ICCJ. Decizia nr. 1042/2014. Penal. Consumul ilicit de droguri (Legea 143/2000 art. 4). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 1042/2014
Dosar nr. 2744/107/2013
Şedinţa publică din 24 martie 2014
Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul R.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 144/A din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 142 din 3 iunie 2013 Tribunalul Alba, secţia penală, a hotărât următoarele:
A condamnat inculpatul R.I.M. la 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 şi art. 3201 C. proc. pen.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. în condiţiile şi pe durata stipulată de art. 71 C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul emis în Dosar nr. 137/D/P/2012 din data de 17 aprilie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie/Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Alba Iulia, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului R.I.M. sub aspectul comiterii infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000.
În motivarea actului de sesizare a instanţei s-a reţinut că la data de 25 octombrie 2012 inculpatul a deţinut, fără drept, droguri de risc pentru consum propriu în incinta unei instituţii medicale.
Din actele şi lucrările existente la dosar, instanţa a reţinut că la data de 25 octombrie 2012, asupra inculpatului R.I.M., care se afla în Centrul Medical Dr. L.C. pentru probleme legate de dependenţa de droguri, a fost găsită de către un infirmier cantitatea de 0,3 grame cannabis pentru consum propriu.
Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 20 noiembrie 2012 întocmit de către Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor/Brigada Cluj-Napoca a rezultat că proba pusă la dispoziţie este constituită din 0,3 grame cannabis, punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinol (THC) substanţă psihotropă, biosintetizată de planta cannabis.
Starea de fapt reţinută mai sus a fost desprinsă din întregul material probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, respectiv: proces-verbal de sesizare din oficiu; proces-verbal încheiat de organele B.C.C.O. Alba Iulia la data de 25 octombrie 2012, cu ocazia ridicării cantităţii de 0,3 grame cannabis; declaraţiile martorilor G.P.A., B.S.E., A.M., P.C.L., M.V.D., H.L.; Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 20 noiembrie 2012 întocmit de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor Cluj-Napoca; declaraţia inculpatului R.I.M. care recunoaşte şi regretă fapta comisă.
Audiat fiind atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, însă a invocat lipsa de pericol social al infracţiunii comise.
În cauză, Tribunalul Alba a apreciat, nu se poate reţine lipsa de pericol social ale infracţiunii comise de inculpat, pentru următoarele considerente: Caracterizarea unei fapte ca infracţiune presupune întrunirea celor trei trăsături esenţiale consacrate de art. 17 C. pen.: pericolul social, vinovăţia şi prevederea în legea penală. Pericolul social al infracţiunii trebuie să se verifice prin fapta săvârşită pentru a o caracteriza ca infracţiune, fiind posibil ca, în concret, pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune. Astfel, potrivit art. 181 C. pen.; nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
De asemenea, în alin. (2) se prevede că "la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului"".
Analizând aceste criterii legale de stabilire a pericolului social concret în raport cu faptele săvârşite de inculpat, tribunalul a apreciat că fapta acestuia prezintă gradul de pericol social concret al infracţiunii, inculpatul, aflându-se într-o instituţie medicală în vederea efectuării unui tratament de dezintoxicare pentru prevenirea şi înlăturarea efectelor consumului de droguri, a perseverat în această conduită.
În drept, a concluzionat prima instanţă, fapta inculpatului R.I.M. care, în data de 25 octombrie 2012, în timp ce se afla într-o instituţie medicală, a deţinut, fără drept, droguri de risc pentru consum propriu, respectiv 0,3 grame cannabis, masă netă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu, prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, manifestând, pe parcursul cercetărilor, o atitudine de regret şi colaborând cu organele judiciare în vederea aflării adevărului în cauză. În faţa instanţei, inculpatul a declarat că recunoaşte în totalitate săvârşirea faptei reţinute în actul de sesizare a instanţei şi că nu doreşte administrarea de probe noi, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Având în vedere această declaraţie şi dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., constatând că din probele administrate rezultă că fapta inculpatului este stabilită şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei pe care a aplicat-o inculpatului, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare consacrate de art. 72 C. pen., respectiv limitele pedepsei reduse conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 - închisoarea de la 4 luni la 1,4 ani - gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, într-o instituţie medicală, dar a ţinut cont totodată de faptul că scopul pedepsei este în primul rând prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni prin reeducare şi îndreptare şi nu numai prin constrângere, de atitudinea sinceră şi cooperantă de care inculpatul a dat dovadă pe parcursul procesului, de faptul că se află la prima confruntare cu legea penală, că a recunoscut şi regretă săvârşirea faptei.
În consecinţă, Tribunalul Alba a apreciat că aplicarea unei pedepse ce reprezintă minimul special prevăzut pentru fapta comisă, cu reţinerea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. răspunde atât scopului prevăzut în art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a pericolului social al faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi, sancţiunile aplicate, pe de altă parte.
Pentru toate considerentele expuse, instanţa l-a condamnat pe inculpatul R.I.M. la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 şi art. 3201 C. proc. pen.
Ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei şi de persoana inculpatului, a interzis acestuia exercitarea, pe durata prevăzută de art. 71 C. pen., a următoarelor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen.: - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; - dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a executării pedepsei pe care a aplicat-o inculpatului, instanţa a apreciat că, chiar fără executarea pedepsei în regim de penitenciar, nu va mai săvârşi infracţiuni, având în vedere vârsta inculpatului, conduita sinceră a acestuia pe parcursul procesului, faptul că nu are antecedente penale, toate aceste aspecte creând convingerea instanţei că incidentul din 25 octombrie 2012 nu caracterizează persoana inculpatului, care nu va reitera un asemenea comportament.
Pentru toate aceste motive şi, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 81 C. pen., instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2,4 ani.
A făcut şi aplicarea art. 359 alin. (1) C. proc. pen. şi a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Prin apelul declarat împotriva sentinţei de condamnare, inculpatul a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1 C. proc. pen., arătând că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În dezvoltarea motivelor de apel, a arătat inculpatul că, deşi în cadrul sentinţei primei instanţe s-au reţinut o serie de factori favorabili, aceştia nu au fost reţinuţi şi cu ocazia individualizării pedepsei.
Recunoaşterea şi regretul faptei, atitudinea de regret de pe parcursul întregului proces penal, atitudinea exemplară a inculpatului după săvârşirea infracţiunii, consideră inculpatul că trebuiau valorificate de prima instanţă prin reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. c) C. pen. Astfel, susţine inculpatul, prima instanţă a reţinut în cuprinsul expunerii sale că se află la prima confruntare cu legea penală, că nu are antecedente penale, că incidentul ce a determinat trimiterea sa în judecată este unul izolat şi că pe viitor nu va mai reitera un asemenea comportament.
În finalul criticilor sale, inculpatul reiterează solicitarea de a fi achitat, prin constatarea lipsei de pericol social a faptei săvârşite. Dacă această soluţie nu va fi împărtăşită de instanţa de apel, solicită inculpatul a-i fi aplicată o amendă penală dată fiind cantitatea infimă de droguri deţinută.
Prin Decizia penală nr. 144/A din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.I.M. împotriva Sentinţei penale nr. 142 din 3 iunie 2013 a Tribunalului Alba, secţia penală.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul R.I.M.
Astfel, având în vedere că în cursul soluţionării, prezentei cauze a intrat în vigoare noul C. proc. pen., iar conform normelor tranzitorii, respectiv dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 13 5/2010 privind C. proc. pen., recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, rezultă că în speţă se aplică, legea veche, mai precis C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Recursul declarat nu a fost motivat conform dispoziţiilor art. 385 alin. (2) C. proc. pen. anterior, cu cel puţin cinci zile înaintea primului termen potrivit art. 385 C. proc. pen., acesta fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., iar în subsidiar, luându-se în considerare criteriile generale de individualizare a pedepselor, stabilite de art. 72 din vechiul C. pen., în raport şi de prevederile art. 5 din noul C. pen., s-au invocat şi dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., apreciindu-se că limitele de pedeapsă stabilite de noul C. pen. sunt mai favorabile.
Examinând cauza prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul inculpatului R.I.M. este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru cele ce succed.
În privinţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut prin Legea nr. 2/2013 şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, pentru a putea fi examinat fiind necesară respectarea condiţiilor legale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă că recursul a fost motivat în scris, la data de 13 martie 2014, inculpatul încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. termenul fiind calculat conform art. 186 alin. (2) C. proc. pen.
Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile legale subsumate art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, în realizarea aceluiaşi scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, Legea nr. 2/2013 a modificat, începând cu 15 februarie 2012 şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, inculpatul a criticat decizia penală pronunţată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare în raport cu criteriile de individualizare, situaţie exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit aceluiaşi text legal.
În ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile, instanţa de recurs constată că este în prezenţa situaţiei descrise de art. 5 C. pen. şi anume - aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.
Analizând sub acest aspect recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de recurent, instanţa urmează să analizeze:
a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat. În examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică;
b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. În examinarea acestui criteriu instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.
Examinarea încadrării juridice dată faptei, ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă, pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.
Pedeapsa decurge din norma care încriminează fapta. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege, cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.
Pentru a compara cele două forme ale legii, instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.
În recurs, faţă de limitele cazurilor de casare, instanţa nu poate, în aplicarea legii penale mai favorabile, să reindividualizeze sancţiunea, ci doar să reducă în mod proporţional pedeapsa aplicată în raport de limitele legii noi, considerate mai favorabilă. Pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, a fost modificată prin Legea nr. 187/2012 sub aspectul limitelor - închisoare de la 6 luni la 2 ani (fapta fiind săvârşită la 25 octombrie 2012), la pedepsele alternative cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Astfel, având în vedere că pedeapsa din prezenta cauză a fost individualizată de instanţa de fond către minimum (4 luni închisoare) stabilirea legii penale mai favorabile se va face în raport de minimul pedepsei închisorii, limita mai favorabilă regăsindu-se în forma modificată de legea nouă, condiţii în care şi instituţia prevăzută de art. 3201 din vechiul C. proc. pen., identificată ca fiind mai favorabilă prin prisma componentei de drept material penal (din cadrul naturii sale duale), va genera efecte de reducere a pedepsei aplicate, de la 4 luni la 2 luni închisoare.
Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Pe de altă parte, conform art. 15 din Legea nr. 187/2012 regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării este cel prevăzut de C. pen. din 1969.
Faţă de cele ce preced va admite recursul declarat de inculpatul R.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 144/A din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va casa în totalitate decizia penală recurată şi în parte Sentinţa penală nr. 142 din 3 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia penală şi, rejudecând:
În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, art. 3201 C. proc. pen. anterior şi art. 5 C. pen., va condamna inculpatul R.I.M. la pedeapsa de 2 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 2 luni.
Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.
Va menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul R.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 144/A din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează în totalitate decizia penală recurată şi în parte Sentinţa penală nr. 142 din 3 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia penală şi rejudecând:
În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, art. 3201 C. proc. pen. anterior şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul R.I.M. la pedeapsa de 2 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 2 luni.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.
Menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 24 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1058/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1018/2014. Penal → |
|---|
