ICCJ. Decizia nr. 879/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 879/2013
Dosar nr. 7492/2/2012
Şedinţa publică din 13 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 441/F din 05 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În baza art. 130 şi urm. din Legea nr. 302/2004 rep. s-a recunoscut Sentinţa nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentinţa nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel din Milano, prin care cetăţeanul român V.M. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare şi 16.000 euro amendă, precum şi interdicţia perpetuă de la funcţiile publice, interdicţia legală în timpul executării pedepsei şi interdicţia perpetuă de la funcţiile din toate şcolile de orice grad, ca şi de la serviciile în instituţii publice sau private frecventate cu precădere de minori.
S-a dispus transferarea condamnatului V.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. pe durata executării pedepsei s-au interzis condamnatului V.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. s-au interzis condamnatului V.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.
S-a dedus perioada executată de la data de 31 martie 2009 la zi. S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 05 octombrie 2012, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost înregistrată, sub nr. 7492/2/2012, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 rep. prin care s-a solicitat recunoaşterea Sentinţei nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentinţa nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel din Milano, privind pe cetăţeanul român V.M. şi transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul solicitant. La dosarul cauzei au fost depuse adresa nr. 3530496 din 23 aprilie 2012 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, adresa nr. 1905982/11 din 20 aprilie 2012 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte, adresa nr. 18206/2012/EM din 16 martie 2012 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară - Serviciul cooperare judiciară internaţională în materie penală, adresa nr. TCE 033.006.005-2004/RM a Ministerului Justiţiei al Republicii Italia, referat asupra faptelor infracţionale atribuite lui V.M., procesul-verbal în care este consemnat acordul condamnatului la transferare, dispoziţiile legale aplicabile, certificat privind situaţia executării pedepsei, Sentinţa nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano şi Sentinţa nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel din Milano.
În conformitate cu dispoziţiile art. 152 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 rep., Curtea a procedat la încunoştinţarea persoanei condamnate V.M. despre obiectul prezentei cauze şi termenul fixat la Penitenciarul Vigevano - Republica Italia.
Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea a constatat următoarele:
Tribunalul Ordinar din Milano, prin Sentinţa nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentinţa nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel din Milano, a condamnat pe cetăţeanul român V.M. la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare şi 16.000 euro amendă, precum şi interdicţia perpetuă de la funcţiile publice, interdicţia legală în timpul executării pedepsei şi interdicţia perpetuă de la funcţiile din toate şcolile de orice grad, ca şi de la serviciile în instituţii publice sau private frecventate cu precădere de minori, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 81 C. pen.v., 110/600bis alin. (1), alin. (3) n 4, 5, 6, 8-4, art. 1 şi 7 din Legea nr. 75/58.
În fapt s-a reţinut, în esenţă, că, în perioada noiembrie 2008 - 31 martie 2009, condamnatul V.M., împreună cu alte persoane, la Milano, Arluno şi în alte localităţi, a înlesnit, exploatat şi favorizat prostituţia a patru femei, dintre care una minoră, inducându-le să vină din România în Italia pentru a se prostitua, conducându-le la locul în care se prostituau, controlând activitatea acestora şi ridicând banii proveniţi din această activitate, fapte comise prin violenţă şi ameninţare în dauna mai multor persoane, inclusiv rude pe linie ascendentă.
Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004 rep., transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni. d) transferul este consfinţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acestuia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentatul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care s-a refugiat în statul de executare al cărui resortisant este. e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Examinând dosarul cauzei, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 302/2004 rep.
Astfel, condamnatul V.M. este cetăţean român, conform datelor transmise de Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte şi Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, hotărârea de condamnare sus-menţionată este definitivă de la data de 03 mai 2011, a fost arestat de la data de 31 martie 2009 la zi, iar durata condamnării se împlineşte la data de 30 septembrie 2015.
De asemenea, transferul a fost consimţit de condamnatul V.M. în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Totodată, Curtea a constatat că şi condiţia dublei incriminări este îndeplinită, faptele reţinute în sarcina condamnatului V.M. prin hotărârea de condamnare sus-menţionată având corespondent în legislaţia penală română, în sensul că întrunesc, în drept, elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
De asemenea, statul român şi statul italian, s-au pus de acord asupra acestei transferări, Republica Italiană, prin declaraţia dată folosindu-se de dreptul acordat de art. 3 parag. 3 din Convenţia de la Strasbourg, excluzând procedura conversiei pedepsei, prevăzută la art. 9 parag. 1b şi 11.
Ca atare, Curtea a constatat că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 rep., că felul şi durata pedepsei principale aplicate condamnatului V.M. nu sunt incompatibile cu legislaţia naţională, astfel că a recunoscut Sentinţa nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentinţa nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel din Milano. Curtea a avut în vedere şi împrejurarea că din procesul-verbal de audiere a condamnatului V.M. rezultă că acesta a solicitat continuarea executării pedepsei în România, reinserţia sa socială şi reabilitarea putând fi realizate prin transferarea sa în statul de origine. În ceea ce priveşte pedeapsa complementară aplicată condamnatului V.M. prin hotărârea de condamnare sus-menţionată, Curtea a constatat că aceasta este compatibilă cu legislaţia naţională în ceea ce priveşte natura şi conţinutul, având corespondent în legislaţia penală română în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., însă nu corespunde sub aspectul duratei, care potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. este de maxim 10 ani.
Deşi Republica Italia a exclus procedura conversiei pedepsei, în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei complementare, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 10 pct. 2 din Legea nr. 76/1996 pentru ratificarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, conform cărora, dacă durata sancţiunii aplicată prin hotărârea de condamnare este incompatibilă cu legislaţia statului de executare, acesta poate prin hotărâre să adapteze această sancţiune la cea prevăzută de propria sa lege.
Ca atare, pentru considerentele expuse, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Pe cale de consecinţă, în baza art. 130 şi urm. din Legea nr. 302/2004 rep. a recunoscut Sentinţa nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentinţa nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel din Milano, prin care cetăţeanul român V.M. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare şi 16.000 euro amendă, precum şi interdicţia perpetuă de la funcţiile publice, interdicţia legală în timpul executării pedepsei şi interdicţia perpetuă de la funcţiile din toate şcolile de orice grad, ca şi de la serviciile în instituţii publice sau private frecventate cu precădere de minori. A dispus transferarea condamnatului V.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare.
Având în vedere dispoziţiile hotărârii de condamnare, în baza art. 71 C. pen. pe durata executării pedepsei a interzis condamnatului V.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 65 C. pen. a interzis condamnatului V.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale, a dedus perioada executată de la data de 31 martie 2009 la zi, a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
Sentinţa a fost recurată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin motivele de recurs, Ministerul Public a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi în rejudecare să se dispună recunoaşterea şi punerea în executare şi a pedepsei amenzii în cuantum de 16.000 euro aplicată prin hotărârea străină de condamnare, invocând Recursul în interesul legii nr. 3/2012, pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a recunoscut în totalitate Sentinţa nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentinţa nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel din Milano, prin care cetăţeanul român V.M. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare şi la 16.000 euro amendă, precum şi interdicţia perpetuă de la funcţiile publice, interdicţia legală în timpul executării pedepsei şi interdicţia perpetuă de la funcţiile din toate şcolile de orice grad, ca şi de la serviciile în instituţii publice sau private frecventate cu precădere de minori, şi s-a dispus transferarea condamnatului V.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare.
Cu privire la pedeapsa de 16.000 euro amendă, Înalta Curte reţine însă că, punerea în executare a acestei sancţiuni, urmează a fi făcută potrivit legislaţiei naţionale, de către instanţa de executare, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel Bucureşti.
Astfel, referitor la executarea pedepsei de 16.000 euro amendă, Înalta Curte constată că, aceasta se va realiza potrivit dispoziţiilor art. 418 C. proc. pen. cu referire la art. 425 C. proc. pen., privind punerea în executare a amenzii penale, care prevăd că. "Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii".
"Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut în alineatul precedent, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare".
"În caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul arătat în alin. (1) sau de neplată a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii."
Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 441/F din 05 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă V.M.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în sumă de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 441/F din 05 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă V.M.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în sumă de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 877/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 880/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
