ICCJ. Decizia nr. 3755/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3755/2013
Dosar nr. 2230/2/2013
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 307/F din 11 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 2230/2/2013 (958/2013) s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-a recunoscut Sentinţa nr. 378 din 20 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul din Verbania - Italia, confirmată prin decizia Curţii de Apel din Torino, irevocabilă la data de 20 septembrie 2011, prin care numitul S.V. (fiul lui C. şi A.), a fost condamnat la 3 ani şi 5 luni închisoare şi 550 euro amendă, precum şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea ocupării şi exercitării funcţiilor publice pe o durată de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 61 n. 2, 5 şi 7, art. 110, art. 624, art. 625 n. 2 şi 5 C. pen. italian.
S-a computat perioada executată de la 23 ianuarie 2012 la zi.
S-a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România pentru executarea restului de pedeapsă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin adresa nr. 208/II/5/2013 din 21 martie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat, la data de 22 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a Sentinţei din 20 iunie 2011 de Tribunalul din Verbania, confirmată prin Sentinţa din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel din Torino, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de transferare într-un penitenciar din România a numitului S.V., formulată de autorităţile judiciare din Italia.
Prin adresa nr. 49095/2012 din 25 ianuarie 2013, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de autorităţile judiciare din Republica Italiană prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate S.V., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicată faţă de susnumit de către instanţele de judecată din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile italiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv: copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive a hotărârii, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia cuprinzând consimţământul la transfer al persoanei condamnate.
Din datele comunicate de Direcţia Generală de Paşapoarte şi Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a rezultat că persoana condamnată, S.V. este cetăţean român, fiind îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Din examinarea informaţiilor şi a documentelor comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că:
Prin Sentinţa nr. 378, pronunţată la data de 20 iunie 2011 de Tribunalul din Verbania, numitul S.V. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 5 luni închisoare şi 550 euro amendă pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, prev. de art. 61 n. 2, 5 şi 7, art. 110, art. 624, art. 625 n. 2 şi 5 C. pen. italian.
Sentinţa a rămas irevocabilă la data de 20 septembrie 2011, reţinându-se, în fapt, că în noaptea de 17 septembrie 2009, în timp ce se afla în Verbania, împreună cu alte persoane, a sustras un autoturism marca Ford Escort, proprietatea numitei C.R.. De asemenea, în aceeaşi noapte, împreună cu 4 persoane, a pătruns, prin forţarea uşii de acces, în incinta barului "L." din Verbania de unde a sustras suma de 2.000 euro.
Având în vedere cele mai sus menţionate, prima instanţă a constatat că este îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Din verificările efectuate, s-a constatat că executarea pedepsei a început la data de 23 ianuarie 2012, iar aceasta va înceta la data de 22 iunie 2015, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Procedând la examinarea materialului existent, s-a constatat că în cauză este îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, faptele care au atras condamnarea susnumitului având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prev. de art. 208 alin. (1), (4) - 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen. şi art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen.
Totodată, a rezultat că în cauză sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 3 lit. d) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, în sensul că persoana condamnată şi-a manifestat consimţământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de autorităţile judiciare italiene.
Persoana condamnată se află încarcerată în Penitenciarul Viterbo.
Prima instanţă a constatat că au fost depuse toate actele prevăzute de art. 154 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 din aceeaşi lege, în sensul că la data primirii cererii de transfer, condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, există consimţământul acestuia la transfer şi este îndeplinită condiţia dublei incriminări, în sensul că fapta care a atras condamnarea constituie infracţiune şi potrivit legii penale române, fiind încadrată la infracţiunile prev. de art. 208 alin. (1), (4) - 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen. şi art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., conform certificatului de legislaţie aplicabilă în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, susţinându-se, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar (filele 5 - 10), dar şi concluziilor orale că:
1. prima instanţă a dispus greşit transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, în loc de pedeapsa totală la care a fost condamnat de 3 ani şi 5 luni închisoare şi 550 euro.
2. prima instanţă a omis de a dispune transferul persoanei condamnate în vederea executării pedepsei complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a şi b C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de parchet este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect că prin Sentinţa penală nr. 378 din 20 iunie 2011 a Tribunalului Verbania - Italia, confirmată prin Decizia Curţii de Apel Torino, irevocabilă la 20 septembrie 2011, persoana transferabilă S.V. a fost condamnată la 3 ani şi 5 luni închisoare şi 550 euro amendă precum şi la pedeapsa accesorie constând în interzicerea ocupării şi exercitării funcţiilor publice pe o durată de 5 ani, sentinţă pe care a recunoscut-o. A computat din pedeapsa aplicată prin această sentinţă perioada executată de la 23 ianuarie 2012 la zi.
Critica Parchetului conform căreia prima instanţă a dispus greşit transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, în loc de pedeapsa totală la care a fost condamnată, de 3 ani şi 5 luni închisoare şi 550 euro este nefondată.
Transferarea persoanelor condamnate ca şi formă de cooperare internaţională în materie penală are drept scop facilitarea reintegrării sociale a condamnaţilor ce se poate realiza mai uşor în ţara de origine a condamnatului.
Legea nr. 302/2004, în capitolul privind transferul persoanelor condamnate, a transpus Convenţia Consiliului Europei asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 şi Protocolul său adiţional din 18 decembrie 1997.
Art. 1 al Convenţiei defineşte noţiunea de condamnare ca fiind "o pedeapsă sau măsură care implică privarea de libertate, indiferent dacă executarea a început sau nu".
Ca atare, în mod corect prima instanţă a recunoscut hotărârea pronunţată de autorităţile judiciare italiene, dar a dispus continuarea executării în România doar a pedepsei privative de libertate, nu şi a pedepsei amenzii.
Pentru executarea pedepselor pecuniare pronunţate pe teritoriul altui stat există un alt instrument internaţional (Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005) care presupune desfăşurarea unei alte proceduri.
Nici pedepsele accesorii sau complementare aplicate prin hotărârea statului de condamnare nu pot face obiectul conversiei la care se referă art. 159 din Legea nr. 302/2004 pentru că procedura transferului vizează doar pedeapsa privativă de libertate.
Procedura transferului persoanei condamnate este totdeauna însoţită de recunoaşterea hotărârii statului de condamnare.
Recunoaşterea hotărârii de condamnare nu înseamnă însă şi o punere a ei în executare pe teritoriul României.
Conform Convenţiei de la Strasbourg din 21 martie 1983, instrumentul transferului persoanei condamnate pentru executarea sau continuarea executării pedepsei în ţara de origine vizează doar pedeapsa privativă de libertate deoarece prin schimbarea locului de detenţie se facilitează reintegrarea socială şi resocializarea infractorilor şi se încearcă fortalizarea principiului umanismului care trebuie să guverneze pedeapsa închisorii în sensul soluţionării dificultăţilor de comunicare determinate de barierele lingvistice, împiedicării îndepărtării condamnatului de cultura şi tradiţiile locale şi soluţionarea problemei absenţei contactului cu membrii familiei.
Faţă de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate şi nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă S.V., în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 307/F din 11 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă S.V.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă S.V., în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 28 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3618/2013. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 3795/2013. Penal → |
|---|
