ICCJ. Decizia nr. 760/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 760/2013
Dosar nr. 1941/291/2012*
Şedinţa publică din 1 martie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 306 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Roman în dosarul penal nr. 1941/291/2009* s-a dispus:
S-a respins, ca nefiind admisibilă în principiu, contestaţia în anulare formulată împotriva sentinţei penale nr. 69 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Roman, definitivă, pronunţată în dosarul nr. 31/291/2012, formulată de contestatorul Z.G. din Roman.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul la plata către stat a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere că prin cererea penală înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. 1941/291/2012 contestatorul Z.G. din Roman, a solicitat a se dispune anularea sentinţei penale nr. 69 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Roman, definitivă, pronunţată în dosarul nr. 31/291/2012.
În cererea introductivă formulată la 08 iunie 2012 contestatorul a motivat că prin sentinţa menţionată s-a respins in mod greşit plângerea sa ca fiind tardivă. Ea trebuia soluţionată in baza documentelor din dosarul Parchetului, cu citarea părţilor. A solicitat admiterea contestaţiei, anularea sentinţei penale nr. 69 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Roman şi rejudecarea cauzei.
Din oficiu s-a ataşat dosarul nr. 31/291/2012 al Judecătoriei Roman, în care s-a pronunţat soluţia de respingere a plângerii petentului.
Examinând lucrările dosarului instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 69 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Roman, definitivă, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. s-a respins ca tardivă plângerea formulată de petentul Z.G. reţinându-se că a sesizat instanţa de judecată cu depăşirea termenului cumulat de 40 de zile prev. de art. 2781 C. proc. pen.
Examinând lucrările dosarului instanţa a reţinut că potrivit art. 386 C. proc. pen., contestaţia în anulare poate fi cerută pentru anumite situaţii.
Contestaţia la anulare este o cale de atac extraordinară de retractare, admisibilitatea sa fiind în mod strict circumscrisă existenţei vreunuia din motivele de anulare expres şi limitativ prevăzute de lege. Derogând de la principiul autorităţii de lucru judecat, admisibilitatea cererii de anulare nu poate fi acceptată în afara acestor motive legale, oricât de pertinente ar fi ele şi indiferent de finalitatea pe care ar produce-o. Se impune, aşadar, concluzia că o asemenea cerere care nu se întemeiază pe motivele prevăzute de art. 386 lit. a)-e) C. proc. pen., urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. În egală măsură, trebuie declarată inadmisibilă contestaţia în anulare întemeiată doar în mod formal pe vreunul din cazurile enunţate de art. 386 C. proc. pen., dar care, în fapt, vizează exclusiv suplimentarea probatoriului sau readministrarea acestuia.
Contestatorul a solicitat desfiinţarea sentinţei penale nr. 69 din 24 februarie 2012 a Judecătoriei Roman, definitivă şi s-a limitat să conteste soluţia adoptată în cauză, fără a invoca nulitatea unora sau a tuturor probelor administrate de instanţă şi fără a solicita administrarea altor dovezi. Singurul temei al demersului său rezidă în aceea că inculpaţii nu ar fi fost audiaţi în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, ceea ce nu este însă obligatoriu în soluţionarea cauzei penale având ca obiect plângere împotriva rezoluţiei procurorului.
Contestaţia în anulare, ca şi cale de atac extraordinară îndreptată împotriva hotărârilor penale definitive, a fost instituită pentru retractarea acelor hotărâri care se bazează pe o reprezentare greşită a situaţiei de fapt. Ea este admisibilă, sub acest aspect, numai în măsura în care probele noi relevă o altă împrejurare de fapt, or în cauza de faţă contestatorul nu a făcut vreo referire la necesitatea administrării altor dovezi. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi la judecata fondului au fost apreciate de instanţă ca fiind suficient de pertinente şi concludente încât să dovedească în mod neechivoc vinovăţia contestatorului neexistând vreun considerent care să justifice înlăturarea lor.
Potrivit art. 389 şi 391 C. proc. pen. la primirea cererii, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei, dispunând ataşarea dosarului cauzei. Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. În raport cu motivele invocate de contestator, având în vedere considerentele ce preced, instanţa a apreciat că cererea în anulare nu îndeplineşte condiţiile pentru admiterea în principiu şi a dispus respingerea cererii.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul a fost îndatorat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză, potrivit art. 349 C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul Z.G., motivele de recurs fiind consemnate în preambulul prezentei decizii.
Prin decizia penală nr. 1177 din 15 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală, cauze minori şi familie a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul recurent Z.G. împotriva sentinţei penale nr. 306 din 19 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Roman.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a apreciat că în cauză a fost formulată o cale de atac care nu este prevăzută de lege, consecinţa acestei situaţii fiind inadmisibilitatea recursului.
Împotriva acestei decizii recurentul Z.G. a formulat o nouă cerere de recurs.
Recursul este inadmisibil şi va respins pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţi acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
În cauză se constată că recurentul a formulat o cerere de recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, noul recurs declarat neîntrunind cerinţele textului de lege menţionat, încălcând principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nefiind admisibil.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în soluţionarea unui recurs, fiind incidente prevederile art. 241 din Legea nr. 304/2004, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins, ca inadmisibil.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul Z.G. împotriva deciziei penale nr. 1177 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bacău – Secţia Penală, Cauze Minori şi Familie.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 01 martie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 759/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 762/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
