ICCJ. Decizia nr. 724/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 724/2013
Dosar nr. 6457/1/2012
Şedinţa publică din 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 524 din 30 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 10566/1/2008, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.I., nume anterior B.A., din infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în două infracţiuni prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul B.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap la art. 10 alin. (1) lit. a) C.proc. pen. a achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl priveşte pe inculpatul U.A.C., din infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.C., din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpaţii A.C. şi U.A.C.
S-a respins, ca nefondată, cererea de confiscare formulată de procuror cu privire la sumele de bani presupus a fi fost obţinute de inculpaţi din activitatea infracţională.
În baza art. 109 C. proc. pen. a dispus restituirea către inculpatul U.A.C. a unui aparat marca „P.”, ridicat cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate în data de 26 noiembrie 2002.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 1/PA/2001 emis la data de 17 februarie 2003, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 1910/P/2003, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A.C.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., C.T.F., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, B.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., A.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., U.A.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen. şi art. 13 C. pen., şi M.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.
În fapt, în sarcina inculpatului B.I. s-a reţinut că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relaţia America Centrală şi de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor, cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăţilor şi expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a reţinut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internaţional de droguri şi a introdus în România, din Ungaria, în luna decembrie 1998 droguri disimulate în sticle de vin. În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A.C., U.A.C., A.C.A. şi M.D., s-a reţinut că, împreună şi cu inculpatul B.I., au constituit un grup infracţional organizat care a existat în perioada 1998-2002 şi a acţionat în mod coordonat în scopul comiterii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc pentru a obţine beneficii financiare substanţiale. Rolurile acestora erau prestabilite, existând o structură bine organizată, astfel: inculpaţii B.I. şi A.C. achiziţionau cocaina de la distribuitorii din America de Sud şi recrutau curierii pentru a introduce drogurile în România şi Europa Occidentală; inculpatul M.D. asigura depozitarea mărfii, fiind custodele cocainei şi onora comenzile doar în urma dispoziţiei exprese a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în proporţie de 90% cocaina depozitată la M.D. şi, prin cărăuşi, aproviziona consumatorii din Germania, Italia şi Franţa; inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat desfacerea în Timişoara a cocainei rămase după transporturile realizate de U.A.C. şi acţiona în urma dispoziţiilor exprese ale lui A.C. În sarcina inculpatului U.A.C. s-a mai reţinut faptul că a vândut cantitatea de 400 gr cocaină numitului M.M. în cursul anului 1999 pentru suma de 16.000 dolari SUA, iar în sarcina inculpatului A.C. că a livrat numiţilor U.M. şi C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea de aproximativ 6 kg cocaină.
Prin sentinţa penală nr. 293 din 30 martie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 1910/P/2003, Tribunalul Timiş a dispus condamnarea inculpatului A.C.A. la două pedepse de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aplicându-se pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen., şi condamnarea inculpatului C.T.F. la o pedeapsă de 7 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpaţii B.I., A.C., U.A.C., M.D., formându-se Dosarul nr. 3364/2005.
Prin sentinţa penală nr. 100 din 16 februarie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 3364/2005, Tribunalul Timiş a dispus următoarele:
- în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.I. condamnarea la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., şi la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus achitarea acestuia inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen.;
- în ceea ce îl priveşte pe inculpatul U.A.C. condamnarea la o pedeapsă de 7 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârşirea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000;
- în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.C. condamnarea la o pedeapsă de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen., şi la o pedeapsă de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.;
- în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.D. condamnarea la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi alin. ultim C. pen., şi achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. e) C. pen. confiscarea de la inculpatul B.I. a sumei de 12.000 dolari SUA şi 5000 DM, de la inculpatul U.A.C. a sumei de 16.000 dolari SUA, de la inculpatul A.C. a sumei de 180.000 dolari SUA, iar de la inculpatul M.D. a sumei de 450 dolari SUA.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpaţii şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, iar prin decizia penală nr. 48/A din 12 martie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii B.I., A.C., U.A.C. şi M.D., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a desfiinţat în parte sentinţa penală şi, în rejudecare, a fost înlocuit temeiul de drept al confiscării speciale din art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. f) C. pen., în art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. e) C. pen.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale au fost menţinute.
Atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cât şi inculpaţii B.I., A.C., U.A.C. şi M.D. au formulat recurs împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, recursurile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti sub nr. 3361/30/2005.
Prin încheierea din data de 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a disjuns cauza cu privire la intimatul inculpat M.D., iar prin decizia penală nr. 3983 din 3 decembrie 2008, a admis recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, a casat în parte decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiş, a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) şi alin. ultim C. pen., de la 5 ani la 3 ani închisoare, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate numai în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.D. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi inculpaţi recurenţi, a fost format Dosarul nr. 10566/1/2008.
Prin decizia penală nr. 1830 din 5 mai 2011 pronunţată în Dosarul nr. 10566/1/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de inculpaţii U.A.C., B.I. şi A.C. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, a casat decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 100/PI/16 februarie 2007 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Timiş. A menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpaţii U.A.C. şi A.C.
Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că judecata celor trei inculpaţi în primă instanţă s-a realizat fără ca procedura de citare cu aceştia să fie legal îndeplinită, niciunul dintre aceştia nefiind citaţi în mod corect pentru termenul de judecată din 16 februarie 2007, când Tribunalul Timiş a judecat cauza în fond. Astfel, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul U.A.C., la dosar nu fusese returnată confirmarea de primire a citaţiei de la locul de detenţie din Italia şi nici nu s-a întocmit procesul-verbal de afişare a citaţiei la Consiliul local al municipiului Timişoara, fiind încălcate dispoziţiile art. 177 alin. (4) şi alin. (8), art. 181 alin. (2) C. proc. pen., în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., la dosarul cauzei nu fusese restituită confirmarea îndeplinirii procedurii la adresa din Canada şi nici procesul-verbal de afişare a citaţiei la Consiliul local al municipiului Timişoara, deşi statutul său de persoană cu dublă cetăţenie stabilită definitiv în Canada, obliga instanţa de fond să îndeplinească procedura de citare a acestuia la adresa cunoscută din străinătate, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.I., dovada de citare la domiciliu se întorsese cu menţiunea „destinatar plecat din ţară” şi nu s-a întocmit proces-verbal de afişare a citaţiei la Consiliul local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul inculpat B.I., referitoare la modul de efectuare a urmăririi penale şi de sesizare a instanţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că acestea sunt nefondate, reţinând că la data emiterii mandatului de arestare preventivă faţă de inculpat, 14 martie 2001, nu existau date asupra statutului său juridic de persoană arestată în Costa Rica, astfel că, în consecinţă, urmărirea penală desfăşurându-se în lipsa acestuia, prevederile referitoare la obligativitatea asigurării asistenţei juridice, ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală nu erau incidente. Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la începerea urmăririi penale, actul de sesizare al instanţei (art. 264 C. proc. pen.) nu constituie nulităţi absolute, în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru a fi luate în discuţie ca nulităţi relative, ele trebuiau invocate la primul termen cu procedura îndeplinită, ceea ce nu s-a făcut, fie să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, ceea ce nu este cazul. Instanţa de recurs a constatat că acţiunea penală a fost pusă în mişcare faţă de inculpat şi sesizarea instanţei de judecată s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că în cauză nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 30 august 2011 sub nr. 10566/1/2008.
În faza cercetării judecătoreşti, s-a procedat la audierea inculpaţilor U.A.C. şi A.C., precum şi a martorilor propuşi prin rechizitoriu U.M., P.A., B.F., M.M. Totodată, au fost solicitate relaţii de la Inspectoratul Naţional al Poliţiei de Frontieră referitor la adresa depusă de inculpatul A.C. cu privire la situaţia intrărilor-ieşirilor sale din România în perioada mai-decembrie 2002.
În ceea ce priveşte ceilalţi martori propuşi prin rechizitoriu, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere imposibilitatea obiectivă de audiere.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
În Dosarul nr. 142/P/2000 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara au fost efectuate cercetări faţă de mai multe persoane, printre care şi numitul B.I., sub aspectul comiterii de infracţiuni privind traficul de droguri. Prin rechizitoriul din data de 5 ianuarie 2001 întocmit în acel dosar, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor D.E. şi I.V. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., precum şi a inculpaţilor C.H.D., O.R. şi S.M. sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În ceea ce îl priveşte pe numitul B.I. (nume anterior B.A.), s-a dispus disjungerea cauzei şi cercetarea sa într-un alt dosar. La data de 27 februarie 2011, faţă de acesta a fost începută urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 2 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 12 din Legea nr. 143/2000 şi s-a format Dosarul nr. 1/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
În Dosarul nr. 75/PA/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, au fost efectuate cercetări faţă de numiţii G.O., B.W., M.M.A., A.C.A. şi B.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, aceştia fiind trimişi în judecată prin rechizitoriul din data de 2 iulie 2002. Prin ordonanţa din data de 1 iulie 2002, s-a dispus disjungerea cauzei faţă de M.M. şi conexarea la Dosarul nr. 82/PA/2002, în care se făceau cercetări faţă de M.M.A sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legii nr. 143/2000.
Pe parcursul cercetărilor, punându-i-se în vedere de către procuror dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 (respectiv împrejurarea că nu se pedepseşte persoana care mai înainte de începerea urmăririi penale denunţă autorităţilor competente participarea sa la o asociaţie sau înţelegere privind traficul de droguri), numitul M.M. a arătat că a început să comercializeze cocaină din anul 1999, pe care a cumpărat-o în acel an de la numitul U.A.C. Ulterior, de la începutul anului 2000 şi până la începutul lunii noiembrie 2002 a cumpărat cocaină periodic de la numita U.M., precum şi de câteva ori de la concubinul acesteia, C.T.F.
Urmare a acestei declaraţii, procurorul a procedat la audierea făptuitoarei U.M. După ce i s-au adus şi acesteia la cunoştinţă dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, aceasta a precizat că ea achiziţiona cocaina de la numitul A.C. şi o revindea ulterior, unul dintre clienţi fiind M.M. A mai arătat că şi A.C.A. era implicat în această afacere.
Totodată, la data de 8 noiembrie 2002 procurorul a emis o autorizaţie privind introducerea în cauză a colaboratorului sub acoperire V.I. şi a procedat la audierea acestuia, acesta arătând că el cunoaşte familia A. din perioada anilor 1990 şi că din acea perioadă fraţii P.A. şi R.A. trimit prin maniera cărăuş din America Latină în România mari cantităţi de droguri. Totodată, a mai arătat că A.C. şi A.C.A. au livrat cantitatea de 2,5 kg cocaină în din Timişoara în Europa. Totodată, a mai arătat că B.I. lucrează împreună cu A.C., în sensul că B.I. îi trimite cocaină lui A.C. din America de Sud, prin cărăuşi trimişi de A. De asemenea, a mai arătat că alături de aceştia în afacerile internaţionale de cocaină este implicat şi U.A.C.
Ulterior acestor declaraţii, prin ordonanţa nr. 82/PA/2002 din data de 21 noiembrie 2002, s-a dispus disjungerea cauzei faţă de M.M.A., M.M., A.C.A., U.M. şi C.T.F. şi conexarea la Dosarul nr. 1/PA/2001 al aceluiaşi parchet privindu-l pe inculpatul B.I. În acel dosar a fost începută urmărirea penală faţă de inculpaţii U.A.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 3 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen. şi art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 şi art. 13 C. pen., A.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., A.C.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., şi M.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.
În faza de urmărire penală, s-a procedat la audierea numiţilor M.M.A., M.M., U.M., A.C.A., C.T.F., P.A., B.F., precum şi a colaboratorului acoperit V.I., au fost efectuate percheziţii domiciliare la locuinţele făptuitorilor M.M., U.M., C.T.F., M.D., U.A.C., a fost efectuată o recunoaştere după planşa foto a inculpatului B.I. de către martorul P.A., au fost efectuate verificări cu privire la intrările/ieşirile din România ale numiţilor M.D. şi U.A.C. la P.P.F. Stamora-Moraviţa, Jimbolia, Cenad, Nădlac şi Otopeni în perioada 1 octombrie-21 noiembrie 2002 fiind întocmit procesul-verbal din data de 21 noiembrie 2002, precum şi cu privire la localizarea inculpatului A.C. pe teritoriul Ungariei, fiind întocmit procesul-verbal din data de 20 noiembrie 2002, conform căruia inculpatul a intrat în Ungaria în data de 5 niembrie 2002 prin aeroportul internaţional Ferihegy-Budapesta şi a ieşit din Ungaria în data de 18 noiembrie 2002 prin acelaşi aeroport, cu destinaţia Canada.
După administrarea acestor probe, a fost întocmit rechizitoriul ce formează obiectul prezentului dosar prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A.C.A., C.T.F., B.I., A.C., U.A.C. şi M.D., precum şi neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 15 din Legea nr. 143/2000, faţă de făptuitorii: M.M.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, M.M. şi U.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.
În fapt, prin actul de inculpare în sarcina inculpaţilor U.A.C. şi A.C. s-a reţinut că în perioada 1998-2002, împreună cu numiţii B.I., M.D. şi A.C.A., au constituit o grupare criminală având ca scop traficul internaţional şi naţional de cocaină. În ceea ce priveşte încadrarea juridică, procurorul a apreciat că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Totodată, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul U.A.C., în sarcina acestuia s-a mai reţinut că a vândut în anul 1999, în mod repetat, martorului M.M. cantitatea totală de 300-400 gr cocaină, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.C., că a vândut în cursul anilor 1999-2002, în mod repetat, martorei U.M., cantitatea de 6 kg cocaină, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.I., în sarcina acestuia s-a reţinut că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relaţia America Centrală şi de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăţilor şi expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a reţinut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internaţional de droguri. În ceea ce priveşte încadrarea juridică, s-a apreciat că această situaţie de fapt întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 143/2000. Totodată, în sarcina acestui inculpat s-a reţinut că în luna decembrie a anului 1998, a introdus în România, din Ungaria, droguri-cocaină, disimulate în sticle de vin, această faptă întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
Instanţa a apreciat că primul aspect care se impune a fi reglementat în cauză, înainte de a se proceda la orice analiză cu privire la existenţa faptelor imputate şi a vinovăţiei inculpaţilor, îl reprezintă încadrarea corectă a situaţiei de fapt reţinută în sarcina inculpaţilor în normele juridice, încadrarea juridică dată faptelor prin actul de inculpare fiind în mod evident greşită.
Astfel, în primul rând, trebuie observat că în privinţa tuturor celor trei inculpaţi s-a reţinut că se fac vinovaţi de aceea de a se fi organizat, în perioada 1998-2002, împreună cu alte persoane, într-o grupare criminală având ca scop traficul internaţional şi naţional de cocaină, iar această faptă ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Referitor la acest text legal, instanţa a constatat că, de la apariţia Legii nr. 143/2000 (M.O. nr. 362/3.08.2000) şi până la modificarea acesteia prin art. 28 din Legea nr. 39/2003 (M.O. 50/29.01.2003), art. 12 alin. (1) avea următorul conţinut „Se pedepsesc cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi faptele prevăzute la art. 2, art. 3 şi art. 5, dacă persoana care le-a săvârşit face parte dintr-o organizaţie sau asociaţie ori dintr-un grup de cel puţin 3 persoane, cu structuri determinate şi care sunt constituite în scopul comiterii acelor fapte şi al obţinerii de beneficii materiale sau de alte foloase ilicite”.
Din analiza acestui text legal se observă cu claritate că acesta nu prevedea şi sancţiona ca infracţiune distinctă infracţiunea de grup infracţional organizat în vederea traficului de droguri, ci reglementa o formă agravată a infracţiunilor prevăzute de art. 2, art. 3, art. 5 din Legea nr. 143/2000, respectiv prevedea că faptele de trafic de droguri de risc şi mare risc, de trafic internaţional de droguri de risc sau mare risc, ori de punere la dispoziţie a unui local în vederea consumului unor astfel de droguri sunt mai grave şi se pedepsesc mai aspru, dacă persoana care le săvârşea făcea parte dintr-un grup infracţional organizat în vederea comiterii acestor fapte.
Ca atare, este evident că în cazul reţinerii existenţei unei fapte de asociere sau organizare a unor persoane într-un grup infracţional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta comiterea de infracţiuni de droguri, fără însă a se reţine şi săvârşirea de către aceste persoane a unor infracţiuni care constituiau scopul grupului, încadrarea juridică nu putea fi art. 12 din Legea nr. 143/2000, acest text legal neputând fi reţinut singur, ci doar alături de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000.
În această situaţie, din moment ce singurul text legal care prevedea ca fiind infracţiune fapta de a se asocia, de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, de a adera sau sprijini sub orice formă a unei astfel de asocieri, era art. 323 C. pen., încadrarea juridică corectă nu putea fi decât acest text legal, respectiv art. 323 C. pen., asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
Aceasta este situaţia atât în ceea ce îl priveşte pe inculpatul U.A.C., cât şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.I., în sarcina acestora nefiind reţinută niciuna dintre infracţiunile prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000.
Totodată, în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi nu se poate vorbi nici de încadrarea juridică a acestei situaţii de fapt în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 din moment ce acest text legal (care sancţionează fapta de a iniţia sau constitui un grup infracţional organizat, ori de a adera sau sprijini sub orice formă a unui astfel de grup) nu exista nici la momentul începerii presupusei activităţi infracţionale (anul 1998) şi nici la momentul epuizării acesteia (2002), iar potrivit principiilor aplicării legii penale în timp, legea penală incidentă în raport cu o anumită faptă, trebuie să fie legea în vigoare la acea dată. Totodată, nu se poate vorbi nici de o schimbare a încadrării juridice în acest text legal prin raportare la dispoziţiile art. 13 C. pen., întrucât din analiza dispoziţiile art. 323 C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 39/2003 este evident că art. 323 C. pen. este legea penală mai favorabilă.
Ca atare, în ceea ce îi priveşte pe aceşti doi inculpaţi, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiune prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.C., instanţa a constatat că în privinţa acestuia s-a reţinut atât asocierea într-un grup infracţional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta comiterea de infracţiuni de droguri, cât şi săvârşirea în concret de infracţiuni care intrau în scopul pentru care s-a constituit grupul [respectiv trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.]. În această situaţie, raportat la considerentele mai sus expuse, instanţa a constatat că încadrarea juridică corectă, conform textelor legale în vigoare la acel moment, ar fi fost cea prevăzută de art. 2 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În cazul acestui inculpat, în contextul în care prin art. 7 din Legea nr. 39/2003 a fost incriminată ca infracţiune distinctă tocmai situaţia de fapt care determina caracter agravat infracţiunilor prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000, instanţa apreciază că se impune a se analiza în ce măsură, prin raportare la dispoziţiile art. 13 C. pen., se impune menţinerea încadrării juridice de art. 2 alin. (1), alin. (2) raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sau schimbarea acesteia în două infracţiuni distincte, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Or, prin raportare la natura şi limitele de pedeapsă prevăzute pentru respectivele infracţiuni (în prima situaţie pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar în cea de-a doua situaţie închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi [art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000] şi închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi [art. 7 din Legea nr. 39/2003], instanţa a apreciat că legea penală mai favorabilă o reprezintă aceasta din urmă, astfel că s-ar impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în două infracţiuni, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 13 C. pen., şi art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. Ca atare, în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanţa a procedat la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.
Procedând în continuare la analiza materialului probatoriu administrat în cauză pentru a stabili dacă faptele imputate inculpaţilor există, sunt infracţiuni şi au fost săvârşite de către inculpaţi cu forma de vinovăţie cerută de lege, instanţa a constatat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. este cel al prezumţiei de nevinovăţie, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale în cadrul unui proces public desfăşurat cu respectarea dreptului la apărare.
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, întrucât simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţie; sarcina probei revine organelor judiciare astfel că interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de dubii, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.
Or, în cauză instanţa a constatat că nu există astfel de probe, care să aibă forţa necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, vinovăţia inculpaţilor cu privire la faptele imputate.
Astfel, în ceea ce priveşte fapta inculpatului U.A.C. de a vinde în cursul anului 1999, în mod repetat, cantitatea de 400 gr cocaină numitului M.M., faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 312 C. pen. (constituie infracţiune producerea, deţinerea sau orice altă operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, toate acestea fiind săvârşite fără drept), instanţa constată că singurele probe în sensul desfăşurării de către inculpat a unei astfel de activităţi sunt declaraţiile martorului M.M., care a arătat, atât în declaraţiile din faza de urmărire penală, cât şi în cele din faza cercetării judecătoreşti, că a cumpărat de la acesta cocaină de mai multe ori în cursul anului 1999. Referitor la cantitatea cumpărată, declaraţiile martorului diferă semnificativ, respectiv în declaraţiile date iniţial în cauză martorul a arătat că a fost vorba de 300-400 gr, însă ulterior a revenit asupra acestor aspecte, arătând că nu poate preciza cu exactitate cantitatea cumpărată, însă a fost vorba de maxim 4 tranzacţii, iar cantitatea nu depăşea 5 gr la fiecare tranzacţie.
În afara declaraţiilor acestui martor, nu există nici un alt mijloc de probă care să se coroboreze cu acestea. Inculpatul nu a recunoscut nici un moment săvârşirea acestei fapte, după cum nu există nici un alt martor care să confirme aceste aspecte; la domiciliul inculpatului a fost efectuată de către organele de urmărire penală o percheziţie, fără a se găsi nici un gram de cocaină sau altă substanţă toxică.
Instanţa nu a contestat faptul că, prin raportare la dispoziţiile legale incidente (art. 69, art. 75, art. 78 C. proc. pen.), declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat, astfel că este posibilă întemeierea unei soluţii de condamnare chiar pe declaraţia unui singur martor, însă apreciază că, în această situaţie, este necesar ca respectiva declaraţie să producă încredere deplină că reprezintă o relatare a adevărului.
Or, în cauză, prin raportare la calitatea respectivului martor (martor denunţător), la contextul în care au fost făcute respectivele declaraţii, precum şi la urmările generate de acestea cu privire la situaţia sa [M.M. era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 în Dosarul nr. 82/PA/2002, iar ca urmare a acestor declaraţii a beneficiat de dispoziţiile art. 15 din acea lege, faţă de el dispunând-se neînceperea urmăririi penale), instanţa a apreciat că declaraţiile martorului M.M. nu pot fi considerate ca reflectând adevărul dincolo de orice îndoială rezonabilă şi nu sunt suficiente, prin ele însele, în măsura în care nu se coroborează cu nicio altă probă, pentru a face dovada dincolo de orice dubiu a săvârşirii de către inculpat a activităţii incriminate.
Mai mult, chiar apreciind că declaraţia acestui martor ar fi suficientă pentru a dovedi efectuarea unor tranzacţii, trebuie observat că nu există nicio dovadă cu privire la obiectul acestora, respectiv cu privire la faptul că ceea ce s-a tranzacţionat a fost într-adevăr cocaină sau vreo altă substanţă toxică. Nici organele de urmărire penală, după cum nici măcar martorul nu au efectuat vreo testare cu privire la presupusa substanţă, după cum nici nu există vreo probă materială luată din aceasta care ar putea fi supusă testelor pentru a se determina natura sa, declaraţia martorului neputând fi suficientă cu privire la acest aspect.
Or, în aceste condiţii, având în vedere aceste dubii cu privire la efectuarea respectivelor tranzacţii, precum şi cu privire la natura substanţelor ce ar fi făcut obiectul acestora, care nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului, instanţa a apreciat că pentru această infracţiune reţinută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., se impune achitarea acestuia în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivei infracţiuni.
În ceea ce priveşte cealaltă faptă reţinută în sarcina inculpatului U.A.C., respectiv constituirea începând cu anul 1998 împreună cu numiţii A.C., M.D. şi A.C.A., a unei grupări criminale având ca scop traficul internaţional şi naţional de cocaină, care a funcţionat până în anul 2002, faptă care teoretic întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen. pentru considerentele mai sus arătate, instanţa a constatat că nici în privinţa acesteia nu există probe care să aibă forţa necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Acuzarea şi-a întemeiat susţinerile pe declaraţiile date în faza de urmărire penală de „colaboratorul sub acoperire” V.I., în realitate un martor cu identitate protejată, care a arătat că el cunoaşte familia A. din anul 1990 şi ştie că A.C. şi B.I. se ocupă de trafic internaţional de droguri, şi că inculpatul U.A.C. este implicat şi el în aceste afaceri. A.C. are cărăuşi care aduc cocaină din America de Sud de la B.I., pe care o introduc în România pe la Aeroportul Otopeni, iar apoi o depozitează la M.D. De la acesta, marfa este apoi preluată de către cărăuşii celor trei (A.C., U.A.C. şi B.I.) şi transportată în exterior către Germania. Totodată, U.A.C. comercializează cocaină şi în Italia.
În ceea ce priveşte acest martor, trebuie observat în primul rând că a fost audiat doar în faza de urmărire penală, într-o etapă anterioară începerii urmăririi penale faţă de inculpaţii U.A.C. şi A.C., evident fără ca aceştia sau apărătorii lor să poată participa la audiere. Ulterior, în primul ciclu procesual, procurorul s-a opus în mod constant audierii acestuia în faţa instanţei de judecată în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, şi, în ciuda solicitărilor repetate ale instanţei, nu a fost niciodată prezentat. Nu a fost indicat motivul pentru care acest martor nu a fost prezentat în faţa instanţei de judecată şi nici nu s-a depus vreo dovadă cu privire la existenţa unei imposibilităţi de prezentare a acestui martor. În cel de-al doilea ciclu procesual, s-a comunicat că acest martor a decedat, fiind înaintată o copie de pe certificatul de deces.
Conform jurisprudenţei constante a C.E.D.O., pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, toate elementele de probă trebuie, în principiu, administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii (Guilloury c. Franţa, hotărârea din 22 iunie 2006, Luca c. Italia, hotărârea din 27 februarie 2001, Van Mechelen şi alţii c. Olanda, hotărârea din 23 aprilie 1997). Art. 6 din Convenţie nu impune ca acuzatul sau avocatul său să aibă dreptul de a participa la audierea unui martor şi de a formula întrebări pe parcursul procedurilor desfăşurate în faza urmăririi penale, dacă apărarea are acest drept în faţa instanţei. Folosirea ca probe a declaraţiilor date în faza urmăririi penale nu este, în sine, incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, în condiţiile în care dreptul la apărare a fost respectat, adică dacă inculpatul a avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declaraţii împotriva sa, fie în momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii (Craxi c. Italia, hotărârea din 5 decembrie 2002, Birutis şi alţii c. Lituania, hotărârea din 28 martie 2002). În cauza Dănilă c. România, hotărârea din 8 martie 2007, Curtea Europeană a arătat că în cazul imposibilităţii de a obţine prezenţa unui martor în sala de judecată, instanţa poate, sub rezerva drepturilor la apărare, să ţină seama de depoziţiile luate în faza urmăririi penale, cu atât mai mult cu cât acestea îi pot apărea ca fiind coroborate cu alte probe administrate.
Or, în prezenta cauză, nici inculpatul, nici avocatul său nu au putut interoga pe acest martor, nici în faza urmăririi, nici în faza judecăţii, astfel că o condamnare a inculpatului fondată într-o măsură determinantă pe declaraţiile acestuia ar fi incompatibilă cu art. 6 din Convenţie.
Mai mult, nu trebuie omis că este vorba de un martor cu identitatea protejată, astfel că, şi din acest motiv, nu poate fi fondată într-o măsură determinantă o condamnare a inculpatului pe depoziţiile sale. În cauza Kostovski c. Olanda, hotărârea din 20 septembrie 1989, C.E.D.O. a arătat că nu pot fi ignorate dificultăţile incontestabile ale luptei contra traficului de stupefiante, în special în materia descoperirii şi administrării probelor, şi nici ravagiile cauzate de traficul de stupefiante în societate, dar a apreciat că aceste dificultăţi nu pot conduce la limitarea în aşa măsură a dreptului la apărare al oricărui acuzat. În jurisprudenţa sa, (Ferrantelli şi Santangelo c. Italia, hotărârea din 7 august 1996, Guilloury c. Franţa, hotărârea din 22 iunie 2006, Zentar c. Franţa, hotărârea din 13 aprilie 2006, Calabro c. Italia, hotărârea din 21 martie 2002), C.E.D.O. a arătat că art. 6 autorizează instanţa să-şi întemeieze condamnarea pe depoziţia unui martor al acuzării pe care inculpatul sau avocatul său nu l-au putut interoga în nici un stadiu al procedurii, numai dacă este imposibilă localizarea martorului, fiind necesar să se demonstreze că s-au depus toate diligenţele şi că martorul a fost căutat activ, iar mărturia să nu fie singurul element pe care se sprijină condamnarea.
Or, în cauză, trebuie observat că în primul ciclu procesual au fost făcute mai multe solicitări pentru prezentarea acestui martor, procurorul iniţial opunându-se audierii, apoi comunicând că nu a fost prezentat, fără însă a se indica motivele pentru care acesta nu a fost prezentat în faţa instanţei şi fără vreo dovadă că ar fost căutat activ.
Pe de altă parte, trebuie observat că declaraţiile date de acest martor sunt vagi şi lapidare, făcute doar la modul general; nu există niciun fel de detalii cu privire la modul în care acest martor a luat la cunoştinţă de aspectele relatate, respectiv dacă aceste împrejurări au fost percepute de el personal sau i-au fost relatate de alte persoane, niciun fel de detalii cu privire la activitatea concretă derulată de inculpat în cadrul respectivei asociaţii, modul de constituire a asociaţiei, modul de păstrare a legăturii între inculpaţi, modul de operare, locul de unde prelua drogurile, unde le transporta, persoanele prin intermediul cărora efectua aceste transporturi, detalii care să poată fi verificate de organele de urmărire penală pentru a se vedea în ce măsură se coroborează cu alte mijloace de probă ce puteau fi administrate în cauză. Totodată, trebuie observat că unele aspecte relatate de martor sunt chiar contrazise de alte probe administrate în cauză: de exemplu, martorul a susţinut că drogurile erau depozitate la M.D., însă, cu ocazia percheziţiei efectuate la locuinţa acestuia, nu a fost găsită nici o urmă de drog, după cum nu a fost găsit niciun drog nici la percheziţia efectuată la locuinţa inculpatului U.A.C.
În al treilea rând, instanţa a apreciat că trebuie avută în vedere şi declaraţia notarială existentă la Dosarul nr. 10566/1/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care martorul cu identitate protejată şi-a deconspirat identitatea reală şi a precizat că nu menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală, fiind constrâns să dea acele declaraţii de organele de urmărire penală.
În ceea ce priveşte referirile existente în declaraţiile martorei U.M., instanţa a constatat că nici acestea nu sunt suficiente pentru a face dovada săvârşirii respectivei infracţiuni de către inculpat, în condiţiile în care în declaraţiile din faza de urmărire penală aceasta afirmă la modul general că ar fi avut cunoştinţă că U.A.C. este implicat în afaceri cu droguri alături de A.C., fără a indica în concret modul în care era implicat, legătura existentă între cei doi, fără a face vreo referire concretă la activitatea derulată de acesta în cadrul asociaţiei, fără a furniza deci niciun amănunt care să poată fi verificat pe baza altor probe, iar în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată aceasta a arătat doar că a auzit, la modul general, fără a putea preciza de la cine, că inculpatul U.A.C. s-ar ocupa de trafic de droguri, însă nu a discutat niciodată aceste aspecte cu el, iar, pe de altă parte, există o prezumţie puternică cu privire la lipsa de veridicitate a declaraţiilor acesteia având în vedere atât calitatea sa de martor denunţător şi împrejurările în care a dat declaraţiile (pentru a beneficia de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, care presupunea participarea sa la o asociaţie infracţională), cât şi contrazicerea acestora pe anumite aspecte esenţiale de anumite înscrisuri de la dosar (aşa cum se va arăta mai jos).
Ca atare, având în vedere aceste considerente, în condiţiile în care declaraţiile celor doi martori nu pot fi considerate ca relevante şi suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, că între inculpatul U.A.C. şi inculpatul A.C. nu a fost o simplă relaţie amicală, ci că U.A.C. a constituit, împreună cu inculpaţii A.C., A.C.A., B.I., M.D. o asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni privind traficul de droguri, a iniţiat constituirea unei astfel de asocieri, a aderat sau a sprijinit sub orice formă o astfel de asociere [şi cu atât mai puţin că a făcut parte dintr-un grup infracţional organizat, aşa cum este definit de art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003], iar alte probe relevante în acest sens nu există, instanţa a constatat că în mod evident nu se poate reţine ca fiind întrunită latura obiectivă a respectivei infracţiuni prevăzute de art. 323 C. pen. (aşa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice) şi se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.C., în privinţa acestuia s-a reţinut că împreună cu inculpaţii U.A.C., A.C.A., M.D. şi B.I., au constituit un grup infracţional organizat care a existat în perioada 1998-2002 şi a acţionat în mod coordonat în scopul comiterii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc pentru a obţine beneficii financiare substanţiale, precum şi că a livrat numiţilor U.M. şi C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea de aproximativ 6 kg cocaină.
Referitor la grupul infracţional organizat, s-a reţinut că fiecare dintre participanţi avea roluri prestabilite, existând o structură bine organizată: inculpaţii B.I. şi A.C. achiziţionau cocaina de la distribuitorii din America de Sud şi recrutau curierii pentru a introduce drogurile în România şi Europa Occidentală; inculpatul M.D. asigura depozitarea mărfii, fiind custodele cocainei şi onora comenzile doar în urma dispoziţiei exprese a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în proporţie de 90% cocaina depozitată la M.D. şi, prin cărăuşi, aproviziona consumatorii din Germania, Italia şi Franţa; inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat desfacerea în Timişoara a cocainei rămase după transporturile realizate de Ulucean şi acţiona în urma dispoziţiilor exprese ale lui A.C.
În ceea ce priveşte fapta de livrare de către inculpat către numiţii U.M. şi C.T.F., în perioada 1999-2002, a cantităţii de aproximativ 6 kg cocaină, instanţa constată că singura probă în acest sens o reprezintă declaraţiile date în faza de urmărire penală de martora U.M., martor denunţător, la fel ca şi M.M. în cazul inculpatului U.A.C.
Astfel, aceasta, fiind cercetată în Dosarul nr. 82/PA/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, înţeles să formuleze un denunţ raportat la inculpaţii A.C. şi A.C.A., prin care a arătat că aceştia se ocupau de trafic de droguri de mare risc, ea distribuind cocaină pentru inculpatul A.C. începând din anul 2000 şi până în anul 2002.
În declaraţiile date în faza de urmărire penală, martora-denunţătoare a arătat că, după decesul soţului său din vara anului 1999, a fost contactată de către inculpatul A.C., care i-a spus că soţul ei a avut o datorie la el de 20.000 dolari şi ea trebuie să o achite. Ea a explicat că nu are acei bani, iar ulterior inculpatul a plecat în Canada. După un timp, acesta a revenit în România şi a căutat-o de mai multe ori, cerându-i banii şi ameninţând-o. Apoi, văzând că nu are banii, i-a spus că pentru a achita datoria, trebuie să se implice în afacerile cu droguri, ea urmând să caute clienţi cărora să le vândă cocaina luată de la inculpat, lucru cu care ea a fost de acord. Totodată, a introdus în această activitate şi pe numitul C.T.F., cu care avea o relaţie de concubinaj. A precizat că A.C. i-ar fi spus că în afacerile cu droguri lucrează cu inculpatul U.A.C. A desfăşurat activitate de distribuţie în perioada 2000-2002, timp în care a luat de la inculpat, atât singură, cât şi împreună cu C.T.F., aproximativ 6 kg cocaină. Referitor la persoanele cărora le-o vindea, nu a indicat decât pe numitul M.M., care era şi el cercetat pentru infracţiuni de trafic de droguri. Referitor la modalitatea de acţiune, a precizat că, de fiecare dată când M.M. îi cerea cocaina, îl suna pe inculpat şi se întâlnea cu acesta în oraş şi primea cocaina comandată, pe care o plătea cu 30 dolari gramul. A precizat că începând cu luna ianuarie 2002, inculpatul A.C. îi trimitea cocaina prin intermediul fratelui său A.C.A., dar acesta s-a ocupat efectiv de distribuţia acesteia din martie 2002. A arătat că în luna mai 2002, M.M. i-a cerut ½ kg cocaină. Atunci, ea l-a sunat pe A.C., iar acesta a venit împreună cu fratele său şi cu o altă persoană şi i-a adus marfa, pe care nu a plătit-o, urmând să-i dea banii după ce M.M. vindea cocaina. M.M. a luat drogurile, dar le-a readus după câteva ore deoarece cumpărătorul nu venise cu banii, iar ea le-a restituit lui A.C. prin intermediul lui A.C.A. Totodată, a arătat că, după ce A.C.A. a fost arestat, A.C. a stat de vorba cu ea şi i-a spus că va pleca în Canada şi dacă mai doreşte cocaină să-l contacteze pe prietenul lui, M.D., ea achiziţionând ulterior circa 15 gr cocaină de la acesta.
În declaraţia dată în faza cercetării judecătoreşti, martora a modificat semnificativ declaraţiile date în faza de urmărire penală, arătând că singura dată când a luat droguri de la inculpatul A.C. a fost în luna mai 2002, când M.M. i-a solicitat ½ kg cocaină. Atunci l-a sunat pe inculpatul A.C., care era în România şi despre care ştia că se ocupă cu afaceri cu droguri de la fostul său soţ, iar acesta a venit cu un autoturism împreună cu fratele său şi o altă persoană şi i-au adus marfa. Ulterior, M.M. a restituit drogurile întrucât cumpărătorul nu venise cu banii necesari. A precizat că până la acel moment nu achiziţionase niciodată droguri de la inculpat şi nici nu discutase acest subiect cu el. În ceea ce îl priveşte pe C.T.F., a precizat că acesta a cumpărat de câteva ori droguri, împreună cu M.M., de la A.C.A.
Aşa cum s-a arătat şi în cazul martorului M.M., instanţa nu a contestat faptul că este posibilă pronunţarea unei soluţii de condamnare chiar pe baza declaraţiei unui singur martor, însă a apreciat că, în cauză, declaraţiile martorei U.M. nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a face dovada faptei imputate inculpatului.
La aceasta concluzie, instanţa a avut în vedere în primul rând, ca şi în cealaltă situaţie, atât calitatea martorei (martor denunţător), cât şi contextul în care a dat declaraţiile şi urmările pe care acestea le-au produs în favoarea sa [pronunţarea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale faţă de martoră sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 pentru că a indicat participarea sa la o asociaţie în acest scop], toate acestea evidenţiind un posibil mare interes al martorei în a declara în acest sens.
În al doilea rând, instanţa a avut în vedere contradicţia evidentă intervenită între declaraţiile date de această martoră în faza de urmărire penală şi cea dată în faţa instanţei de judecată la data de 2 noiembrie 2011, martora retractând aproape integral cele susţinute în faza de urmărire penală.
În al treilea rând, instanţa a avut în vedere contradicţia existentă între declaraţiile date de această martoră referitor la întâlnirile sale cu inculpatul A.C. pentru a-i furniza cocaină şi informaţiile furnizate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră cu privire la situaţia intrărilor/ieşirilor din România a inculpatului A.C. în perioada mai-decembrie 2002.
Astfel, trebuie observat că martora a arătat că în luna mai 2002, fiind contactată de către M.M. care avea un client ce dorea ½ kg cocaină, l-a contactat telefonic pe inculpatul A.C., iar acesta a venit împreună cu fratele său şi cu un alt bărbat şi i-au adus drogurile. Apoi, ca a dat acea cantitate lui M.M., iar acesta i-a returnat-o peste câteva ore întrucât clientul nu venise cu banii. Referitor la data exactă a respectivei tranzacţii, din mijloacele de probă administrate în Dosarul nr. 82/PA/2002 şi nr. 374/PA/2002, reiese că M.M. a oferit spre vânzare cocaina, fără a se efectua tranzacţia, în data de 26 mai 2002. (vânzarea trebuie efectuată către numitul B.S., colaborator sub acoperire, introdus în Dosarul nr. 374/PA/2002).
Or, din informaţiile furnizate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră ca urmare a solicitării soţiei inculpatului, inculpatul A.C. nu se afla în România în acea perioadă, venind în ţară abia în data de 31 mai 2002, pe la aeroportul Timişoara, din Canada, şi a părăsit teritoriul ţării în data de 14 iunie 2002, pe la aeroportul Otopeni, cu destinaţia Canada, acestea fiind singurele intrări şi ieşiri în/din ţară în perioada 1 mai 2002-31 decembrie 2002.
Referitor la informaţiile furnizate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, instanţa a subliniat că nu există nici un motiv pentru ca acestea să nu fie avute în vedere la soluţionarea cauzei. Este adevărat că în prezent acele evidenţe nu mai există, însă Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a certificat veridicitatea acestora şi a explicat totodată modul în care au fost furnizate. Totodată, instanţa a apreciat ca relevant faptul că, în afara declaraţiilor martorei U.M., la dosar nu exista niciun alt mijloc de probă care să confirme prezenţa inculpatului A.C. în România la momentul efectuării presupusei predări către martora a ½ kg droguri, şi nu poate omite nici surprinzătoarea scăpare a organelor de urmărire penală de a verifica situaţia intrărilor/ieşirilor din ţara cu privire la acest inculpat (aspect care era esenţial în cauză), mai ales în contextul în care raportat la inculpaţii M.D. şi U.A.C. o astfel de verificare a fost realizată.
În aceste condiţii, având în vedere potenţialul interes al martorei în efectuarea respectivelor declaraţii, a contradicţiilor evidente existente între cele din faza de urmărire penală şi cele din faza cercetării judecătoreşti şi, în special, a contradicţiei existente între acestea şi informaţiile furnizate de o instituţie a statului, respectiv Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră cu privire la situaţia intrărilor/ieşirilor din România a inculpatului A.C. (care atestă faptul că acest inculpat nu se afla în realitate în ţară în anumite momente în care această martoră susţine că a primit droguri de la acesta şi că s-ar fi întâlnit personal), instanţa a constatat că este evident că declaraţiile martorei nu pot fi considerate ca reflectând adevărul şi nu sunt în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatului, existând dubii serioase cu privire la săvârşirea de către acesta a activităţii incriminate.
În plus, la fel cum s-a arătat şi în cazul inculpatului U.A.C., mai trebuie observat şi faptul că la dosar nu există nicio probă certă nici cu privire la natura presupuselor substanţe pe care inculpatul A.C. i le-ar fi vândut martorei U.M. şi concubinului acesteia, respectiv în sensul că ar fi fost vorba de droguri de risc sau mare risc, adică plante sau substanţe stupefiante ori psihotrope sau amestec care conţine asemenea plante şi substanţe, înscrise în Legea nr. 143/2000. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 8 iunie 2002 existent la dosarul de urmărire penală nu este în măsură să facă dovada în acest sens în condiţiile în care nu există nicio probă pertinentă şi concludentă în sensul că substanţele testate ar reprezenta o probă din cantitatea de ½ kg cocaină, aşa cum au încercat organele de urmărire penală să sugereze. Nici unul dintre martorii implicaţi în realizarea respectivei tranzacţii nu au confirmat predarea unei probe din aceasta, nici anterior şi nici în momentul negocierii vânzării, după cum nici din declaraţiile date de colaboratorul sub acoperire B.S. în Dosarele penale nr. 75/PA/2002 şi nr. 82/PA/20002 nu reiese acest lucru. Totodată, trebuie observat că o susţinere în sensul oferirii unei probe anterior negocierii tranzacţiei este contrazisă inclusiv de modul ele succesiune al evenimentelor, reţinut chiar ele organele de urmărire penală, respectiv primirea de către M.M. a respectivei cantităţi de cocaină doar în ziua în care a avut loc acea negociere.
Ca atare, având în vedere toate aceste dubii atât cu privire la activitatea de distribuire de droguri de mare risc, cât şi cu privire la natura substanţelor ce au făcut obiectul acestora, dubii care nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului, instanţa a apreciat că pentru această infracţiune reţinută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. (aşa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice), se impune achitarea acestuia în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivei infracţiuni.
Totodată, instanţa a apreciat că aceeaşi soluţie se impune şi în cazul celeilalte infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului. Cu excepţia referirilor existente în declaraţiile martorilor U.M. şi V.I., nu există nicio probă concludentă cu privire la derularea de către inculpat a unei activităţi de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat (grup format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat, în care rolurile sunt prestabilite), pentru a reţine că inculpatul se face vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni. Or, în ceea ce priveşte aceşti doi martori, pentru considerentele mai sus expuse în privinţa fiecăruia, instanţa a constatat că este evident că declaraţiile acestora nu pot fi considerate ca relevante şi suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, astfel de acţiuni derulate de inculpat pentru a realiza latura obiectivă a acestei infracţiuni. Totodată, nu trebuie omis nici faptul că nici referitor la presupuşii membrii ai grupului nu există probe în acest sens (aşa cum s-a arătat mai sus în ceea ce îl priveşte pe U.A.C. şi cum se va arăta în continuare în ceea ce îl priveşte pe B.I.), iar faţă de inculpatul M.D. este chiar pronunţată o soluţie definitivă de achitare cu privire la săvârşirea acestei infracţiuni.
Ca atare, în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. (aşa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice), nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivei infracţiuni.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.I., instanţa a constatat, în primul rând, că, exceptând declaraţiile date de martorul cu identitate protejată V.I., nu există niciun alt mijloc de probă care să ateste existenţa vreunei relaţii de orice natură a acestuia cu inculpaţii A.C., M.D., U.A.C. sau A.C.A. Niciunul dintre aceşti inculpaţi nu a confirmat că ar fi avut anumite relaţii sau măcar că l-ar cunoaşte, după cum nu există nici un alt martor sau înscrisuri care să confirme aceste aspecte.
Ca atare, în contextul în care o condamnare a inculpatului fondată într-o măsură determinantă pe declaraţiile acestui martor este inadmisibilă pentru considerentele mai sus expuse, iar alte mijloace de probă nu există, instanţa a apreciat că în mod evident se impune schimbarea încadrării juridice în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat în două infracţiuni distincte de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, aşa cum au şi fost de fapt prezentate de procuror în considerentele rechizitoriului, şi achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce priveşte fapta de a fi constituit, împreună cu inculpaţii A.C., A.C.A., M.D. o asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni privind traficul de droguri.
În ceea ce priveşte cealaltă faptă de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni reţinută în sarcina inculpatului B.I., respectiv că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relaţia America Centrală şi de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăţilor şi expedierea banilor către B.I., instanţa a constatat că organele de urmărire penală au apreciat că aceasta este dovedită de declaraţiile martorilor, denunţători B.F. şi P.A. Astfel, în declaraţiile date în faza de urmărire penală, martorul B.F. a arătat că în anul 1998, la propunerea lui D.E., s-a deplasat în San Jose pentru a transporta droguri. Acolo a fost aşteptat la aeroport de către B.I., căruia i-a dus o sumă mare de bani, iar după două săptămâni s-au întors împreună în România, martorul transportând în bagajul său două sticle de vin în care erau droguri. La Budapesta la aeroport, inculpatul B.I. a luat cele două sticle şi le-a pus în bagajul său, apoi au venit în România cu un autoturism. Martorul P.A. a arătat că la începutul verii anului 2000 s-a întâlnit cu B.I. în Timişoara, iar acesta i-a propus să facă transport de cocaină din San Jose în România contra unor sume substanţiale. Au mai avut nişte discuţii telefonice în luna august, B.I. spunându-i să ia legătura cu D.E. A doua zi, acesta i-a cumpărat bilet de avion pe ruta Budapesta-Amsterdam-San Jose şi l-a transportat la aeroport la Budapesta. Martorul a zburat până la Amsterdam, pierzând cursa spre San Jose. Dându-şi seama la ce riscuri se expune, nu a mai continuat călătoria, ci a revenit la Timişoara.
Pe parcursul procesului penal, declaraţiile celor doi martori au suferit mai multe modificări, culminând chiar cu o retractare în totalitate a celor declarate raportat la desfăşurarea vreunei activităţi infracţionale de către inculpatul B.I. Astfel, în declaraţiile date în faţa instanţei, atât în primul ciclu, cât şi în al doilea ciclu procesual, martorul P.A. a arătat că aspectele pe care le-a relatat cu privire la B.I. sunt necorespunzătoare adevărului, el necunoscând acea persoană, ci doar pe celelalte care au fost cercetate în cauză. A precizat că aspectele relatate în faza de urmărire penală cu privire la acest inculpat i-au fost dictate de către organele de urmărire penală şi că el a fost foarte speriat în acele momente. Cu privire la efectuarea unei deplasări spre San Jose şi întoarcerea din Amsterdam, a precizat că aceasta corespunde adevărului, însă că a fost convins să facă acea deplasare de D.E. şi că nu ştie cu cine urma să se întâlnească acolo. Totodată, martorul B.F., a arătat că a efectuat deplasarea în San Jose, însă nu pentru a transporta droguri, ci fiindcă dorea să intre clandestin în S.U.A., iar D.E. i-a spus că B.I. îl poate ajuta. După vreo 2-3 săptămâni, martorul s-a reîntors în ţară întrucât B.I. nu l-a putut ajuta să ajungă în S.U.A., fiind însoţit şi de către acesta din urmă. A mai arătat martorul că nu este adevărat că ar fi transportat droguri din Costa Rica la întoarcere. Referitor la primele declaraţii date în cauză cu privire la B.I., a arătat că în acea perioadă era arestat preventiv şi i-a s-a spus că dacă va declara acele aspecte va fi pus în libertate, respectivele declaraţii fiindu-i dictate.
Cu excepţia declaraţiilor date de cei doi martori în faza de urmărire penală, în cauză nu există nici un alt mijloc de probă care să susţină existenţa unei fapte de asociere a acestui inculpat cu numitul D.E. în vederea comiterii de infracţiuni. Nu a fost efectuată nicio adresă la punctele de frontieră pentru a se comunica situaţia intrărilor/ieşirilor din România ale inculpatului în perioada în discuţie, prin care s-ar fi putut astfel verifica realitatea celor susţinute de martori cu privire la prezenţa inculpatului în România, după cum nu au fost verificate nici situaţiile intrărilor/ieşirilor din ţară ale celor doi martori, deşi aceste probe erau relevante sub aspectul credibilităţii celor denunţate. Totodată, nu există nici un alt martor, care să nu aibă interes în cauză, care să cunoască aceste aspecte.
Or, în aceste condiţii, având în vedere contradictorialitatea evidentă între declaraţiile date de cei doi martori în cele două faze ale procesului penal, împrejurarea că declaraţiile din faza de urmărire penală (care îl acuză pe inculpat) nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, deşi existau anumite probe care puteau fi administrate în acest sens de organele de urmărire penală la acel moment, calitatea martorilor, contextul în care au dat acele declaraţii şi consecinţele produse cu privire la situaţia lor (erau cercetaţi penal şi au beneficiat de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de ei), precum şi susţinerile acestora din faţa instanţei în sensul că declaraţiile din faza de urmărire penală nu au fost rezultatul propriei lor voinţe, împrejurări care toate împreună creează o nesiguranţă evidentă cu privire la realitatea respectivelor declaraţii, instanţa a apreciat că respectivele declaraţii date de cei doi martori în faza de urmărire penală nu pot fi considerate ca fiind probe certe, suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, săvârşirea de către inculpat a vreuneia dintre acţiunile care compun latura obiectivă a faptei imputate, respectiv că a iniţiat constituirea unei asocieri în vederea săvârşirii de infracţiuni cu D.E., a aderat sau a sprijinit sub orice formă o astfel de asociere [şi cu atât mai puţin că a făcut parte dintr-un grup infracţional organizat, aşa cum este definit de art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003], astfel că se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa a apreciat că aceeaşi soluţie se impune şi în situaţia celeilalte infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului B.I., respectiv cea prevăzută de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., constând în aceea că în decembrie 1999 ar fi introdus în ţară droguri ascunse în două sticle de vin, cu precizarea că în privinţa acesteia acuzarea şi-a întemeiat susţinerile doar pe declaraţiile B.F. din faza de urmărire penală. Trebuie subliniat că în privinţa acestei infracţiuni soluţia de achitare în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. se impune şi raportat la împrejurarea că nu există nicio probă certă nici cu privire la natura presupuselor substanţe pe care inculpatul le-ar fi adus în acele sticle, respectiv în sensul ca ar fi fost vorba de droguri de risc sau mare risc sau orice alte produse sau substanţe toxice, care să poată constitui obiectul infracţiunii prevăzute de art. 312 C. pen.
Ca atare, având în vedere toate considerentele mai sus-expuse, instanţa a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului U.A.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea de încadrare juridică, conform art. 334 C. proc. pen. din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] şi a infracţiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., a inculpatului A.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] şi a inculpatului B.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000) şi a infracţiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., va achita acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000].
Raportat la materialul probatoriu administrat în cauză şi la soluţia pronunţată, apreciind că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpaţii A.C. şi U.A.C. (neexistând probe suficiente în sensul săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor imputate), în baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a dispus revocarea respectivei măsuri preventive.
În ceea ce priveşte cererea de confiscare formulată de procuror cu privire la sumele de bani presupus a fi fost obţinute de inculpaţi din activitatea infracţională, raportat la soluţia pronunţată în cauză, instanţa a apreciat-o ca nefondată, astfel că a respins-o.
În baza art. 109 C. proc. pen. a dispus restituirea către inculpatul U.A.C. a unui aparat marca „P.”, ridicat cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate în data de 26 noiembrie 2002.
Referitor la criticile formulate de inculpatul B.I., prin apărător, cu privire la modul de efectuare a urmăririi penale şi de sesizare a instanţei, tribunalul a apreciat că acestea nu mai puteau fi invocate şi analizate în acest ciclu procesual, în contextul în care au fost deja analizate cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în cadrul recursului soluţionat în cauză şi respinse ca nefondate.
Împotriva sentinţei penale nr. 524 din 30 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 10566/1/2008 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş , înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 13 martie 2012, sub nr. 10566/1/2008.
În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală în primul rând pentru greşita achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup, trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 323 C. pen. ş.a., fapte şi încadrări juridice corect reţinute în sarcina acestora prin rechizitoriul parchetului, în urma unei interpretări eronate a complexului probator administrat la dosar.
În al doilea rând, prima instanţă a procedat greşit la revocarea în baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpaţii A.C. şi U.A.C., în condiţiile în care, în situaţia unei soluţii de achitare a inculpaţilor, instanţa era obligată să constate încetată de drept măsura preventivă în temeiul art. 140 punct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Din complexul probator administrat la dosar vinovăţia inculpaţilor raportat la infracţiunile reţinute în sarcina acestora este dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil.
Materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa cercetării judecătoreşti arată implicarea inculpaţilor în traficul de cocaină-drog de mare risc şi alte droguri de risc, în urma iniţierii sau aderării acestora la o reţea organizată cu ramificaţii internaţionale. S-a dovedit că drogurile erau vândute în Timişoara şi în alte oraşe din străinătate.
Din coroborarea declaraţiilor martorilor audiaţi atât în faza urmăririi penale cât şi a cercetării judecătoreşti, respectiv numiţii U.M., M.M., B.F., P.A. ş.a. rezultă în mod cert implicarea inculpaţilor în traficul de droguri în modalităţile reţinute în rechizitoriu.
Din analiza depoziţiilor martorilor U.M. şi M.M. se reţine că aceştia au recunoscut că au achiziţionat de la inculpaţii A.C. şi A.C.A. diferite cantităţi de cocaină, precum şi de la inculpatul U.A.C.
Se mai reţine că martorul B.F. după ce a arătat modul în care a fost racolat de către inculpatul B.I. şi a descris modul în care a transportat cele două sticle de vin în care se afla cocaină până la aeroportul din Budapesta, acesta a revenit asupra declaraţiilor iniţiale, prezentând o altă stare de fapt.
Faţă de martorii U.M., P.A. şi B.F. se derulează în prezent cercetări de către organele de urmărire penală sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Referitor la inculpatul B.I., asocierea acestuia la gruparea infracţională este dovedită în mod indubitabil prin depoziţia martorului V.I., colaborator sub acoperire.
Referitor la inculpatul U.A.C., începând cu anul 1998 a făcut parte dintr-o organizaţie criminală având ca scop traficul internaţional de droguri. Potrivit declaraţiilor constante ale martorului M.M. se reţine că a cumpărat de la inculpat în cursul anului 1999, în mod repetat, cantităţi de cocaină.
Se conchide că probele administrate la dosar converg în sensul dovedirii dincolo de orice îndoială a vinovăţiei inculpaţilor raportat la toate faptele reţinute în sarcina acestora în rechizitoriu, cu încadrările juridice corect reţinute şi în modalităţile descrise pe larg în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, probându-se cu certitudine implicarea inculpaţilor în traficul de cocaină şi alte droguri de risc, în urma iniţierii sau aderării acestora la o reţea organizată cu ramificaţii internaţionale.
Referitor la aspectul de nelegalitate, în situaţia unei soluţii de achitare a inculpaţilor, instanţa era obligată să constate încetată de drept măsura preventivă în temeiul art. 140 punct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiat în parte apelul declarat de parchet.
Cu privire la critica privind încadrarea juridică dată faptelor s-a reţinut că este fondată.
În mod corect prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice pentru unele fapte. Astfel, având în vedere perioada în care se susţine a fi săvârşite infracţiunile şi succesiunea legilor în timp, pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 reţinută în sarcina inculpaţilor U.A.C. şi B.I. s-a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., deoarece pentru aceşti inculpaţi nu s-a reţinut şi săvârşirea unor infracţiuni care constituiau scopul grupului, aşa cum prevedea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 la acea dată, infracţiunea de grup infracţional organizat în vederea traficului de droguri fiind reglementată ca o formă agravantă a infracţiunilor prevăzute de art. 2, art. 3, art. 5 din Legea nr. 143/2000.
Referitor la inculpatul A.C. în privinţa acestuia s-a reţinut atât asocierea într-un grup infracţional organizat cât şi infracţiunea scop astfel încât, având în vedere principiul legii penale mai favorabile inculpatului, în mod corect prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.
Conform dispoziţiilor art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanţa poate pronunţa condamnarea inculpaţilor dacă se constată că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpaţi. Dacă din ansamblul materialului probator nu se poate reţine vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea faptelor ce au făcut obiectul trimiterii în judecată şi, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească, dubiile nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude posibilitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze o soluţie de condamnare neputându-se contura. În raport cu aceste prevederi legale, sentinţa penală nr. 524/2011 pronunţată de Tribunalul Timiş este legală şi temeinică, prima instanţă efectuând o analiză completă şi amplă a probatoriului, analiză pe care instanţa de apel şi-o însuşeşte ca pertinentă.
Sigura critică apreciată ca fondată s-a reţinut a fi cea privind greşita revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
Conform art. 140 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., măsurile preventive încetează de drept, între altele, în situaţia pronunţării unei soluţii de achitare.
În cauză, întrucât prima instanţă a pronunţat o soluţie de achitare a inculpaţilor A.C. şi U.A.C., trebuia să constate încetarea de drept a măsurii preventive, raportat la dispoziţiile art. 140 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În consecinţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin decizia penală nr. 89/A din 9 mai 2012, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat în parte hotărârea şi, în baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 140 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a constatat încetarea de drept a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpaţii A.C. şi U.A.C., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi solicitând condamnarea inculpaţilor, apreciindu-se că soluţia de achitare este consecinţa unei grave erori de fapt, probele administrate dovedind vinovăţia acestora.
Recursul este neîntemeiat.
Înalta Curte, analizând decizia penală recurată, atât prin prisma criticilor formulate de parchet, dar şi conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.
Ca o observaţie prealabilă, Înalta Curte constată că parchetul solicită instanţei să pronunţe direct în recurs o soluţie de condamnare a inculpaţilor, după ce aceştia au fost achitaţi la judecata în fond şi apel, fără a solicita noi probatorii, ci doar în baza unei reinterpretări a probelor deja administrate, aspect ce vine în contradicţie cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
Parchetul afirmă că probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza urmăririi penale demonstrează implicarea inculpaţilor în traficul de droguri.
Înalta Curte reţine argumentele primei instanţe şi ale instanţei de apel, care au constatat că din ansamblul probator, administrat nu numai în primul ciclu procesual, ci pe toată desfăşurarea procesului penal, vinovăţia inculpaţilor nu a putut fi stabilită cu certitudine, în final dubiul conducând la achitarea acestora.
În sarcina inculpatului U.A.C. s-a reţinut prin actul de sesizare că a vândut în anul 1999, în mod repetat, martorului M.M. cantitatea totală de 300-400 gr cocaină, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
Singura probă în acuzare este declaraţia martorului denunţător M.M. care a beneficiat de aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 în Dosarul nr. 82/PA/2002 pentru acest denunţ.
În mod corect prima instanţă a înlăturat această probă, deoarece declaraţiile martorului au fost date pentru a beneficia de aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, acestea se contrazic în ceea ce priveşte cantitatea tranzacţionată, nu se coroborează cu nici un alt mijloc probator, nu s-a efectuat nicio testare cu privire la pretinsa substanţă, nu există nicio probă materială luată pentru a fi supusă testelor, cu ocazia percheziţiei efectuată la domiciliul inculpatului nu au fost găsite droguri , nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Referitor la fapta inculpaţilor U.A.C. şi A.C. care în perioada 1998-2002, împreună cu numiţii B.I., M.D. şi A.C.A., ar fi constituit o grupare criminală având ca scop traficul internaţional şi naţional de cocaină , susţinerile acuzării sunt întemeiate pe declaraţiile „colaboratorului sub acoperire” V.I., martor cu identitate protejată şi a martorei U.M.
În ceea ce priveşte declaraţia acestui martor, aceasta a fost dată doar în faza de urmărire penală, în primul ciclu procesual în faţa instanţei de judecată procurorul s-a opus audierii acestuia , iar în cel de-al doilea ciclu procesual s-a comunicat că acest martor a decedat. De asemenea potrivit declaraţiei notariale a acestui martor (Dosar nr. 10566/1/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) a fost retrasă declaraţia din faza de urmărire penală pe motiv că a fost constrâns să dea declaraţie.
Respectarea principiului contradictorialităţii este una din garanţiile dreptului la un proces echitabil stabilite prin art. 6 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este necesară tratarea cu extremă prudenţă a declaraţiilor obţinute în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi garantate, iar inculpatul în nici un stadiu al procedurii nu a avut posibilitatea să pună întrebări acestui martor. Legal tribunalul a apreciat valoarea declaraţiei martorului sub acoperire.
Având în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 8 iunie 1998, Cauza Constantin şi Stoian împotriva României, hotărârea din 29 septembrie 2009), instanţa nu îşi poate întemeia, în mod exclusiv sau determinant, o hotărâre de condamnare pe declaraţiile martorilor protejaţi, astfel că este necesar ca acestea să se coroboreze cu o parte importantă a celorlalte probe administrate în cauză.
Or, în cauza declaraţia acestui martor dată în faza de urmărire penală nu se coroborează cu declaraţia martorei U.M., afirmaţiile acesteia fiind generale şi lipsite de credibilitate în condiţiile în care au fost date pentru a beneficia de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 motiv pentru care în mod corect prima instanţă a dispus achitarea şi pentru această infracţiune.
Împotriva inculpatului A.C. s-a mai reţinut, că a vândut în cursul anilor 1999-2002, în mod repetat, martorei U.M., cantitatea de 6 kg cocaină, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Şi în cazul acestei fapte singura probă în acuzare este declaraţia martorei denunţătoare U.M. care a beneficiat de aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 pentru acest denunţ .
În mod corect prima instanţă a înlăturat această probă, deoarece declaraţiile martorului au fost date pentru a beneficia de aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, acestea se contrazic, deoarece martora în faza de judecată (declaraţia din 2 noiembrie 2011) a retractat aproape în totalitate declaraţia din faza de urmărire penală, iar aspectele relatate sunt infirmate de o altă probă.
Astfel, în ceea ce priveşte data la care martora susţine că s-ar fi întâlnit în ţară cu inculpatul pentru a lua droguri, s-a făcut dovada potrivit informaţiilor furnizate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră , că inculpatul la acea dată nu se afla în ţară, întrucât în perioada 1 mai 2002-31 decembrie 2002 singurele intrări şi ieşiri în/din ţară au fost în data de 31 mai 2002, respectiv 14 iunie 2002, or martora susţine că inculpatul era în ţară la data de 26 mai 2002.
De asemenea, în cauză nu există vreo probă cu privire la natura substanţelor pe care inculpatul i le-ar fi livrat martorei, în condiţiile în care martorii implicaţi în realizarea respectivei tranzacţii nu au confirmat predarea de probe, în acest sens fiind şi declaraţia colaboratorului sub acoperire B.S. dată în Dosarele nr. 75/PA/2002, nr. 82/PA/2002. Prin urmare raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 8 iunie 2002 din faza de urmărire penală nu poate să facă dovada predării unor probe din cantitatea de ½ kg de cocaină, iar toate aceste dubii îi profită inculpatului.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.I., în sarcina acestuia s-a reţinut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internaţional de droguri, singura probă în acuzare fiind declaraţia martorului cu identitate protejată V.I., declaraţie care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă şi care a fost în mod corect înlăturată pentru considerentele expuse, dispunându-se în mod corect achitarea pentru această faptă.
De asemenea s-a mai arătat prin actul de sesizare că inculpatul ar fi organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relaţia America Centrală şi de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăţilor şi expedierea banilor către B.I.
Acuzarea susţine că această faptă este dovedită potrivit declaraţiilor martorilor denunţători B.F. şi P.A. din faza de urmărire penală, dar în mod corect prima instanţă a constatat că aceste declaraţii retractate în faza de judecată, nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, deşi organele de urmărire penală dat fiind interesul martorilor de a da acele declaraţii (au beneficiat de aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000) puteau să verifice dacă aceste relatări se confirmă prin raportare la intrările/ieşirile din ţară în acea perioadă ale martorilor şi ale inculpaţilor.
În condiţiile în care martorii au susţinut că în faza de urmărire penală declaraţiile nu sunt rezultatul propriei lor voinţe, iar alte probe nu există, instanţa constată că în cauză nu s-a făcut dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă cu privire la săvârşirea acestei fapte de către inculpat.
Prin rechizitoriu s-a mai arătat că inculpatul B.I. în decembrie 1999 ar fi introdus în ţară droguri ascunse în două sticle de vin, acuzarea fiind întemeiată doar pe depoziţia martorului B.F., care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, neputându-se stabili nici natura substanţelor transportate, soluţia de achitare dispusă de prima instanţă fiind corectă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţi urmând a fi plătite din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. 89/A din 9 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpaţii A.C., B.I. şi U.A.C.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 75 RON, pentru fiecare inculpat, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 428/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 817/2013. Penal → |
|---|
