precum şi comportamentul său procesual sincer şi cooperant, acesta asumându-şi în totalitate comiterea faptelor ce au format obiectul acuzaţiei penale.
De asemenea, în mod corect a fost valorificat în procesul de cuantificare a sancţiunii penale aplicate inculpatului faptul că acesta nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind condamnat prin Sentinţele penale nr. 2139 din 31 august 2006 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti şi nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Braşov la pedepse cu închisoarea pentru comiterea unor infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (4) C. pen., ceea ce denotă perseverenţa sa infracţională, specializarea în comiterea unui anumit gen de fapte penale şi reclamă aplicarea unui tratament penal adecvat.
În ce priveşte împrejurările invocate de recurent în favoarea sa, respectiv atitudinea procesuală cooperantă, disponibilitatea de a repara prejudiciul cauzat, vârsta înaintată şi starea de sănătate precară, Înalta Curte constată, pe de o parte, că au fost deja valorificate în procesul de individualizare a sancţiunii penale, iar, pe de altă parte, că acestea nu sunt de natură să conducă la atenuarea tratamentului penal deja aplicat, nefiind suficiente, în contextul gravităţii infracţiunii comise şi antecedenţei penale a inculpatului, să reducă în aşa măsură gradul de pericol social al faptelor şi de periculozitate a acestuia încât să justifice reţinerea dispoziţiilor art. 74, 76 C. pen. şi diminuarea cuantumului pedepsei stabilite pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului inculpat de Tribunal şi menţinută de instanţa de prim control judiciar a fost corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., astfel încât nu se impune stabilirea unei sancţiuni penale mai uşoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea acestuia şi prevenirea săvârşirii de noi fapte penale în viitor.
Totodată, Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului şi cu instanţa de prim control judiciar, apreciază că, pentru realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., este necesară aplicarea unui spor de pedeapsă pentru concursul de infracţiuni, potrivit art. 34 lit. b) C. pen., având în vedere perseverenţa infracţională a inculpatului şi specializarea sa în comiterea unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi de inculpatul C.V.
Totodată, având în vedere că recurenta parte civilă şi recurentul inculpat sunt cei care se află în culpă procesuală, instanţa îi va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi de inculpatul C.V. împotriva deciziei penale nr. 17/ AP din 12 februarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2788/2013. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2858/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
