ICCJ. Decizia nr. 3132/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3132/2013
Dosar nr. 7633/2/2012
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 524 din 14 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 131 alin. (1) raportat la art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, a recunoscut sentinţa penală nr. 844 din data de 17 septembrie 2009 a Tribunalului Vicenza, definitivă prin sentinţa penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel din Venezia, Republica Italiană.
În temeiul art. 143 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus transferarea condamnatului T.I.F., depus la Penitenciarul din Vicenza, Republica Italiană, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei principale de 6 ani şi 6 luni închisoare, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare italiene, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/4004.
Pe durata executării pedepsei condamnatul este privat de dreptul de a ocupa funcţii publice.
S-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive, precum şi perioada executată începând cu data de 9 decembrie 2008 la zi şi s-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.
S-a reţinut că prin rezoluţia din data de 5 octombrie 2012, din Dosarul nr. 2708/II-5/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa de judecată, în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a sentinţei penale nr. 844 din 17 septembrie 2009, pronunţată de Judecătorul de şedinţă preliminară de la Tribunalul Vicenza, reformată parţial prin sentinţa penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de Curtea de Apel Veneţia, definitivă prin decizia nr. 2525 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie, ca urmare a cererii formulate de Ministerul Justiţiei din Italia, de transferare a condamnatului T.I.F. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare.
În motivare, s-a arătat că, prin adresa din 6 septembrie 2012, Ministerul Justitiei, Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea prin care se solicită transferarea condamnatului T.I.F., căruia i-a fost aplicată pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 844 din 17 septembrie 2009, pronunţată de Judecătorul de şedinţă preliminară de la Tribunalul Vicenza, reformată parţial prin sentinţa penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de Curtea de Apel Veneţia, definitivă prin decizia nr. 2525 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor calificat şi complicitate la vătămare corporală în formă agravată prevăzută de art. 61 nr. l-582,110, 575,577 alin. (1) nr. l C. pen. italian.
S-a reţinut în sarcina condamnatului că în data de 7 decembrie 2008, în jurul orei 01:00, la Arsiero, împreună cu G.M. şi O.V. au lovit cu picioarele şi cu pumnii pe numiţii L.F. şi F.A., cauzându-le leziuni ce au necesitat pentru vindecare 5 zile de îngrijiri medicale. Ulterior, cei trei au agresat grav pe S.D. care încerca să-i ajute pe L.F. şi F.A. provocându-i leziuni foarte grave la nivelul capului ce au condus la traumatism cranian, fractură craniană, hematom cerebral acut stâng cu contuzii frontale bilaterale, pneumatoză encefalică, comă, încercând astfel să-i provoace moartea, care nu a survenit datorită unor cauze independente de voinţa autorilor faptei.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că pe data de 28 noiembrie 2012 condamnatul, depus la Penitenciarul Vicenza, Republica Italiană, nu a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, însă prin hotărârea de condamnare s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a expulzării de pe teritoriul statului italian după executarea pedepsei, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, conform cărora nu este necesar consimţământul persoanei condamnate la transfer în situaţia în care s-a dispus o măsură în virtutea căreia persoanei, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
S-a reţinut că sunt îndeplinite atât condiţiile pentru recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti penale străine, enumerate la art. 131, alin. (1) lit. a)-lit. g) din Legea nr. 302/2004, cât şi cerinţele referitoare la transferare, prevăzute de art. 143 lit. a)-lit. f) din aceeaşi lege, şi anume condamnatul este cetăţean al statului de executare, hotărârea judecătorească de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei stabilită, transferul nu este consimţit de către condamnat însă operează excepţia prevăzută de art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Împotriva sentinţei penale nr. 524 din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti persoana solicitată T.I.F. a declarat recurs, în termen legal şi a menţionat că nu doreşte să execute pedeapsa în România.
Înalta Curte, analizând recursul declarat în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 3866 C. proc. pen. a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 302/2004 modificată, precum şi prevederile Convenţiei asupra transferării persoanelor condamnate ratificată de România prin Legea nr. 76/1996 şi Protocolului adiţional la această convenţie ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001, respectiv:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei.
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei.
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.
Persoana condamnata T.I.F. este cetăţean român, hotărârea de condamnare este definitivă şi condamnatul mai are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei.
Prin sentinţa penală nr. 844 din 17 septembrie 2009, pronunţată de Judecătorul de şedinţă preliminară de la Tribunalul Vicenza, reformată parţial prin sentinţa penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de Curtea de Apel Veneţia, definitivă prin decizia nr. 2525 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor calificat şi complicitate la vătămare corporală în formă agravată prevăzută de art. 61 nr. 1-582,110, 575, 577 alin. (1) nr. l C. pen. italian, persoanei solicitate i-a fost aplicată pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare.
Totodată, faţă de persoana solicitată s-a dispus şi luarea măsurii de siguranţă a expulzării de pe teritoriul statului după executarea pedepsei.
Condamnatul persoană solicitată a început executarea pedepsei de la 9 decembrie 2008, s-a aflat în arest la domiciliu din 7 iunie 2011, iar sfârşitul pedepsei este la 8 iunie 2015, finalul pedepsei anticipate fiind la 26 octombrie 2014, conform ordonanţei Biroului de Supraveghere din Verona din 4 iulie 2011 prin care s-au acordat 225 zile de eliberare anticipată, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, cât şi dispoziţiile art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Conform dispoziţiilor art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate nu este necesar consimţământul persoanei condamnate la transfer în situaţia în care s-a dispus o măsură în virtutea căreia persoanei, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 faptele comise de persoana condamnată au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen. şi tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., pentru care legea penala română prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani şi respectiv de la 15 ani la 25 ani, statul de condamnare şi statul de executare sunt de acord asupra transferării.
Totodată, în cauză nu există nici una dintre cauzele pentru refuzul opţional al transferării, prevăzute, în mod limitativ, de art. 152 lit. a)-lit. d) din Legea nr. 302/2004.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond, în ceea ce priveşte efectul transferării, potrivit art. 145, raportat la art. 144, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, că persoana solicitată va executa pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa penală nr. 844 din 17 septembrie 2009, pronunţată de Judecătorul de şedinţă preliminară de la Tribunalul Vicenza, reformată parţial prin sentinţa penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de Curtea de Apel Veneţia, în natura şi limitele stabilite de organele judiciare italiene.
Se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, hotărârea străină de condamnare este definitivă şi executorie, condamnatul este resortisant al statului român, la data primirii cererii de transferare mai are de executat, peste 6 luni din durata, pedepsei închisorii, iar faptele care au atras; condamnarea sa de către autoritatea judiciară din statul solicitant constituie infracţiuni şi potrivit legii penale a statului român, persoanei transferabile fiindu-i aplicată şi măsura de siguranţă a expulzării şi fiind incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării.persanelor condamnate.
Înalta Curte, faţă de aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge recursul declarat de condamnatul persoană solicitată T.I.F. împotriva sentinţei penale nr. 524 din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul persoană solicitată va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană solicitată T.I.F. împotriva sentinţei penale nr. 524 din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat persoană solicitată la plata sumei de 620 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3129/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3135/2013. Penal → |
|---|
