ICCJ. Decizia nr. 881/2013. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 881/2013

Dosar nr. 38147/3/2009*/a1

Şedinţa publică din 13 martie 2013

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 11 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 38147/3/2009*/a1(365/2013), s-a dispus, în temeiul art. 300² rap. la art. 139 alin. (1) în ref. la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor P.J.B., T.G. şi T.G.M. cu măsura obligării acestora de nu părăsi localitatea (municipiul Bucureşti).

În temeiul art. 145 alin. (1¹) lit. a) - d) şi alin. (1²) lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpaţii urmând a respecta următoarele obligaţii:

- să se prezinte la instanţa de judecată, ori de câte ori sunt chemaţi;

- să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială locuiesc (inculpatul P.J.B. - la adresele din Bucureşti, Strada L.R. şi respectiv A.S., iar inculpatele T.G. şi T.G.M. - la adresa din Bucureşti, Strada L.S.G.), conform programului de supraveghere întocmit de acest organ sau ori de câte ori sunt chemaţi;

- să nu îşi schimbe locuinţele anterior menţionate, fără încuviinţarea instanţei de judecată;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

- să nu se apropie unul de celălalt (cu excepţia inculpatelor T.G. şi T.G.M., fiică şi mamă, una în raport cu cealaltă) şi de martorii M.A., O.C.C. şi V.F. şi să nu comunice cu aceştia, direct sau indirect.

În temeiul art. 145 alin. (2²) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligaţiilor care le revin pe durata acesteia, se va lua faţă de ei măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor de sub puterea MAP nr. 105/UP din 15 mai 2009 (inculpatul P.J.B.), nr. 107/UP din 15 mai 2009 (inculpata T.G.) şi nr. 106/UP din 15 mai 2009 (inculpata T.G.M.), emise de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, dacă nu sunt arestaţi în alte cauze.

Onorariul interpretului de limbă maghiară, în echivalentul a 8 ore, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Verificând, din oficiu, conform art. 300² C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor P.J.B., T.G. şi T.G.M., s-au constatat următoarele:

Cei trei inculpaţi au fost arestaţi preventiv la data de 15 mai 2009, pe temeiul art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi au fost trimişi în judecată, în această stare, la data de 28 septembrie 2009, sub acuzaţia săvârşirii, de către fiecare dintre ei, a infracţiunilor concurente de trafic internaţional de droguri de mare risc şi trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 3 alin. (1) şi (2) şi respectiv de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., în sarcina lor reţinându-se, în fapt, că au introdus în ţară, prin Portul Constanţa şi au efectuat pe teritoriul României operaţiuni cu privire la cantitatea de aproximativ 209 kilograme de cocaină, provenită din Peru.

Prin Sentinţa penală nr. 131/F din data de 16 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, sesizat cu judecarea pe fond a cauzei, a hotărât condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile anterior menţionate, astfel: inculpaţii P.J.B. şi T.G. la pedeapsa rezultantă de câte 15 ani închisoare şi inculpata T.G.M. la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare.

Prin Decizia penală nr. 221/A din data de 09 august 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, sesizată cu judecarea apelurilor declarate de Parchet şi de inculpaţi, a menţinut pedeapsa aplicată inculpatului P.J.B., însă a redus pedepsele aplicate inculpatelor T.G. şi T.G.M., la 8 ani închisoare, în cazul celei dintâi şi respectiv la 15 ani închisoare, în cazul celei din urmă.

Prin Decizia nr. 112 din data de 16 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sesizată cu judecarea recursurilor declarate de Parchet şi de inculpaţi, a casat decizia instanţei de apel şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, menţinând starea de arest preventiv a inculpaţilor, care, astfel, va expira la data de 16 martie 2013.

Instanţa de recurs şi-a motivat decizia pe cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 şi pct. 10 C. proc. pen., reţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care aceasta şi-a întemeiat soluţia, că instanţa respectivă nu a analizat apărările formulate de inculpaţi şi nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor cauzei. De asemenea, instanţa de recurs a impus instanţei de rejudecare a apelurilor să procedeze la o nouă ascultare a inculpaţilor, la realizarea unei confruntări între aceştia, la audierea martorilor M.A., O.C.C. şi V.F. şi la efectuarea unei confruntări între aceştia şi inculpaţi, precum şi la administrarea oricăror alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri.

Analizând, în acest context, măsura arestării preventive sub incidenţa căreia se află inculpaţii, Curtea a constatat că nu se mai justifică menţinerea acesteia, prin prisma a trei argumente, şi anume lipsa unui pericol concret şi actual pentru ordinea publică, lipsa necesităţii măsurii respective în raport cu scopul ei legal şi depăşirea termenului rezonabil al detenţiei provizorii, din motive neimputabile inculpaţilor.

Astfel, sub primul aspect, Curtea, a reţinut ca premisă existenţa unor motive verosimile de a crede în săvârşirea de către inculpaţi a faptelor imputate (în condiţiile în care, în privinţa acestora, s-a pronunţat deja, în primă instanţă, o hotărâre de condamnare), constată că unicul caz ce a determinat arestarea preventivă a acestora, în urmă cu aproximativ 3 ani şi 10 luni, respectiv existenţa unui pericol concret pentru ordinea publică, nu mai este de actualitate. În acest sens, Curtea a evidenţiat, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, pe de o parte, gravitatea acuzaţiilor, dacă iniţial poate justifica existenţa unui asemenea pericol, pe măsura trecerii timpului nu mai este suficientă, prin ea însăşi, pentru a-l fundamenta, iar, pe de altă parte, că verificarea periodică a persistenţei acelui pericol este o condiţie sine qua non a legalităţii detenţiei provizorii a unei persoane. Or, în speţă, în afară de gravitatea în sine a acuzaţiilor (indiscutabil ridicată), s-a reţinut că nu se identifică elemente faptice, pertinente şi de actualitate, care să susţină, într-un mod rezonabil, aprecierea că, lăsaţi în libertate, inculpaţii prezintă într-adevăr, şi în prezent, un pericol social concret, care să impună, cu caracter de necesitate, privarea lor de libertate şi să facă inoportună luarea, în ceea ce îi priveşte, a unei măsuri preventive alternative.

Sub cel de-al doilea aspect, Curtea a constatat că măsura arestării preventive nu mai corespunde nici necesităţii de asigurare a bunei desfăşurări a judecăţii, conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile în care, pe de o parte, în cei aproximativ 3 ani şi 10 luni, de derulare a procedurilor judiciare, inculpaţii nu au întreprins nicio acţiune de zădărnicire a aflării adevărului sau de tergiversare a soluţionării cauzei, sens în care evidenţiază că apărările formulate au fost susţinute într-un cadru procesual legal, iar numeroasele probe solicitate au fost încuviinţate spre administrare de către instanţele de judecată, care le-au apreciat utile, iar, pe de altă parte, în prezent, nu există niciun motiv care să îndreptăţească măcar bănuiala că, în viitor, ar intenţiona să procedeze într-un mod contrar acestui comportament procesual corect.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea aspect, Curtea a observat că, în cazul menţinerii măsurii arestării preventive, durata acesteia ar ajunge la 4 ani, ceea ce în cazul inculpatei T.G. ar reprezenta chiar jumătate din durata pedepsei pronunţate de către instanţa de apel a cărei hotărâre a fost casată, transformându-se, atât pentru aceasta, cât şi pentru ceilalţi doi inculpaţi, într-o executare anticipată a unor pedepse care nu le-au fost încă definitiv aplicate.

Curtea nu a împărtăşit opinia Parchetului, în sensul că durata detenţiei provizorii trebuie calculată numai până la pronunţarea hotărârii de condamnare în primă instanţă, întrucât, potrivit legii interne - la respectarea întocmai a căreia face trimitere, ca şi condiţie de legalitate a acelei detenţii, însuşi art. 5 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin folosirea sintagmei "potrivit căilor legale", interpretată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul obligaţiei de respectare inclusiv a normelor naţionale, atât procedurale, cât şi de drept substanţial (a se vedea, în acest sens, deciziile pronunţate în cauzele Pantea c. României şi Assenov c. Bulgariei) - acea hotărâre nu este executorie, iar obligaţia de verificare periodică, din oficiu, nu doar a legalităţii, ci şi a temeiniciei măsurii arestării preventive, este impusă, prin art. 300² C. proc. pen., atât instanţei de fond, cât şi instanţelor de control judiciar ordinar, de apel şi recurs.

Curtea a mai constatat că durata anterior menţionată a devenit excesivă, în condiţiile în care, pe de o parte, astfel cum deja s-a evidenţiat, prelungirea procedurilor judiciare nu s-a datorat vreunui comportament procesual culpabil al inculpaţilor, iar, pe de altă parte, având în vedere cazurile de casare care au motivat decizia instanţei de recurs de trimitere a cauzei spre rejudecare, reluarea judecăţii într-o cale de atac integral devolutivă, inclusiv pe situaţia de fapt, le este imputabilă în mod direct organelor judiciare.

De asemenea, Curtea evidenţiază că, abia la termenul din 11 martie 2013, pentru respectarea dreptului la o apărare efectivă, s-a dispus comunicarea către inculpaţi (cetăţeni maghiari) a unor acte procedurale esenţiale (inclusiv rechizitoriul şi sentinţa primei instanţe), traduse în limba lor maternă, astfel cum aceştia au solicitat şi anterior, fără a se da însă curs cererii lor şi estimează că administrarea probatoriului impus prin decizia de casare va determina prelungirea inevitabilă a judecăţii în faţa instanţei de apel, menţinerea inculpaţilor în stare de arest preventiv, în toată această perioadă, fiind nejustificată, în raport cu toate argumentele deja expuse.

Astfel fiind, Curtea a apreciat că luarea faţă de inculpaţi a unei măsuri preventive alternative suficient de strictă (obligarea de a nu părăsi localitatea, respectiv municipiul Bucureşti, pe raza căruia au precizat că pot locui în perioada următoare, indicând şi adresele) este suficientă, în actualul stadiu procesual al cauzei, pentru asigurarea bunei desfăşurări a judecăţii, iar impunerea unor obligaţii şi restricţii este în măsură să asigure o supraveghere eficientă a comportamentului lor viitor, determinându-i să se prezinte în faţa instanţei, la fiecare chemare şi împiedicându-i să ia legătura unii cu alţii (cu excepţia celor două inculpate, mamă şi fiică, cărora li se vor permite relaţii familiale fireşti), dar şi cu martorii ce urmează a fi audiaţi.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 300² rap. la art. 139 alin. (1) în ref. la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaţilor cu măsura obligării acestora de nu părăsi localitatea (municipiul Bucureşti), impunându-le să respecte obligaţiile prevăzute de art. 145 alin. (1¹) lit. a) - d) şi alin. (1²) lit. c) C. proc. pen. şi atrăgându-le atenţia, potrivit art. 145 alin. (2²) din acelaşi cod, că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii dispuse sau a obligaţiilor anterior menţionate, se va lua din nou faţă de ei măsura arestării preventive.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sub toate aspectele, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform art. 300² C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Bucureşti s-a conformat acestor dispoziţii legale, însă în mod greşit a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive.

De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Conform dispoziţiilor art. 160^b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.

Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M. au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, astfel că se impune menţinerea arestării preventive a inculpaţilor.

Înalta Curte reţine că, de la termenul din 16 ianuarie 2013, când instanţa de recurs a menţinut starea de arest a inculpaţilor, nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menţinerea măsurii.

Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se menţin în continuare şi impun privarea de libertate a inculpaţilor întrucât există indicii suficiente că au săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei.

De asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpaţii fiind bănuiţi că au săvârşit infracţiuni grave, inculpaţii au introdus în ţară droguri de mare risc, cantitatea foarte mare a acelor droguri, respectiv cca. 200 kilograme de cocaină, frecvenţa şi amploarea acestui fenomen infracţional, precum şi consecinţele care s-ar fi produs asupra sănătăţii publice, în situaţia în care acea cantitate de cocaină nu ar fi fost depistată de către organele judiciare.

Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de fond este netemeinică şi nejustificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M., au fost iniţial reţinuţi în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].

Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţiei], în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Bucureşti şi confirmate de Curtea de Apel Bucureşti.

Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.

Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererile inculpaţilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească nu este finalizată - cauza fiind la primul termen după casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor, impunându-se administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpaţilor - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că, în speţă, nu s-a depăşit durata rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la criteriile pe care instanţa europeană le-a definit prin deciziile pronunţate în cauzele Neumeister c. Austriei şi Tomasi c. Franţei, având în vedere complexitatea cauzei, gravitatea infracţiunilor, limitele mari de pedeapsă prevăzute lege pentru acestea, precum şi faptul că măsura obligării de nu părăsi localitatea este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.

Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 11 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 38147/3/2009*/a1(365/2013), privind pe intimaţii inculpaţi P.J.B., T.G. şi T.G.M.

Va casa în parte încheierea recurată, şi în rejudecare, va respinge, ca nefondate, cererile formulate de inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Conform art. 300² şi art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. va constata legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor P.J.B., T.G. şi T.G.M., măsură ce va fi menţinută.

Onorariul interpretului de limbă maghiară, se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 11 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 38147/3/2009*/a1(365/2013), privind pe intimaţii inculpaţi P.J.B., T.G. şi T.G.M.

Casează în parte încheierea recurată, şi rejudecând:

Respinge, ca nefondate, cererile formulate de inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Conform art. 300² şi art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. constată legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor P.J.B., T.G. şi T.G.M., măsură pe care o menţine

Onorariul interpretului de limbă maghiară, se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 880/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 887/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 876/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 877/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs ICCJ. Decizia nr. 879/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs ICCJ. Decizia nr. 880/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 887/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 893/2013. Penal