ICCJ. Decizia nr. 941/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 941 /20 13
Dosar nr. 1360/2/2013
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2013
Asupra cauzei penale de faţă constată că:
Prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 632/P/2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 249 C. pen. şi art. 250 C. pen. faţă de procurorul militar colonel D.V. şi comisarii şefi de poliţie judiciară P.I. şi P.F.R., din cadrul D.N.A., întrucât faptele nu există.
Pentru a pronunţa această soluţie, procurorul a reţinut următoarele:
Prin plângerea penală adresată la data de 2 iulie 2012, R.V., ofiţer de jandarmi, a solicitat cercetarea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 249 C. pen. şi art. 250 C. pen. a procurorului militar D.V. din cadrul D.N.A. şi a comisarului şef de poliţie judiciară P.I., imputându-le, în esenţă, abuzurile comise cu ocazia instrumentării unei cauze penale.
Ulterior, la data de 12 septembrie 2012, la dosar a fost ataşată o plângere cu conţinut similar adresată ministrului justiţiei şi remisă parchetului spre competentă soluţionare.
La data de 10 iulie 2012, o plângere cu obiect identic a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, sub nr. 61 /P/2012.
Prin ordonanţa din 18 iulie 2012, secţia parchetelor militare a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe procurorul militar D.V. în favoarea secţiei de urmărire penală şi criminalistică motivat de faptul că ofiţerii de poliţie judiciară reclamaţi prin aceeaşi plângere, respectiv comisar şef P.I. şi comisar şef P.F.R. nu au calitatea de miliar activ, fiind incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. proc. pen.
Dosarul a fost înregistrat în evidenţele secţiei de urmărire penală şi criminalistică sub nr. 682/P/2012 la data de 23 iulie 2012, iar prin rezoluţia din 25 septembrie 2012 s-a dispus conexarea acestuia la Dosarul nr. 623/P/2012, având în vedere identitatea de obiect dintre cele două cauze penale.
Din examinarea plângerilor cu conţinut identic adresate diverselor instituţii judiciare, precum şi a actelor anexate de petent rezultă, în esenţă, că acesta este nemulţumit de faptul că deşi începând cu anul 2008 este cercetat de D.N.A. în două dosare penale, respectiv nr. 57/P/2008 şi nr. 78/P/2008, până la această dată nu s-a dispus vreo soluţie în respectivele cauze penale. Îi acuză totodată atât pe procurorul militar, cât şi pe cei doi ofiţeri de poliţie judiciară menţionaţi supra că ar fi exercitat presiuni asupra sa şi a altor colegi cu ocazia audierilor, că au fost ameninţaţi şi jigniţi, aceste atitudini circumscriindu-se elementelor constitutive ale infracţiunilor sesizate.
Cu ocazia audierii de către procuror, persoana vătămată şi-a sintetizat nemulţumirile: „perioada foarte lungă de timp respectiv patru ani de cercetare a actelor premergătoare”, precum şi la „obiectul şi numărul dosarelor, modalitatea abuzivă de cercetare a actelor premergătoare”, aceste fapte „întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 246, 248, 249, 250”, declaraţia fiind dată în prezenţa apărătorului ales.
În urma unor verificări efectuate la D.N.A., a rezultat că R.V. este cercetat într-o singură cauză penală, înregistrată sub nr. 78/P/2008, ce are ca obiect plângerea penală formulată împotriva sa de numita B.V., care îl acuză pe ofiţer de săvârşirea infracţiunii de şantaj, contând în aceea că, în anul 2007, sub ameninţarea că i-ar publica pe internei fotografii compromiţătoare (intime), i-ar fi pretins şi primit în mod repetat diferite sume de bani. S-a mai stabilit că emiterea unor corespondenţe, s-a datorat unei erori materiale. La plângerea iniţială, pe timpul cercetărilor, sus-numita a depus ulterior, completări, dând şi declaraţii, din care rezultă că în unitatea militară din care face parte ofiţerul s-au comis o serie de fapte penale legate de emiterea unor adeverinţe de salariu false, folosite în scopul acordării pe nedrept a unor credite de o unitate bancară, în această reţea fiind implicate multe cadre militare, printre care şi R.V.
Pe cale de consecinţă, procurorul militar a extins cercetările cu privire la toate infracţiunile sesizate, constatându-se că ar fi fost falsificate peste 600 de astfel de documente (adeverinţe). De asemenea, a extins investigaţiile şi cu privire la alte presupuse fapte de corupţie specifice relaţiei dintre ofiţer şi inspectorul şef al unităţii, existând indicii că acesta face parte dintr-un grup de cadre militare care au beneficiat de protecţia interesată din punct de vedere material a şefului inspectoratului de jandarmi.
Fireşte că amploarea cercetărilor a generat un volum mare de activităţi ce justifică durata mare de timp necesară finalizării cauzei penale.
Este de precizat faptul că persoana pretins vătămată în drepturile sale a formulat plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală dispuse de procuror, aceasta fiind respinsă ca neîntemeiată prin ordonanţa din 2 mai 2012 a procurorului şef al secţiei de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari din cadrul D.N.A.
La plângerile adresate instituţiilor judiciare ofiţerul a anexat declaraţiile date în faţa unui notar de câteva cadre militare care confirmă faptul că atât ele cât şi petiţionarul „pe tot parcursul audierii au fost puse sub presiune şi ameninţare de către procuror şi de comisarii de poliţie”. Aceste declaraţii nu au nicio relevanţă din moment ce respectivele cadre militare, la rândul lor, sunt cercetate în respectiva cauză penală, ele reprezentând de fapt, încercări de apărare de o eventuală răspundere penală.
Se observă că declaraţiile anexate sunt identice şi ele reprezintă aprecieri cu caracter general cu privire la atitudinea pretins abuzivă a anchetatorilor, ele necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă.
În contextul evocat, mijloacele folosite de anchetatori, circumscrise regulilor tacticii criminalistice de ascultare a persoanelor, sunt percepute diferit, funcţie de personalitatea, temperamentul, educaţia acestora şi nu pot face obiectul evaluării.
Din examinarea tuturor înscrisurilor depuse, inclusiv articole critice la adresa procurorului militar, se poate concluziona, în opinia procurorului, că demersul petentului de a reclama magistratul şi, respectiv, ofiţerii de poliţie, constituie, fie un mijloc de inducere a unei aparente stări de duşmănie, care ulterior să fie valorificată drept temei al unei cereri de recuzare a persoanelor reclamate, fie un moment de decompresiune psihologică, care urmează audierii.
În aceste condiţii, este evidentă lipsa oricărui indiciu privind neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea în mod defectuos a vreunui act de către procurorul militar şi ofiţerii de poliţie reclamaţi, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, care să fi cauzat o vătămare a intereselor legale ale petiţionarului.
Pentru aceleaşi considerente, dar şi faţă de principiul specializării incriminării penale, de vreme ce, din motivele arătate, nu există infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, care are caracter general şi subsidiar în raport de celelalte modalităţi consacrate de lege, nu pot exista nici faptele prevăzute de art. 248 C. pen., art. 249 C. pen. şi art. 250 C. pen.
Faţă de cele ce preced, apare evidentă lipsa de corespondent în realitatea probată a celor reclamate, precum şi caracterul speculativ al demersului petiţionarului.
Împotriva rezoluţiei procurorului, petentul a formulat plângere la procurorul şef de secţie, care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 4311/II/2/2012 din data de 8 ianuarie 2013.
S-a arătat de către procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că din verificările efectuate s-a constatat că în sarcina magistratului D.V. şi a ofiţerilor de poliţie P.I. şi P.F.R. nu se poate reţine săvârşirea niciunei fapte de natură penală, susţinerile petentului fiind simple afirmaţii fără suport probator.
Astfel, declaraţiile date în faţa notarului de mai multe cadre militare, care confirmă faptul că pe parcursul audierilor atât ele, cât şi petiţionarul au fost supuse la presiuni şi ameninţări de către procuror şi ofiţerii de poliţie, nu au relevanţă întrucât aceste cadre militare sunt cercetate în respectiva cauză penală, atitudinea lor reprezentând o încercare de apărare de o eventuală răspundere penală.
Actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidenţiat existenţa niciunui indiciu privind neîndeplinirea cu ştiinţă, sau îndeplinirea în mod defectuos a vreunui act de către persoanele menţionate. În exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu prilejul cercetărilor ce se efectuează în Dosarul nr. 78P/2008 al D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie, săvârşite de militari care să fi cauzat o vătămare a intereselor legale ale petiţionarului.
Pentru aceste motive, a apreciat soluţia dispusă în Dosarul nr. 623/P/2012, al secţiei de urmărire penală şi criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind legală şi temeinică, urmând a fi menţinută, iar plângerea petentului ca neîntemeiată.
Împotriva rezoluţiei procurorului petentul R.V. a formulat, Ia data de 18 februarie 2013, plângere la Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 168 din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi în baza art. 29 pct. 1 lit. e), art. 42 raportat la art. 39 şi art. 2781 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a plângerii în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Petentul R.V. a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei procurorului pentru a se administra probele propuse de acesta.
Analizând plângerea petentului, prin prisma motivelor invocate şi verificând rezoluţia atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a înscrisurilor prezentate şi admise de către instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că plângerea petentului R.V. este întemeiată, pentru motivele ce se vor expune în continuare.
Verificând dosarul de urmărire penală înaintat instanţei de judecată, se constată că acesta cuprinde, în mare parte, înscrisurile depuse de către petent, unele dintre acestea în mai multe exemplare.
Totodată, se constată că în cauză nu s-au făcut verificări pe aspectele învederate de petent prin plângerea penală depusă la organele de urmărire penală.
Astfel, nu s-a verificat împrejurarea invocată în plângerea petentului cu privire la existenţa a două numere de înregistrare diferite a dosarului în care se fac cercetări în ceea ce îl priveşte, deşi solicitările adresate Inspectoratului de Jandarmi al judeţului Alba de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. privesc dosare diferite: adresa din 21 septembrie 2009, se referă la Dosarul nr. 57/P/2008; adresa din 30 septembrie 2009 priveşte Dosarul nr. 78/P/2008; adresa din 24 mai 2011 face trimitere din nou la Dosarul 57/P/2008; pentru ca la data de 18 aprilie 2012, organele de urmărire penală să se refere la Dosarul nr. 78/P/2008.
Faptul că în rezoluţia atacată, procurorul arată că „în urma unor verificări efectuate la D.N.A., a rezultat că R.V. este cercetat într-o singură cauză penală, înregistrată sub nr. 78/P/2008”, în lipsa probelor privind efectuarea unor verificări efective privind numărul de înregistrare sub care s-au efectuat actele de cercetare ale petentului în cauza aflată pe rolul D.N.A., constituie, în opinia instanţei, o afirmaţie, nedovedită în niciun fel.
Tot ca o afirmaţie este privită de către instanţă şi concluzia la care ajunge procurorul, în sensul că „demersul petentului de a reclama magistratul şi ofiţerii de poliţie constituie un mijloc de inducere a unei aparente stări de duşmănie care ulterior să fie valorificată drept temei al unei cereri de recuzare a persoanelor reclamate, fie un moment de decompresiune psihologică, care urmează audierii”, în condiţiile în care nu este fundamentată pe niciun mijloc de probă.
Ori, calitatea petentului de învinuit într-o cauză penală nu conduce, în mod automat, la aprecierea că demersul său de a reclama persoanele care-l anchetează este făcută în scopul înlăturării răspunderii sale, această concluzie trebuie să rezulte din minime acte premergătoare efectuate de către organele de urmărire penală.
Având în vedere că petentul a solicitat, în vederea probării afirmaţiilor sale audierea mai multor martori, procurorul urma să dispună audierea unor persoane, dintre cele menţionate de către petent, cu privire la care aprecia că acestea au cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauză.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., obligaţia ce revine autorităţilor este aceea de a se asigura că are loc ancheta penală adecvată şi că autorităţile implicate au acţionat într-un mod competent şi eficient. Exigenţele de promptitudine şi diligenţă rezonabile sunt implicite anchetei efective. Ori, desfăşurarea cu promptitudine a anchetei este necesară pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă cu privire la actele legale.
Faţă de cele arătate mai sus, constatând că în cauză soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunţată în condiţiile neefectuării unor verificări efective asupra aspectelor invocate de către petent, Înalta Curte, în baza art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., va desfiinţa rezoluţia procurorului şi va dispune trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării de cercetări faţă de intimaţi.
Prevederile menţionate permit o astfel de soluţie, respectiv trimiterea cauzei pentru completarea cercetărilor, verificarea aspectelor sesizate urmând a fi făcută în cadrul actelor premergătoare, având în vedere că instanţa este în imposibilitatea verificării temeiniciei soluţiei de neîncepere a urmăririi penale datorită neefectuării de verificări în raport de aspectele învederate prin plângerea formulată de către petent.
Deşi petentul a solicitat şi desfiinţarea rezoluţiei nr. 4311/II/2/2012 din data de 8 ianuarie 2013, având în vedere natura actului procedural, care are la bază controlul ierarhic al activităţii procurorului, cât şi faptul că obiectul cenzurii instanţei conform art. 278 C. pr. pen. este, în speţă, rezoluţia procurorului, Înalta Curte apreciază că nu este necesară desfiinţarea rezoluţiei procurorului şef, aceasta rămânând fără obiect prin desfiinţarea ordonanţei procurorului.
În consecinţă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
În baza art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admite plângerea formulată de petentul R.V., desfiinţează rezoluţia nr. 623/P/2012 emisă la data de 13 noiembrie 2012 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi trimite cauza procurorului în vederea efectuării de cercetări cu privire la intimaţii D.V., P.I. şi P.F.R.
Cheltuielile rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 930/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... | ICCJ. Decizia nr. 947/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
