ICCJ. Decizia nr. 887/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 887/2013
Dosar nr. 7707/1/2012
Şedinţa publică din 14 martie 2013
Asupra recursului penal, în baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 61 din 27 februarie 2012, Tribunalul Arad a schimbat încadrarea juridică din două infracţiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen. în două infracţiuni prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen., l-a achitat pe inculpatul R.V., în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru două infracţiuni prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen. (părţi vătămate C.G. şi R.I.T.).
A constatat că părţile vătămate R.I.T. şi C.G. nu s-au constituit părţi civile în procesul penal şi a restituit inculpatului cuţitul şi toporul.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în esenţă, Tribunalul Hunedoara l-a condamnat pe inculpatul R.V., prin Sentinţa penală nr. 160 din 05 mai 1999, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 524 din 09 februarie 2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la o pedeapsă de 1 an şi 2 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. şi la două pedepse de câte 2 luni pentru două infracţiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen., pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare fiind executată integral în perioada 11 martie 1998 - 10 mai 1999.
Prin Hotărârea R. conta României pronunţată la data de 16 decembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis plângerea condamnatului R.V. şi a constatat încălcarea art. 3, art. 13, art. 5 paragrafele (1), (3), (4) şi (5), art. 6 paragrafele (1), (2) şi (3) lit. c), art. 8 şi art. 34 din Convenţie de către organele judiciare române în derularea procedurilor desfăşurate faţă de reclamant şi drept urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 882 din 06 decembrie 2010, a admis cererea de revizuire formulată de acesta, dispunând rejudecarea cauzei de către prima instanţă, întrucât continuau să-şi producă efectele încălcările drepturilor garantate de Convenţie, sens în care s-a arătat că instanţele naţionale nu i-au ascultat mama, vecinii şi avocatul lui R.V., motiv pentru care în vederea asigurării dreptului său la apărare se impune administrarea acestui probatoriu.
Prin Sentinţa penală nr. 933 din 24 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Arad, unde, în baza probelor administrate în cursul urmării penale şi în rejudecare, respectiv procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesul-verbal de percheziţie domiciliară, buletinul de analiză nr. 16 din 04 februarie 1998, declaraţiile martorilor, ale părţii vătămate, ale inculpatului, s-a reţinut că, la data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, un echipaj de poliţie din Hunedoara l-a imobilizat şi condus pe inculpatul R.V. împreună cu martorul Ş.I.P. şi un bărbat rămas neidentificat la sediu, întrucât în apropierea locului în care a fost depistat acesta s-a găsit o sticlă de 1/2 1 de culoare verde, în care se afla o substanţă de culoare argintie, care potrivit buletinului de analiză nr. 16 din 04 februarie 1998 conţinea 2,040 kg mercur.
În cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, nesemnat de poliţişti, martori asistenţi şi inculpat, s-a menţionat că acesta din urmă deţinea o sticlă cu mercur, motiv pentru care s-a încercat identificarea şi percheziţionarea sa corporală, moment în care a aruncat sticla la o distanţă de doi metri de locul în care se afla. Condus la sediul poliţiei, inculpatul a fost reţinut până a doua zi, perioadă în care a fost ascultat de două ori, inclusiv în prezenţa unui avocat, ocazie în care a arătat că, îndreptându-se spre casă, a fost imobilizat în apropierea Hotelului R. cu cătuşe de lucrătorii de poliţiei, care l-au lovit cu picioarele, imputându-i că îi aparţine sticla cu mercur ce a fost găsită în acelaşi loc, deşi nu cunoştea nimic de provenienţa acesteia, motiv pentru care nu îşi explică de ce martorii B.M.I.V. şi Ş.I.P. au declarat în sens contrar.
Audiat fiind martorul Ş.I.P. a susţinut că persoana care îl însoţea pe inculpat a fost implicată într-o bătaie, motiv pentru care au intervenit lucrătorii poliţiei, ridicându-i pe toţi, inclusiv pe el, iar în momentul imobilizării inculpatului R.V. nu a observat ce făcea acesta, în timp ce martorul B.M.I.V., decedat până la reluarea judecăţii cauzei, a declarat că aflându-se în apropierea Hotelul R. a văzut când inculpatul refuza să se legitimeze, cât şi să fie percheziţionat de poliţiştii şi la un moment dat şi-a deschis fermoarul hainei, scoţând o sticlă verde pe care a aruncat-o la o distanţă de 2 m.
Martorii R.M. şi B.M.I., implicaţi în depistarea în flagrant a inculpatului, au susţinut la urmărire penală, că acesta făcea trafic cu mercur, iar la momentul prinderii sale a aruncat pe jos o sticlă cu mercur, poziţie menţinută, în rejudecare, doar de cel din urmă martor care însă a menţionat că sticla a fost abandonată într-un alt moment, celălalt, nuanţându-şi declaraţiile, a precizat că nu a participat la prinderea lui R.V., precum şi că sticla cu mercur a fost găsită sub banca pe care a stat inculpatul.
Au fost ascultaţi, în rejudecare, în calitate de martori şi poliţiştii S.D., D.C., J.M., M.F., H.M., P.A. care au fost repartizaţi să supravegheze zona în care urma să fie depistat inculpatul, însă aceştia au susţinut că nu pot confirma cele menţionate în procesul-verbal de prindere în flagrant, întrucât nu au observat momentul prinderii lui R.V., sticla cu mercur văzând-o pentru prima dată la sediul poliţiei.
Imposibilitatea prelevării urmelor papilare de pe sticlă, cerere ce a fost formulată de inculpat în sprijinul apărării sale, dar şi declaraţiile contradictorii ale martorilor privind modul şi locul în care a fost aruncată, precum şi faptul că a rămas neidentificat cumpărătorul, constituie elemente ce au fost apreciate de instanţa de fond, în rejudecare, că îi profită inculpatului, neputând astfel să fie răsturnată prezumţia sa de nevinovăţie.
Ulterior expirării duratei reţinerii inculpatului, acesta a fost citat cu mandat de aducere, motiv pentru care, la data de 11 martie 1998, ora 06,00, lucrătorii de poliţie B.N., C.G. şi E.E. s-au deplasat la domiciliul lui, fără a avea asupra lor mandatul de aducere, unde pătrunzând în camera sa au fost refuzaţi de R.V. să-i însoţească la Deva pentru a da o declaraţie întrucât nu i-au prezentat niciun act procedural în acest sens, motiv pentru care au fost ameninţaţi cu un briceag să părăsească locuinţa, spunându-li-se totodată că se va prezenta singur, la procuror, la ora 11,00.
În jurul orei 07,00, au revenit la locuinţa inculpatului lucrătorii de poliţie, însoţiţi de alţi colegi, acesta acceptând să-i însoţească, dar numai împreună cu o echipă de televiziune a unui post local şi un avocat. În timp ce o parte dintre poliţişti s-au deplasat la sediul Baroului Hunedoara pentru aducerea avocatului din oficiu, L.P., alţii, îmbrăcaţi civil şi cu o cameră de filmat, prezentându-se ca angajaţi ai televiziunii, l-au convins pe inculpat să coboare la autoturism, unde acesta a înţeles că a fost înşelat, motiv pentru care a fugit în apartamentul său.
Ajuns în apartament s-a înarmat cu un topor, iar ulterior a refuzat să-i însoţească pe poliţişti întrucât nu aveau asupra lor mandatul de aducere, ocazie cu care aceştia s-au înţeles din priviri să-1 imobilizeze, moment în care inculpatul a căzut peste partea vătămată R.M., iar toporul avut asupra sa a tăiat agenda pe care poliţistul o ţinea băgată în cureaua pantalonilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în Hotărârea R. contra României că la data evenimentelor dispoziţiile art. 183 şi art. 184 C. proc. pen. nu permiteau autorităţilor să prindă o persoană şi să o împiedice să circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puţin să pătrundă în acest scop în domiciliul său fără mandat de percheziţie, motiv pentru care prinderea cu forţa a reclamantului, la data de 11 martie 1998, în lipsa unui mandat de arestare, după ce în prealabil au intrat în forţă în apartamentul său, rămânând în interior timp de mai multe ore au reprezentat o încălcare a prevederilor art. 5 parag. 1 din Convenţie. Ca atare, instanţa de fond a constatat că acţiunile lucrătorilor poliţiei de pătrundere în locuinţa inculpatului, de prindere şi imobilizare, în baza mandatului de aducere care însă nu a fost prezentat, aşa cum rezultă din declaraţiile tuturor lucrătorilor poliţiei, au fost abuzive.
În aceste condiţii, acţiunile lor abuzive s-a apreciat că nu mai pot fi considerate ca fiind ale autorităţii statului, motiv pentru care nu se mai bucură de protecţia specială acordată de legiuitor prin incriminarea infracţiunii de ultraj, împrejurare care a atrage schimbarea încadrării juridice în infracţiunii de ameninţare a părţilor vătămate C.G. şi R.I.
S-a constatat că ameninţarea cu briceagul a părţii vătămate C.G. nu este dovedită, în condiţiile în care inculpatul trezit din somn la ora cinci dimineaţa de trei poliţişti, fără a cunoaşte motivul prezenţei acestora în locuinţa sa şi a-i fi prezentat un act scris, a avut o reacţie de apărare, proporţională cu starea sa psihică.
S-a mai reţinut că intenţia acestuia nu a fost aceea de a limita libertatea lucrătorilor de poliţie şi de a-i împiedica să-şi desfăşoare activitatea, ci de a se apăra în cazul în care ar fi fost agresat de partea vătămată, aşa cum rezultă din declaraţiile acesteia, ale martorilor E.E. şi B.N., ale inculpatului şi mamei sale. Şi în cazul infracţiunii de ameninţare a părţii vătămate R.I. s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive întrucât niciunul dintre lucrătorii poliţiei care au participat la imobilizarea inculpatului nu au putut confirma că acesta a scos toporul sau că ar fi făcut vreun gest prin care să o lovească pe partea vătămată. În încercare de a fi imobilizat, potrivit declaraţiilor martorilor P.L., P.M., P.I., inculpatul a fost prins de braţe de lucrătorii poliţiei, care au căzut peste partea vătămată R.I., lama toporului tăind agenda pe care acesta o avea la cureaua pantalonilor.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad care făcând referire la probatoriul administrat în cauză, inclusiv la urmărire penală a criticat soluţia de achitare a inculpatului sub aspectul infracţiunilor reţinute în sarcina sa, inclusiv schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de ultraj în cea de ameninţare.
Prin Decizia penală nr. 181/A din 02 octombrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondat apelul parchetului, reţinând că evaluarea materialului probator trebuie făcută în raport de poziţia de nerecunoaştere a inculpatului şi de constatările Curţii Europe a Drepturilor Omului din Cauza R. împotriva României.
În legătură cu procesul-verbal de prindere în flagrant care constituie principalul mijloc de probă al acuzaţiei de trafic de mercur s-a constatat că hotărârea Curţii europene a statuat că s-a realizat cu încălcarea legislaţiei interne, întrucât actul nu a fost semnat de martori şi inculpat, împrejurare care alături de altele aspecte s-a reţinut că încalcă principiul procesului echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, motiv pentru care a fost înlăturat, cu menţiunea că nu poate fi avut la în vedere la stabilirea împrejurărilor de fapt.
La data de 28 ianuarie 1998, organele de poliţie l-au audiat, în calitate de martor ocular, pe Ş.I.P. care a văzut persoana ce-l însoţea pe R.V. lovind un cetăţean în stare de ebrietate, iar când au intervenit organele de poliţie nu a observat ce a făcut inculpatul, pentru ca în rejudecare martorul să-şi menţină declaraţiile iniţiale precizând că nu a constatat ca inculpatul să arunce o sticlă de sub haină, în momentul în care a fost ridicat, fără utilizarea forţei, de către poliţişti, motiv pentru care s-a reţinut că susţinerile acestuia nu confirmă acuzaţiile.
S-a constatat că martorul B.M.I.V., audiat doar în cursul urmăririi penale din cauza intervenirii decesului său, a precizat că aflându-se lângă hotelul R. a observat mai mulţi cetăţeni adunaţi, printre care şi doi poliţişti care încercau să-l legitimeze pe R.V., care s-a opus inclusiv la percheziţionare pentru ca la un moment dat să-şi deschidă fermoarul de la hanoracul de culoare vişinie şi să arunce o sticlă verde la o distanţă de circa 1 - 2 metri.
Audiaţi au fost şi martorii B.M.I. şi R.M., poliţiştii care au încheiat procesul-verbal de constatare a infracţiunii, primul menţinându-şi declaraţiile date la urmărire penală conform cărora inculpatul R.V. a lăsat să-i cadă de sub haină sticla ce conţinea mercur în momentul în care a coborât din autoturism B. în care se afla persoana care trebuia să-l cumpere, în timp ce celălalt martor în depoziţia de la instanţă a făcut afirmaţii diferite pe aspectele esenţiale sens în care a arătat că sticla a fost găsită sub banca pe care a stat inculpatul şi întrucât nu a participat la prinderea şi imobilizarea acestuia, fiind însărcinat cu supravegherea zonei în care urma să aibă loc tranzacţia, nu a văzut ca R.V. să-şi fi desfăcut haina în timpul busculadei şi să fi dat drumul la sticla de mercur, aşa cum a precizat însă la urmărire penală.
Cu ocazia rejudecării li s-au luat depoziţii şi martorilor Ş.D., D.C., J.M., M.F., H.M., P.A., poliţişti în cadrul I.P.J. Hunedoara.
Martorii Ş.D. şi D.C. au arătat că au semnat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, deşi nu au participat la reţinerea inculpatului întrucât se aflau în hotel, iar sticla cu mercur doar la sediul poliţiei, fără să poată oferi explicaţii cu privire la motivul pentru care procesul-verbal nu a fost semnat de inculpat şi martori, în timp ce martorul M.F., care fusese repartizat pentru a supraveghea o cale de acces în parc, a semnat la rândul său procesul-verbal cu toate că nu a constatat personal cele întâmplate ci i-au fost povestite de colegii săi, aspect susţinut şi de martorul H.M., care a precizat că a nu a semnat în calitate de organ constatator, ci de lucrător al poliţiei căruia i-a revenit sarcina supravegherii parcului.
Martorul J.M. a relatat că nu a semnat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante întrucât nu avea competenţă în acest sens, iar cu privire la procedura de ridicare a amprentelor a arătat că se realiza de cei de la criminalistic, iar martorul P.A., din locul unde s-a aflat, a fost imposibil să vadă momentul reţinerii inculpatului şi al aruncării sticlei pe jos, pe care însă a primit-o la sediul poliţiei pentru a o cântări, semnând procesul-verbal în calitate de persoană repartizată la acţiunea de prindere în flagrant.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că nu au fost realizate fotografii sau filme judiciare cu ocazia flagrantului, nefiind cerută nici asistenţa unor martori, deşi în parc au fost mai multe persoane, iar şase dintre poliţiştii care au semnat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nu au văzut momentul prinderii şi imobilizării inculpatului şi dacă avea asupra sa sticla cu mercur, singurii martori care a susţinut că l-au observat când a lăsat să-i cadă pe jos sticla sunt B.M.I.V. şi B.M.I., în timp ce poliţistul R.M., audiat în condiţii de contradictorialitate, în rejudecare, a arătat că a văzut doar când s-a produs busculada că inculpatul a fost dat cu spray, apoi imobilizat şi încătuşat, declaraţiile acestora din urmă martori fiind singurele mijloace de probă care confirmă situaţia de fapt din rechizitoriu.
S-a reţinut că din motive obiective martorul B.M.I.V. nu a putut fi audiat direct de instanţă, motiv pentru care inculpatul nu a avut posibilitatea să-i adreseze întrebări, situaţie în care s-a apreciat mărturia sa trebuie coroborată cu alte probe pentru a se considera că reflectă în mod real cele întâmplate.
Cu privire la declaraţiile de la urmărire penală ale martorilor B.M.I. şi R.M. s-a constatat că există contradicţii în legătură cu momentul în care inculpatul a aruncat pe jos sticla cu mercur, primul arătând că îndată ce s-a dat jos din maşină, iar celălalt în timp ce se afla pe bancă, pentru ca referitor la susţinerile martorului B.M.I. să se mai reţină că trebuie evaluate cu multă prudenţă deoarece situaţia sa este similară cu cea a celor şase poliţişti semnatari ai procesul-verbal de flagrant, care au arătat în faţa instanţei de rejudecare că nu au asistat efectiv la prinderea şi imobilizarea lui R.V., declinându-şi astfel orice răspundere în legătură cu cele consemnate.
S-au avut în vedere declaraţiile din rejudecare ale martorului R.M. care nu a l-a observat pe inculpat să arunce vreo sticlă, dar şi cele ale martorului ocular Ş.I.P., care în mod constant nu a confirmat acuzaţiile din rechizitoriu, ci, dimpotrivă apărările inculpatului.
S-a mai constatat că pentru prinderea în flagrant a inculpatului organele de urmărire penală au pus în aplicare un plan bine stabilit, sens în care într-o primă etapă, unul sau doi investigatori sub acoperire s-au întâlnit cu acesta într-un bar din Hunedoara, pretinzând că sunt interesaţi să cumpărare mercur stabilind o întrevedere ulterioară, pentru ca în cea de-a doua fază să fie prins inculpatul în locul în care s-a organizat flagrantul, aspecte care nu au fost reţinute nici de organele de poliţie în procesul-verbal şi nici de procuror cu ocazia întocmirii rechizitoriului, omisiunea justificată de împrejurarea că la data evenimentelor (ianuarie 1998), tehnica de investigare sub acoperire nu era reglementată în vreun act normativ, iar declaraţiile martorilor cu identitate protejată nu se regăseau în mijloacele de probă prevăzute de lege, motiv pentru care se impune înlăturarea ca nelegale a celor două procese-verbale de consemnare a susţinerilor acestor martori.
În acest context, s-a concluzionat că mijloacele de probă administrate nu pot fundamenta dincolo de orice echivoc implicarea inculpatului în comiterea infracţiunii de trafic de substanţe toxice motiv pentru care este corectă soluţia de achitare în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte acuzaţia de ultraj s-a reţinut că prin mandatul de aducere s-a ordonat aducerea lui R.V. la sediul parchetului pentru data de 11 martie 1998 în vederea ascultării în dosarul de trafic de stupefiante, emiterea acestui act procedural, fiind justificată de faptul că acesta nu s-a prezentat la organele de poliţie pentru a depune actele medicale pe care a declarat la data de 29 ianuarie 1998 că le deţine, când a fost audiat în calitate de învinuit.
Problema care s-a ridicat în legătură cu refuzul inculpatului de a-i însoţi pe poliţişti a fost cea a temeiului legal în care aceştia au acţionat în forţă pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de aducere.
Instanţa de apel a constatat că la data evenimentelor dispoziţiile procesual penale nu permiteau organelor de executare să folosească constrângerea pentru executarea unui mandat de aducere, alin. (31) al art. 184 C. proc. pen., fiind introdus prin Legea nr. 281/2003 (art. I pct. 121).
Deşi poliţiştii se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, le-au îndeplinit cu depăşirea limitelor prevăzute de lege, în condiţiile în care prevederile art. 184 alin. (2) C. proc. pen. permiteau doar încheierea unui proces-verbal nu şi executarea prin constrângere a mandatului de aducere, motiv pentru care cele două părţi vătămate nu mai beneficiază de protecţia specială conferită de norma de incriminare prevăzută de art. 239 C. pen., ci doar de protecţia dispoziţiilor art. 193 C. pen., astfel că s-a apreciat că justificat prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice în două infracţiuni de ameninţare.
S-a reţinut că din procesul-verbal de constatare, declaraţiile poliţiştilor, actele medicale rezultă că inculpatul este o persoană predispusă la reacţii agresive pe fondul unei tulburări psihice, context în care evaluarea reacţiei sale la acţiunile părţilor vătămate impune să fie avut în vedere şi acest aspect.
În aceste condiţii, pe fondul tulburării de comportament, inculpatul care a avut reprezentarea că acţiunea de pătrundere în locuinţa sa şi încercarea de-al aduce cu forţa la parchet sunt nelegale, a răspuns de o manieră ce se circumscrie din punct de vedere obiectiv unor acte de ameninţare, respectiv s-a înarmat cu un cuţit, iar apoi cu un topor, dar care din perspectivă subiectivă nu a reflectat, în opinia instanţei de apel, intenţia specifică acestei infracţiuni, motiv pentru care s-a considerat că şi soluţia de achitare dispusă în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. de judecătorul fondului este corectă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, care invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen., a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului în sensul audierii martorilor cu identitate protejată, întrucât în mod greşit instanţa de prim control judiciar a respins încuviinţarea probei testimoniale motivând că este neutilă şi pertinentă cauzei în raport de momentul procesual la care a fost solicitată.
În subsidiar, s-a criticat greşita schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunile de ultraj în infracţiunile de ameninţare, în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă că acţiunile inculpatului R.V. de la data de 11 martie 2008 se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 239 C. pen., precum şi grava eroare de fapt comisă în cauză prin achitarea inculpatului pentru toate acuzaţiile reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara este fondat în limitele şi pentru considerentele următoare:
Potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) teza ultimă C. proc. pen., când este necesară administrarea de probe, Înalta Curte, admiţând recursul, dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.
În speţă, aşa cum rezultă din materialul probator administrat atât la urmărire penală cât şi în rejudecare la instanţa de fond, la data săvârşirii presupusei fapte de trafic de stupefiante, anterior imobilizării inculpatului R.V. de către organele de poliţie, acesta a coborât dintr-un autoturism marca B., lângă care potrivit susţinerilor constante ale unora dintre martorii audiaţi în cauză ar fi aruncat sticla cu mercur.
În acest context, instanţa de prim control judiciar era obligată în limitele efectului integral devolutiv prevăzut de art. 371 C. proc. pen. să examineze cauza sub toate aspectele, inclusiv pe bază de probe noi administrate în faţa sa în scopul aflării adevărului, cu atât mai mult cu cât a constatat existenţa anumitor inadvertenţe cu privire la locul şi momentul în care s-ar fi aruncat pe jos sticla cu mercur, împrejurare care făcea necesară şi audierea persoanelor din autoturismul B. care ar fi putut oferi informaţii de natură a lămuri acest aspect.
Ca atare, solicitarea procurorului de suplimentare a probatoriului cu proba testimonială privind cele două persoane care au fost alături de inculpatul în autoturismul B. înainte de apariţia organelor de poliţie este justificată, dat fiind că instanţa de apel în virtutea rolului activ era obligată să lămurească împrejurările faptice pe bază de probe, în condiţiile în care rejudecarea cauzei s-a dispus de instanţa supremă urmare a admiterii cererii de revizuire întemeiată de inculpat pe condamnarea statului român de către Curtea Europeană, care prin Hotărârea R. contra României din 16 decembrie 2008 a statuat printre altele că instanţele naţionale au încălcat principiul rolului activ prin neadministrarea completă a probatoriului.
Aşadar, Înalta Curte considerând că persoanele indicate de parchet în cererea de suplimentare a probatoriului ar putea avea cunoştinţă despre împrejurări de natură a servi la aflarea adevărului constată că se impune audierea acestora în calitate de martori conform procedurii de drept comun prevăzută în art. 84 - art. 86 C. proc. pen., urmând ca valoarea probatorie a respectivelor declaraţii testimoniale să fie apreciată prin raportare la ansamblul probelor administrate în cauză, cu consecinţa reţinerii ca temei al soluţiei ce se va pronunţa sau, după caz, a înlăturării acestora.
Pentru considerentele dezvoltate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. (2) lit. d) C. proc. pen., va admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, casând hotărârea atacată, va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, instanţă care va examina şi celelalte critici ale parchetului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 181/A din 2 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 2090/1/2010, privind pe inculpatul R.V.
Casează decizia atacată şi trimite spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în suma de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 881/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 893/2013. Penal → |
|---|
