ICCJ. Decizia nr. 3640/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3640/2013
Dosar nr. 702/57/2011/a30
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 13 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 702/57/2011, printre altele, în temeiul dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului N.I.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut că arestarea inculpatului N.I. s-a dispus în lipsă, prin încheierea penală nr. 17 din 15 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 3369/97/2011, definitivă prin încheierea penală nr. 9 din 9 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia în Dosarul nr. 116/57/2015, iar mandatul de arestare preventivă a fost pus în executare în 3 februarie 2012 (încheierea din 3 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 3369/97/2011).
Prin încheierea penală din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Ala lulia definitivă prin dec. pen. 1055 din 5 aprilie 2012 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus în baza art. 139 alin. (1) raportat la art. 145 C. proc. pen. înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul N.I., cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
S-au pus în vedere inculpatului N.I. dispoziţiile art. 145 alin. (3) rap. la art. 145 alin. (11) C. proc. pen. şi i s-a atras atenţia că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau obligaţiilor impuse, se va lua faţă de el măsura arestării preventive.
Inculpatul N.I. s-a prezentat în instanţă la termenele de judecată acordate în Dosarul penal nr. 702/57/2011, însă la data de 30 ianuarie 2013 s-a depus la dosar adresa din 21 ianuarie 2013 emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Serviciul Public Comunitar pentru eliberarea şi evidenţa populaţiei, din care rezulta că, potrivit comunicării nr. 154/14 ianuarie 2013 a Consulatului General al României la Strasbourg, inculpatul N.I. a fost identificat pe teritoriul Franţei, unde a fost arestat pentru săvârşirea unei tentative la infracţiunea de furt. Urmare a înlocuirii măsurii preventive, s-a dispus la 30 ianuarie 2013 emiterea unui mandat naţional de arestare privind pe inculpatul N.I. şi, ulterior, la data de 08 februarie 2013, emiterea mandatului european de arestare.
După executarea în Franţa a pedepsei de 8 luni închisoare aplicată pentru comiterea tentativei la infracţiunea de furt, în baza mandatului european de arestare, inculpatul N.I. a fost transferat în România.
Curtea de Apel, la 22 iunie 2013 a procedat la confirmarea mandatului de arestare emis la 30 ianuarie 2013 de către instanţă în prezentul dosar; ca atare, în prezenta cauză inculpatul N.I. a fost arestat preventiv în intervalul 3 februarie 2012 - 5 aprilie 2012 şi din 21 iunie 2013 până în prezent, în total, mai puţin de 7 luni.
Conform practicii instanţelor naţionale şi în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., măsura arestării preventive este o măsură de excepţie şi aceasta trebuie luată şi menţinută doar în situaţia în care nici una dintre celelalte măsuri preventive prevăzute de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff c. Germania s.a.). în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru plasarea în arest preventiv a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca inculpatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei); riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968,), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei şi Hendriks împotriva Ţărilor de Jos -dec. nr. 43701/04, 5 iulie 2007).
Astfel, ţinând seama de conduita inculpatului, care s-a sustras judecăţii după ce a beneficiat de o înlocuire a măsurii arestării preventive şi a comis între timp o altă infracţiune în Franţa, Curtea a apreciat că nu există suficiente garanţii în sensul că acesta nu se va sustrage şi pe viitor desfăşurării procesului penal sau că nu va comite alte fapte penale.
Ca atare, având în vedere gravitatea infracţiunilor de care este acuzat inculpatul N.I., pedepsită cu închisoarea de la 10 la 20 ani, numărul actelor materiale pretins săvârşite, valoarea mare a prejudiciului» Curtea a apreciaat că detenţia provizorie este legitimă iar punerea sa în libertate ar fi insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul N.I. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând, în principal revocarea măsurii arestării preventive iar în subsidiar înlocuirea acestei măsurii cu măsura preventivă a obligării de nu părăsi ţara.
Examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpatul N.I. este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instaţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instaţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Inculpatul N.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, şi infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prev. de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 3, 4, 7).
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor N.I. şi A.D. că, în perioada anilor 2009 - 2011, au făcut parte dintr-un grup infracţional organizat specializat în sustragerea de utilaje agricole din ţările europene, cu precădere Franţa şi Olanda, participând, împreună cu membrii grupului şi conform sarcinilor prestabilite, la sustragerea unui număr mare de astfel de utilaje şi transportarea lor pe teritoriul României, unde, după falsificarea seriilor caroseriilor, înstrăinau utilajele la preţuri mult inferioare valorii de piaţă.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport cu actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, avându-se în vedere infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă totodată, îndeplinirea şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute- cumulativ - în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că există probe din care rezultă că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., măsura arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracta, ci in concreta, ţinându-se seama de natura şi complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al celui arestat, iar menţinerea detenţiei este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din circumstanţele comiterii faptelor la care se referă probele şi indiciile temeinice menţionate (în baza unor înţelegeri prealabile, de mai multe persoane împreună), de modalitatea se săvârşire (pe timp de noapte, fapte repetate), de urmările produse (lipsirea părţilor vătămate de bunuri de valoare însemnată), şi că în acest context că lăsarea în libertate a inculpatului N.I. ar genera o stare de insecuritate în rândul societăţii, el prezentând un pericol concret real pentru ordinea publică. Mai mult, nu trebuie neglijat faptul că inculpatul s-a sustras judecăţii după ce a beneficiat de o înlocuire a măsurii arestării preventive şi a comis între timp o altă infracţiune în Franţa.
Înalta Curte apreciază că măsura arestării este singura de natură a permite buna desfăşurare a procesului, o altă măsură preventivă, mai puţin restrictivă, neoferind garanţii adecvate în acest sens. Raportându-se şi la criteriile prevăzute de art. 136 alin. final C. proc. pen., se constată că situaţia sa personală nu poate fi caracterizată de o manieră atât de pozitivă încât să justifice pertinent luarea unei măsuri doar restrictive de libertate, cum este cea a obligării de a nu părăsi ţara.
Pentru toate aceste considerente, Curtea concluzionează că sentimentul de securitate colectivă ce derivă din promptitudinea reacţiei organelor judiciare în faţa unor acuzaţii penale grave şi, finalmente, prezervarea ordinii publice sunt posibile doar prin menţinerea arestării preventive a inculpatului N.I.
Pentru considerentele expuse urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de N.I. împotriva încheierii din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, să fie respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.I. împotriva încheierii din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 702/57/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3639/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 374/2013. Penal → |
|---|
