ICCJ. Decizia nr. 61/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă ca nefondată cererea de înlocuire a arestării provizorii cu obligarea de a nu părăsi localitatea, formulată de persoana solicitată S.N.
Totodată s-a dispus prelungirea arestării provizorii pe timp de 30 de zile, de la 4 ianuarie 2013 la 2 februarie 2013.
Pentru a se hotărî astfel, s-a reținut că temeiurile pentru care s-a dispus arestarea provizorie între care preponderența este urgența, nu s-au modificat, iar lipsa cererii de extrădare și a documentelor anexate nu poate constitui motiv de punere în libertate, fiind chiar scopul pentru care s-a dispus arestarea provizorie.
împotriva acestei încheieri, persoana solicitată a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea acesteia și respingerea propunerii de prelungire a arestării provizorii.
Recursul nu este fondat.
Rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanția că infractorii nu se pot sustrage justiției, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.
în cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanța de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.
Investit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște, prin prisma dispozițiilor art. 11,art. 88,art. 89,art. 90 și art. 94 din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existența dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situații ce se constituie în motive de refuz, făcând incidente dispozițiile art. 88 din lege.
A proceda altfel ar însemna să se încalce principiul recunoașterii și încrederii reciproce, ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă, de către instanța română, în temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată.
Art. 103 din Legea nr. 302/2004, prevede că dacă persoana a fost reținută potrivit art. 101, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durata de 5 zile.
în acest caz, instanța amână cauza și fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, insotit de traducerea în limba română.
în conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Analizând actele și lucrările din dosar înalta Curte constată că încheierea atacată este legală și temeinică, în sensul că în mod corect s-a dispus prelungirea arestării provizorii pe o perioadă de 30 zile, întrucât încă nu s-a primit cererea oficială de extrădare din partea Statelor Unite ale Americii cu care România a încheiat tratat de extrădare, ratificat prin Legea nr. 11/2008.
Obțiunea instanței în a alege, dintre cele două măsuri preventive, pe aceea a arestării a fost determinată de caracterul urgent al procedurii de asigurare a executării mandatului de arestare, persoana extrădabilă fiind cercetată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.
Așa fiind recursul declarat de persoana solicitată a fost respins ca nefondat, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu s-a plătit din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 462/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 59/2013. Penal → |
|---|
