ICCJ. Decizia nr. 4000/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4000/2013
Dosar nr. 5072/2/2013
Şedinţa publică din 12 decembrie 2013
Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 1352/11-5/2013 din data de 09 iulie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, în vederea recunoaşterii Sentinţei penale nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013 şi a punerii în executare a acesteia, ca urmare a cererii formulate de Ministerul Federal al Justiţiei din Republica Austria, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului M.V. (cetăţean român) în vederea continuării executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată în statul solicitant.
Prin Sentinţa penală nr. 388/F din 22 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 162 rap. la art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - republicată, a recunoscut Sentinţa penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013.
S-a dispus transferarea condamnatului M.V. din Republica Austria într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală anterior menţionată.
S-a dedus din pedeapsă perioada deja executată de condamnat, începând cu data de 20 noiembrie 2012 şi până la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 320 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea, pe baza informaţiilor şi a documentelor comunicate de către statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983 şi ratificată de România prin Legea nr. 76/1996, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013, s-a dispus condamnarea inculpatului M.V. - aflat în stare de arest preventiv - la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt grav, săvârşită ca infracţiune de obicei, parţial în formă consumată şi parţial sub formă de tentativă, infracţiune prev. de art. 127, art. 128 alin. (1) cifra 4, 130 prima variantă şi art. 15 C. pen. austriac.
În fapt, în cuprinsul sentinţei de condamnare s-a reţinut că în perioada 18 februarie 2012 - 09 noiembrie 2012, inculpatul M.V., împreună cu o altă persoană, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi folosind acelaşi mod de operare, au sustras bunuri din posesia mai multor persoane.
Din durata pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului M.V., s-a scăzut perioada cât acesta a fost privat de libertate, prin arestarea sa preventivă începând cu data de 20 noiembrie 2012.
În raport cu situaţia de fapt reţinută în hotărârea definitivă de condamnare s-a constatat îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - republicată, precum şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983. Astfel, faptele reţinute în sarcina condamnatului M.V. au corespondent şi în legislaţia penală română, acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsite cu închisoarea de la 3 la 15 ani.
Felul şi durata pedepsei anterior menţionate, sunt compatibile cu legea penală română, conform normelor de incriminare deja evidenţiate şi dispoziţiilor art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., în raport cu care inculpatului îi putea fi aplicată acea pedeapsă şi în ordinea juridică internă, astfel că nu se ridică problema conversiunii condamnării.
Prin declaraţia din data de 08 aprilie 2013, consemnată în cuprinsul unui proces-verbal, condamnatul M.V. (deţinut în Penitenciarul W.N.) a precizat că nu îşi dă consimţământul pentru a fi transferat în România, în vederea executării restului de pedeapsă.
În cursul judecării acestei cauze, condamnatul a fost legal citat la locul de deţinere (Penitenciarul S.), fără a exprima vreo poziţie cu privire la procedura în desfăşurare.
Referitor la declaraţia condamnatului, Curtea constată că existenţa consimţământului acestuia, în vederea realizării transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 şi ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), invocat şi de către autorităţile austriece, întrucât, prin Decizia nr. 1020573/FrB din 13 din data de 25 martie 2013 (definitivă şi executorie), emisă de către Direcţia de Poliţie Wiener Neudstadt, s-a luat în ceea ce îl priveşte, măsura interdicţiei de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, pe o durată limitată de 8 ani.
Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a concluzionat că sunt îndeplinite toate condiţiile (prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată) pentru realizarea transferării condamnatului M.V. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare austriece.
Astfel, faptele care au atras condamnarea acestuia sunt incriminate şi de legea penală a statului român, hotărârea instanţei străine este definitivă şi executorie, condamnatul este resortisant al statului român, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei închisorii (care expiră la 20 noiembrie 2013) şi, deşi nu a consimţit la realizarea transferării sale într-un penitenciar din România, existenţa acordului său în acest sens nu este obligatorie.
În consecinţă, Curtea, în temeiul art. 162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut Sentinţa penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013 şi a dispus transferarea condamnatului M.V. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin hotărârea sus-menţionată.
În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., a dedus din această pedeapsă rezultantă, perioada deja executată de condamnat în regim de detenţie, începând cu data de 20 noiembrie 2012 până la zi.
În temeiul art. 162 alin. 6 din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus emiterea unui mandat de executare, cu privire la pedeapsa rezultantă anterior menţionată, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe penale.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acestei cauze au rămas în sarcina statului.
În temeiul art. 189 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu, desemnat pentru a asigura asistenţa juridică obligatorie a condamnatului (aflat în stare de deţinere într-un penitenciar străin), va fi suportată din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana solicitată M. (fost D.) V. criticând-o pentru nelegalitate cu privire la transferul său într-un penitenciar din România în vederea continuării executării restului de pedeapsă, susţinând că nu şi-a dat acordul în acest sens.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că prin Sentinţa penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013, s-a dispus condamnarea inculpatului M.V. - aflat în stare de arest preventiv - la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt grav, săvârşită ca infracţiune de obicei, parţial în formă consumată şi parţial sub formă de tentativă, infracţiune prev. de art. 127, art. 128 alin. (1) cifra 4, 130 prima variantă şi art. 15 C. pen. austriac.
S-a reţinut în sarcina persoanei solicitate că în perioada 18 februarie 2012 - 09 noiembrie 2012, împreună cu o altă persoană, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi folosind acelaşi mod de operare, au sustras bunuri din posesia mai multor persoane.
Faptele reţinute în sarcina acesteia au corespondent şi în legislaţia penală română, acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsite cu închisoarea de la 3 la 15 ani, iar felul şi durata pedepsei anterior menţionate, sunt compatibile cu legea penală română, conform normelor de incriminare deja evidenţiate şi dispoziţiilor art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., fiind astfel exclusă problema conversiunii condamnării.
Faţă de situaţia de fapt reţinută în hotărârea definitivă de condamnare, în mod corect s-a constatat îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - republicată, precum şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
În ce priveşte susţinerea persoanei solicitate că prin Declaraţia din data de 08 aprilie 2013, a precizat că nu îşi dă consimţământul pentru a fi transferat în România, în vederea executării restului de pedeapsă, se constată că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că existenţa consimţământului acesteia, în vederea realizării transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 şi ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), întrucât, prin Decizia nr. 1020573/FrB din 13 din data de 25 martie 2013 (definitivă şi executorie), emisă de către Direcţia de Poliţie Wiener Neudstadt, s-a luat în ceea ce o priveşte, măsura interdicţiei de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, pe o durată limitată de 8 ani.
Având în vedere cele menţionate mai sus precum şi documentele prevăzute de Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, care au însoţit cererea formulată de autorităţile austriece, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. b din Convenţie şi art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Prin urmare, recursul declarat de persoana solicitată M. (fost D.) V. este nefondat, urmând ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta persoană solicitată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGE
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană solicitată M. (fost D.) V. împotriva Sentinţei penale nr. 388/F din 22 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat persoană solicitată la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2013.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3998/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 4001/2013. Penal → |
|---|
