ICCJ. Decizia nr. 2973/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2973/2013
Dosar nr. 3781/1/2013
Şedinţa publică din 02 octombrie 2013
Deliberând asupra contestaţiei la executare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1062 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul S.M. împotriva deciziei penale nr. 299 din 02 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 641 din 26 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, a fost admisă excepţia tardivităţii introducerii cererii de revizuire.
În baza art. 394 – art. 4082C. proc. pen., raportat la art. 3201 C. proc. pen. şi art. 4082alin. (4) C. proc. pen., a fost respinsă ca tardivă cererea de revizuire formulată de petentul S.M., în prezent deţinut în Penitenciarul cu Regim de Maxima Siguranţa Giurgiu, aflat în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare, conform mandatului de executare a pedepsei nr. 1683 719 octombrie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza Sentinţei Penale nr. 915 din 28 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 27828/3/2010, definitivă.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul S.M. la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, la data de 03 august 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost înregistrată sub nr. 30800/3/2012 cererea de revizuire formulată de petentul S.M.
În cererea sa, depusă prin postă la data de 31 iulie 2012, petentul a arătat că se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 174 C. pen. şi solicită revizuirea dosarului în baza art. 3201 C. proc. pen., aşa cum a dispus Curtea Constituţionala prin Decizia 1470 din 08 noiembrie 2011.
În sprijinul cererii sale petentul a depus următoarele înscrisuri: sentinţa penala nr. 915/ F din 28 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 27828/3/2010, decizia penala nr. 194/ A din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, concluzii scrise, mandatul de executare a pedepsei nr. 1683 din 19 octombrie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia penala nr. 3596 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a solicitat şi a fost ataşat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1683 din 19 octombrie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 27828/3/2010 şi dosarul nr. 27828/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
La termenul de judecata din data de 26 septembrie 2012 reprezentanta Ministerul Public a invocat tardivitatea introducerii cererii de revizuire, deoarece aceasta a fost formulată după termenul de 3 luni prevăzut de art. 4082 C. proc. pen.
Examinând actele si lucrările dosarului, Tribunalul a constatat că petentul S.M. se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Conform art. 4082 C. proc. pen., hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţionala a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Conform art. 3201 C. proc. pen., aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, până la terminarea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptei reţinute în actul de sesizare şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. în acest caz inculpatul beneficiază de reducerea cu 1/3 a pedepsei prevăzute de lege în cazul închisorii şi de o reducere de % în cazul pedepsei amenzii penale.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 (M. Of. nr. 853/02.12.2011), Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Prin aceeaşi hotărâre se arată că în dosarele în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare definitive, prin revizuire nu se pot aplica dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., deoarece acestea vizează numai judecata fondului şi nu este susceptibilă de aplicare conform principiului legii penale mai favorabile, aducând atingere siguranţei raporturilor juridice (cauza S.P. împotriva R. şi R. împotriva Rusiei). Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie de la data publicării acesteia in M. Of., respectiv 02 decembrie 2011.
Tribunalul a constatat ca petentul S.M. a formulat prezenta cerere de revizuire a Sentinţei Penale 915/ F din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 31 iulie 2012 peste termenul de 3 luni prevăzut de art. 4082 alin. (4) C. proc. pen., astfel că cererea sa este tardivă.
Împotriva sentinţei penale a formulat apel revizuentul Ş.M., cu motivarea că potrivit dispoziţiilor art. 398 alin. (1) C. proc. pen., cererea de revizuire în favoarea inculpatului se poate face oricând, chiar şi după executarea pedepsei, astfel că solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Prin decizia penală nr. 299 din 2 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefundat, apelul declarat de revizuentul condamnat Ş.M. împotriva sentinţei penale nr. 641 din 26 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe revizuentul - condamnat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, onorariul apărătorului desemnat din oficiu a fost avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reţinut că în mod legal prima instanţă a respins cererea de revizuire ca tardiv formulată, întrucât din cuprinsul cererii de revizuire rezultă că se solicită revizuirea sentinţei penale nr. 915/ F din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 4082 şi următoarele C. proc. pen., invocându-se decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. al României la data de 2 decembrie 2011.
Potrivit art. 4082 alin. (4) C. proc. pen., cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la publicarea în M. Of. al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale, situaţie în care petentul avea posibilitatea de a formula cererea de revizuire până la datare 2 martie 2012.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, Curtea de Apel a constatat că cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 915 din 28 decembrie 2010 este formulată cu încălcarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 4082 alin. (4) C. proc. pen.
Referitor la susţinerea revizuentului, în sensul că potrivit art. 398 alin. (1) C. proc. pen. cererea de revizuire în favoarea inculpatului se poate face oricând, chiar şi după executarea pedepsei, Curtea de Apel a constatat că acest text nu este incident în cauză, prevederile art. 4082 şi următoarele C. proc. pen., constituind o procedură specială, derogatorie de la procedura generală prevăzută de art. 398 şi următoarele C. proc. pen., astfel că se aplică prioritar. Curtea a constatat că inclusiv în cererea sa revizuentul a făcut referire expresă la temeiul juridic invocat, respectiv art. 4082 C. proc. pen. şi a arătat că invocă decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 08 noiembrie 2011, împrejurare ce se încadrează în dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen.
În aceste condiţii Curtea de Apel a constatat că soluţia primei instanţe, de respingere ca tardivă a cererii de revizuire, este legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs revizuentul condamnat, considerând că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, în condiţiile în care ar fi trebuit să beneficieze de dispoziţiile prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.
Înalta Cutie, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii şi a dispus respingerea cererii de revizuire formulată de revizuentul Ş.M., în condiţiile în care acesta s-a prevalat de procedura specială prevăzută de art. 4082 C. proc. pen.
Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II- a penală, la data de 3 august 2012, condamnatul Ş.M. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 915/ F din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia penala nr. 3596 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 în data de 2 decembrie 2012.
Conform dispoziţiilor art. 4082alin. (4) C. proc. pen., cererile de revizuire pentru cauzele în care s-au pronunţat hotărâri definitive, iar Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, se pot formula în termen de 3 luni de la data publicării în M. Of. a deciziei respective. Cum decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. în data de 2 decembrie 2011, termenul de depunere a cererilor de revizuire cu privire la excepţia de neconstituţionalitate admisă prin această decizie s-a împlinit în data de 2 martie 2012.
În aceste condiţii, Înalta Curte a apreciat cererea de revizuire ca fiind tardiv formulată şi a respins recursul revizuentului ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie la executare condamnatul Ş.M., apreciind că există o cauză de micşorare a pedepsei.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată nefondată contestaţia la executare din următoarele motive:
Potrivit art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pe calea contestaţiei la executare poate fi invocată amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. Din acest text rezultă că pe calea contestaţiei la executare se poate constata numai cauza sau incidentul care conduce la stingerea sau micşorarea pedepsei, neputându-se modifica hotărârea definitivă prin pronunţarea unei alte soluţii.
În prezenta cauză s-a formulat contestaţie la executare împotriva deciziei penale nr. 1062 din 27 martie 2013 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care a fost respins recursul formulat de condamnatul Ş.M. împotriva hotărârii de respingere a cererii de revizuire, astfel încât prin această decizie nu s-a aplicat o pedeapsă care să se circumscrie situaţiilor prevăzute de art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Invocarea dispoziţiilor art. 3201C. proc. pen. şi a deciziei nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale nu sunt de natură să confere condamnatului vocaţia de a solicita micşorarea pedepsei pe calea contestaţiei la executare. Se constată că petentul intenţionează să valorifice acelaşi interes legitim legat de reducerea cuantumului pedepsei aplicate ca urmare a incidenţei cauzei legale prevăzute de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., într-o nouă cale procesuală, contestaţia la executare, însă legiuitorul nu recunoaşte niciuna dintre aceste căi ca fiind un remediu procesual pentru aspectul analizat. Modificarea legislativă referitoare la cauza legală de reducere a pedepsei [(art. 3201alin. (7) C. proc. pen.)] nu poate fi valorificată în contestaţia la executare, argumentele fiind expuse inclusiv în cuprinsul Deciziei nr. 1470/2011 a Curţii Constituţionale a României:
„Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza B. împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.
Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză.
Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 3201 C. proc. pen., nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 C. pen., referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat „in terminis" cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 C. pen.
Dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., referitor la judecata în cadrul recunoaşterii vinovăţiei nu are legătură cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, aşa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte, va respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul Ş.M. împotriva deciziei penale nr. 1062 din 27 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul 30800/3/2012 şi va obliga contestatorul la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia la executare declarată de condamnatul Ş.M. împotriva deciziei penale nr. 1062 din 27 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul 30800/3/2012.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 Iei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 02 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2943/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 2980/2013. Penal → |
|---|
