ICCJ. Decizia nr. 1172/2014. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1172/2014

Dosar nr. 7602/3/2011*

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2014

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 825 din data 21 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul R.I.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.

În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu s-au acordat despăgubiri părţii civile A.N.A.F.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă a SC C. SRL.

În baza art. 191 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 315/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, înregistrat la data de 01 februarie 2011 sub nr. 7602/3/2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului R.I.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi evaziune fiscală, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că inculpatul R.I.G., în calitate de administrator al SC R.S.G. SRL, a achiziţionat anvelope de la SC C. S.R.L pentru plata cărora a emis mai multe bilete la ordin scadente, în valoare totală de 43.051,55 RON, care au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil. S-a mai reţinut că inculpatul nu a evidenţiat în actele contabile precum şi în documentele legale un număr de 19 facturi, ceea ce a condus la un profit nejustificat şi la calcularea unui impozit pe profit şi a unui TVA greşite. Astfel, dacă ar fi înregistrat în contabilitate cele 19 facturi, impozitul pe profit ar fi fost în valoare de 32.833 RON (rezultând o diferenţă în plus de 15.174 RON), iar TVA-ul ar fi fost în valoare de 17.795,60 RON, (în fapt fiind diminuat cu 18.019,14 RON).

În cursul urmăririi penale s-au administrat următoarele mijloace de probă: fişă partener R.S.G. SRL, declaraţie R.B.M., declaraţie Ş.M., declaraţie B.G.C., declaraţie R.I.G., raport de constatare tehnico-ştiinţifică, bilete la ordin, raport de constatare, adresă BNR, bilete la ordin, fişa analitică partener R.S.G. SRL, facturi, balanţa cumpărări în perioada 01 ianuarie 2007 - 04 septembrie 2007 şi situaţia plăţi, facturi şi bonuri fiscale.

În cursul cercetării judecătoreşti, tribunalul a efectuat verificări cu privire la inculpat (acesta figurează în baza de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date cu domiciliul în Bucureşti, deşi din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie a rezultat că nu locuieşte efectiv la această adresă). S-a dispus aducerea inculpatului cu mandat de aducere şi la adresa unde figurează fără forme legale, însă din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie a rezultat că acesta nu locuieşte nici la această adresă. Inculpatul a fost citat şi la ultimul loc de muncă cunoscut SC. R.S.G. SRL, citaţia emisă fiind restituită cu menţiunea "destinatar necunoscut" şi la SC E.T.D.V. (pe care inculpatul a indicat-o în cursul urmăririi penale), din adresa răspunsul societăţi rezultând că nu este angajat al acestei societăţi.

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că inculpatul nu figurează încarcerat ori decedat).

În ceea ce îi priveşte pe martorii R.B.M. şi B.G.C., Tribunalul a dispus aducerea acestora cu mandat de aducere, din procesele verbale întocmite de organele de poliţie rezultând că martorul B.G.C. nu mai locuieşte la domiciliul cunoscut, deşi figurează în evidenţe cu acelaşi domiciliu, iar martorul R.B.M. este plecat în Dubai, motiv pentru care instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

De asemenea, instanţa a dispus, din oficiu, efectuarea unui raport de expertiză contabilă, acesta fiind ataşat la dosarul cauzei.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut în fapt şi în drept următoarele:

Inculpatul R.I.G. este unic asociat şi administrator al SC R.S.G. SRL, al cărui obiect de activitate este întreţinerea şi repararea autovehiculelor. În perioada mai - septembrie 2007 partea civilă SC C. SRL a livrat către SC R.S.G. SRL mai multe anvelope, pe care inculpatul le-a achitat iniţial cash sau cu CEC-uri, aspect care a rezultat atât din declaraţia inculpatului, cât şi a martorilor R.B.M. şi B.G.C. (agenţi de vânzare în cadrul SC C. SRL), date în cursul urmăririi penale. La un moment dat, în derularea relaţiilor comerciale dintre cele două firme, inculpatul a început să achite mărfurile livrate de societatea parte vătămată cu bilete la ordin, care au fost refuzate la plată pentru lipsa disponibilului din cont.

În actul de sesizare s-a reţinut că fapta inculpatului R.I.G., administrator al SC. R.S.G. SRL de a achiziţiona anvelope de la SC C. S.R.L pentru plata cărora a emis mai multe bilete la ordine scadente, în valoare totală de 43.051,55 RON, care au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Tribunalul a reţinut că potrivit Titlului II, art. 104 şi urm. din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, denumită beneficiar, ori la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Legea nu cere ca la emiterea biletului la ordin să existe disponibilul pe care emitentul se obligă să îl plătească beneficiarului, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile Parchetului din actul de sesizare, în sensul că latura subiectivă a infracţiunii (intenţia de inducere în eroare) rezultă din însăşi declaraţia inculpatului conform căreia la data emiterii biletelor la ordin ştia că nu avea disponibil în cont. De altfel, susţinerile din actul de sesizare sunt contradictorii, întrucât iniţial se reţine că "emiterea unui bilet la ordin în condiţiile lipsei disponibilului în cont nu dovedeşte, ipso facto, intenţia de inducere în eroare. Fiind un titlu de credit ce încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată unei sume de bani, se seamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de creditorul său. Prin urmare, lipsa proviziei necesare acoperirii lui, în momentul ajungerii la scadenţă, echivalează, din punct de vedere al consecinţelor juridice, cu neexecutarea obligaţiilor contractuale, pentru recuperarea prejudiciului creditorului având la dispoziţie acţiunile civile specifice", după care se menţionează că "atunci însă când emiterea biletului este făcută în împrejurări ce dovedesc indubitabil intenţia de inducere în eroare, la încheierea sau pe parcursul executării contractului, precum sunt împrejurările cauzei (emiterea unui număr de 8 bilete la ordin în valoare de 43.051,55 RON, care au fost refuzate la plată pentru achitarea unui debit de 115.515,88 RON, societatea figurând cu 29 de incidente de plată, din care 28 de incidente cu bilete la ordin), titlul emis în condiţiile lipsei proviziei necesare acoperirii lui reprezintă un mijloc fraudulos, care, alături de celelalte elemente de inducere în eroare realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune şi demonstrează intenţia de săvârşire a faptei. În cauză inducerea în eroare a avut loc cu privire la executarea unui contract, respectiv la plata produselor achiziţionate prin bilet la ordin."

Astfel, în opinia acuzării, intenţia de inducere în eroare a rezultat, în esenţă, din faptul emiterii celor 8 bilete la ordin în condiţiile lipsei proviziei necesare acoperirii acestora, care ulterior, la momentul executării contractului, au fost refuzate la plată. În actul de acuzare nu se menţionează care sunt "celelalte elemente de inducere în eroare" ale părţii civile pe parcursul derulării activităţii comerciale, elemente care ar demonstra latura subiectivă în comiterea acestei infracţiuni.

Cu privire la emiterea biletelor la ordin fără acoperire în cont, tribunalul a constatat că, în cazul în care biletul la ordin este emis în condiţiile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 58/1934, sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi privitoare la gir, scadenţă, plată, acţiunea sau executarea cambială, regres în caz de neplată şi protest, fapta neconstituind infracţiune, ci se situează în domeniul dreptului civil. Astfel, simpla emitere a unui bilet la ordin pentru a cărui valorificare la data scadenţei nu există acoperirea necesară, nu constituie infracţiune în lipsa unor elemente subiective sau obiective corespunzătoare conţinutului constitutiv al unei fapte penale.

În cazul în care, însă, prin emiterea biletului la ordin fără acoperire creditorul este indus în eroare, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, prin prezentarea ca fiind adevărat faptul mincinos că există acoperire în cont pentru încasare, în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul, în scopul obţinerii unui folos material injust şi dacă s-a cauzat acestuia o pagubă, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii prevăzută în art. 215 alin. (3) C. pen.

În prezenta cauză, niciun mijloc de probă administrat nu demonstrează intenţia inculpatului de inducere în eroare a reprezentanţilor SC C. SRL cu ocazia încheierii contractelor de livrare a bunurilor către SC. R.S.G. SRL. (contracte în sensul acordului de voinţă între cele două societăţi, întrucât acestea nu au încheiat un înscris care să consemneze acordul de voinţă).

Astfel, aşa cum a rezultat din fişa analitică a partenerului SC. R.S.G. SRL emisă de SC C. SRL, relaţiile comerciale între cele două societăţi comerciale desfăşurat pe o perioadă îndelungată, timp în care produsele achiziţionate au fost achitate fie cash, fie cu CEC (încasate de partea civilă, potrivit declaraţiei martorului R.B.M., agent de vânzare în cadrul SC C. SRL), fie cu bilete la ordin, o parte din acestea fiind de altfel încasate de partea civilă. De altfel, din declaraţia inculpatul a rezultat că acesta cunoştea împrejurarea că la data emiterii biletelor la ordin, nu avea disponibil în cont, sperând că până la data scadentă va face rost de sumele de bani (nerezultând din probele administrate faptul că ar fi comunicat contrariul reprezentanţilor părţii civile).

În consecinţă, neexistând niciun mijloc de probă din care să rezulte că, la data încheierii sau executării contractului, inculpatul a indus în eroare reprezentanţii SC C. SRL prin prezentarea ca fiind adevărată a faptului mincinos că există acoperire în cont pentru încasare, în aşa fel încât fără această eroare partea civilă nu ar fi încheiat sau executat contractul, fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În consecinţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul R.I.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, Tribunalul a constatat că, potrivit textului de lege menţionat, constituie infracţiuni de evaziune fiscală (...) următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Din raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul cercetării judecătoreşti a rezultat că prin neînregistrarea facturilor fiscale emise de către partea civilă SC C. SRL în perioada aprilie - octombrie 2007, SC R.S.G. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului statului, deoarece a declarat la buget la data de 30 septembrie 2007 un impozit pe profit datorat mai mare cu suma de 15174 RON şi un TVA mai mare cu suma de 18.019 RON, profitul contabil rezultat mai mare la 30 septembrie 2007 în sumă de 244.805,53 RON neavând consecinţe decât sub aspectul denaturării rezultatului contabil nu şi fiscal. Se mai reţine în raportul de expertiză contabilă că neînregistrarea în contabilitate a avut drept urmare creşterea datoriilor faţă de bugetul de stat declarate la 30 septembrie 2007, neputându-se reţine sustragerea de la impunere.

De altfel, aceste aspecte au rezultat şi din raportul de constatare întocmit în cursul urmăririi penale, în care s-a reţinut că la data de 30 septembrie 2007 societatea avea înregistrat, în evidenţele contabile, un impozit pe profit în valoare de 48.007 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, impozitul pe profit ar fi fost în valoare de 32.833, rezultând o diferenţă în plus de 15.174 RON, şi un TVA de plată în valoare de 36.815 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, TVA-ul ar fi fost în valoare de 17.795,60 RON, diminuându-se cu 18.019,14 RON.

În consecinţă, având în vedere că omisiunea evidenţierii în actele contabile a celor 19 facturi nu s-a făcut în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, ci, mai mult, SC R.S.G. SRL a plătit în plus la data de 30 septembrie 2007 un impozit pe profit datorat mai mare cu suma de 15174 RON şi un TVA mai mare cu suma de 18.019 RON, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul R.I.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.

În ceea ce priveşte cererea reprezentantului Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată.

Potrivit art. 43 din Legea nr. 82/1991, "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".

Având în vedere că urmărirea penală a fost efectuată în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, inculpatul fiind audiat sub acest aspect şi probele administrându-se în raport de această încadrare juridică, s-a apreciat că instanţa de fond nu poate, prin schimbarea încadrării juridice, să pronunţe o soluţie sub aspectul săvârşirii unei alte infracţiuni, fără a avea posibilitatea de administra probe cu privire la aceasta şi fără a avea posibilitatea de a audia inculpatul cu privire la acest aspect. Având în vedere că din declaraţia numitei Ş.M., care a deţinut funcţia de contabil la SC R.S.G. SRL a reieşit că a înregistrat în contabilitate toate documentele puse la dispoziţie de inculpatul R.I.G., organul de urmărire penală trebuia să administreze probe din care să rezulte că inculpatul, cu intenţie ("cu ştiinţă"), a omis înregistrarea în contabilitate a celor 19 facturi. S-a observat că Parchetul a efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală (deşi încă din cursul urmăririi penale a reieşit că această faptă nu există), iar prin schimbarea încadrării juridice s-ar ajunge la pronunţarea unei soluţii faţă de o altă faptă, pentru care nu s-a efectuat urmărirea penală. Însă, schimbarea de încadrare presupune că faptei faţă de care s-a efectuat urmărirea penală i s-a dat o greşită încadrare juridică, ceea ce nu este situaţia în cazul de faţă (când se urmăreşte obţinerea unei soluţii pentru cu totul alta faptă decât cea pentru care s-a efectuat urmărirea penală).

Pe latură civilă, având în vedere soluţia pronunţată pe latură penală, în baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de fond nu a acordat despăgubiri civile părţii civile A.N.A.F., iar în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a părţii civile SC C. SRL.

Împotriva acestor hotărâri au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică (A.N.A.F.).

Ministerul Public a criticat hotărârea instanţei de fond pentru următoarele motive:

1. Greşita achitare a inculpatului sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

2. Greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) al Legii nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991.

Prin Decizia penală nr. 152/A din 24 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică (A.N.A.F.), împotriva Sentinţei penale nr. 825 din 21 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte achitarea inculpatului R.I.G. sub aspectul infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., Ministerul Public a considerat că această nu este o soluţie temeinică.

Astfel s-a apreciat că, deşi emiterea unui bilet la ordin în condiţiile lipsei disponibilului în cont nu poate include per se şi intenţia de inducere în eroare, iar lipsa proviziilor necesare acoperirii biletului la ordin, în momentul ajungerii la scadenţă echivalează în principiu cu neexecutarea obligaţiilor contractuale, creditorul având la dispoziţie alte mijloace de recuperare a creanţei, totuşi, dacă emiterea biletului la ordin este făcută în împrejurări ce dovedesc indubitabil intenţia de inducere în eroare, la încheierea sau pe parcursul executării contractului, titlul emis în condiţiile lipsei proviziei necesare acoperirii lui reprezintă un mijloc fraudulos, care, alături de celelalte elemente de inducere în eroare realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune şi demonstrează intenţia vădită de săvârşire a faptei.

În cauză inducerea în eroare a avut loc cu privire la executarea unui contract, respectiv la plata produselor achiziţionate prin bilet la ordin.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, Ministerul Public a considerat că în mod eronat s-a reţinut în considerentele sentinţei atacate că niciun mijloc de probă administrat nu demonstrează intenţia inculpatului de inducere în eroare a reprezentanţilor SC C. SRL cu ocazia încheierii contractelor de livrare a bunurilor către SC R.S.G. SRL, că nu se poate reţine că inculpatul a acţionat cu intenţia de a induce în eroare şi de a prejudicia partea civilă.

Astfel a arătat că, din actele existente la dosarul cauzei, a rezultat că SC R.S.G. SRL a derulat în calitate de furnizor relaţii comerciale cu SC A.S.S.S.R. SRL şi cu SC R. SRL, încasând contravaloarea bunurilor livrate, rezultând că inculpatul a avut de la început intenţia de a prejudicia partea civilă, recurgând la emiterea unor bilete la ordin pentru care ştia că nu are disponibil în cont şi refuzând apoi să alimenteze acest cont, chiar în condiţiile în care dispunea de resurse băneşti.

Întrucât inculpatul a emis mai multe bilete la ordin, cunoscând că nu are disponibil în cont şi fără ca fapta sa să fie urmată de o alimentare a contului său bancar în vederea plăţii facturilor la care se angajase cu biletele la ordin emise, a rezultat că acesta a acţionat cu intenţie directă deoarece a cunoscut în momentul emiterii biletelor la ordin că nu există provizia necesară, prevăzând şi urmărind astfel producerea unei pagube în patrimoniului părţii vătămate.

Pe de altă parte, s-a observat că emiterea unui bilet la ordin, ştiind că pentru valorificarea acestuia nu există acoperirea necesară, poate constitui infracţiunea de înşelăciune dacă fapta a fost comisă cu intenţia a de înşela, iar în cauză, fiind vorba despre o înşelăciune în convenţii, este necesar ca aceste bilete la ordin să fi avut un rol hotărâtor în determinarea partenerilor comerciali să încheie convenţiile comerciale de vânzare-cumpărare de mărfuri în condiţiile stipulate.

Raportat la împrejurările concrete şi la specificul raporturilor dintre părţi, probele administrate în cauză conturează o asemenea realitate juridică, inculpatul achitând iniţial cu sume de bani şi apoi cu cecuri bunurile cumpărate, astfel încât a creat iniţial impresia că este un partener de afaceri serios, după care în aceste împrejurări a procedat la emiterea unor bilete la ordin pentru care cunoştea cu certitudine că nu are disponibil, neavând nici intenţia de a alimenta ulterior conturile respective cu sumele de bani necesare plăţii.

Deosebit de relevant cu privire la atitudinea subiectivă a inculpatului R.I.G. este percepţia acestuia asupra împrejurărilor cauzei, ilustrată prin depoziţiile martorilor audiaţi, R.B.M. şi B.G.C., cei doi susţinând că au fost agresaţi de inculpat în timp ce se aflau la punctul de lucru al SC R.S.G. SRL cu scopul de a solicita achitarea debitului datorat.

Ca urmare, Ministerul Public - a considerat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., atât sub aspectul laturii subiective, cât şi sub aspectul laturii obiective, biletele la ordin fiind emise cu scopul de a plăti marfa achiziţionată de societatea al cărei administrator era inculpatul, iar nu cu scopul de a garanta obligaţia de plată pe care SC R.S.G. SRL şi-o asumase în temeiul relaţiilor comerciale cu SC C. SRL.

Potrivit art. 43 din Legea nr. 82/1991 "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul R.I.G. nu a evidenţiat în actele contabile, precum şi în documentele legale un număr de 19 facturi, respectiv o faptă de omisiune a înregistrărilor în contabilitate.

Prin urmare, s-a observat că actele de urmărire penală s-au efectuat sub aspectul unei fapte constând în neevidenţierea în actele contabile a unui număr de 19 facturi, dar cu referire la încadrarea juridică prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, iar nu la art. 43 din Legea nr. 82/1991, astfel încât nu se poate reţine că actele de urmărire penală s-au desfăşurat sub aspectul altei fapte.

S-a arătat că acest punct de vedere este demonstrat şi prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridica a faptei de omisiune a evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Conform acestei decizii: "fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991, Legea contabilităţii, raportat la art. 289 C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune "fiscală".

În cauză, mijloacele de probă administrate au demonstrat că cele 19 facturi nu au fost înregistrate, inculpatul afirmând în faţa organelor de urmărire penală că acesta au fost rătăcite, în timp ce martora Ş.M. a susţinut că a înregistrat în contabilitate toate facturile ce i-au fost puse la dispoziţie de administratorul societăţii.

S-a mai arătat că omisiunea înregistrării în evidenţele contabile a celor 19 facturi este demonstrată şi de raportul de constatare contabilă efectuat în cursul urmăririi penale, dar şi de raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în faza de cercetare judecătorească. Din concluziile raportului a rezultat că prin neînregistrarea facturilor fiscale emise de către partea civilă SC C. SRL în perioada aprilie - octombrie 2007, SC R.S.G. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului de stat, neexistând consecinţe decât sub aspectul denaturării rezultatului contabil, nu şi fiscal.

În aceste condiţii, Ministerul Public a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei şi reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii prevăzută de art. 43 al Legii nr. 82/1991, simpla omisiune de înregistrare a facturilor în contabilitate constituind infracţiune, fără a fi necesar să se dovedească existenţa unui rezultat efectiv al acestor manopere frauduloase.

Starea de pericol pe care o creează aceste acte ilegale a rezultat şi din materialitatea lor.

Spre deosebire de falsul intelectual în înscrisuri oficiale incriminat în art. 289 C. pen., în raport cu care s-ar putea concepe necesitatea unui rezultat material, în cazul infracţiunii prevăzută de art. 43 al Legii nr. 82/1991 este suficientă efectuarea unor înregistrări inexacte sau omisiunea de a înregistra în contabilitate vreuna din operaţiunile comerciale. Referirea pe care art. 43 al Legii nr. 82/1991 o face la infracţiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale are în vedere numai limitele de sancţionare, nu şi elementele constitutive ale infracţiunii care se găsesc în totalitate descrise în art. 43 din Legea nr. 82/1991.

Este adevărat că prin textul menţionat se arată că prin omisiunea de a înregistra se vor produce anumite consecinţe cum ar fi denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, a rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, dar acestea nu sunt cerinţe ale incriminării care ar trebui să fie dovedite în fiecare caz în parte spre a se reţine existenţa infracţiunii menţionate, ci reprezintă o descriere a consecinţelor implicite ale acţiunii şi asupra cărora legiuitorul a înţeles să atragă atenţia spre a justifica necesitatea şi importanţa incriminării faptelor respective.

Faptele incriminate prin dispoziţiile art. 43 al Legii nr. 82/1991 se pot comite cu intenţie directă sau indirectă la fel ca şi infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) al Legii nr. 241/2005, sub aspectul căreia au fost efectuate cercetări.

S-a considerat că, în condiţiile în care prin actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpatului R.I.G. s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, faptă constând în neevidenţierea în actele contabile, precum şi în documentele legale a unui număr de 19 facturi, nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de fond, conform cărora organele de urmărire penală nu au administrat probe din care să rezulte că inculpatul, cu intenţie, a omis înregistrarea în contabilitate a celor 19 facturi.

În concluzie, Ministerul Public a considerat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 43 al Legii nr. 82/1991, sens în care a solicitat schimbarea încadrării juridice şi condamnarea inculpatului şi pentru această infracţiune.

Pentru motivele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Ministerul Public a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea în parte, în sensul criticilor formulate, a Sentinţei penale nr. 825 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 7602/3/2011, privind pe inculpatul R.I.G., urmând a se proceda potrivit art. 345 şi urm. C. proc. pen., privind judecata în fond.

În concluziile orale Ministerul Public, prin reprezentantul său, în şedinţa din 3 mai 2012, a arătat că nu susţine primul motiv de apel referitor la soluţia de achitare sub aspectul infracţiunii de înşelăciune.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei penale apelate, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.

Prin constituirea de parte civilă, Statul Român reprezentat de A.N.A.F., a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 62.051 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, cu indicarea cărui buget special îi revine fiecare sumă în parte, ca urmare a activităţii infracţionale desfăşurată de inculpatul R.I.G.

S-a arătat că prejudiciul cauzat este compus din T.V.A. în cuantum de 22.376 RON, obligaţii de plata la bugetul de stat în cuantum de 30.705 RON şi obligaţii de plata la bugetele asigurărilor sociale în cuantum de 8.970 RON, la care se adăugau obligaţiile fiscale accesorii.

Partea civilă a făcut menţiunea că la cuantumul sumei totale de 62.051 RON, urmează să se calculeze şi obligaţiile fiscale accesorii, majorări, potrivit legislaţiei fiscale în vigoare de la momentul producerii prejudiciului până la data de 19 mai 2009 când SC R.S.G. SRL a fost radiată.

Prin aceeaşi cerere, s-a solicitat instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului R.I.G.

A.N.A.F. a criticat hotărârea instanţei de fond, atât sub aspectul laturii civile, cât şi sub aspectul laturii penale, în sensul că, în mod greşit, s-a apreciat că fapta nu există.

Potrivit art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, respectiv "b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate".

Astfel, infracţiunea de evaziune fiscală constă în omisiunea evidenţierii obiectului impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plată impozitului datorat.

A mai fost criticată sentinţa atacată şi pentru faptul că, instanţa de fond nu a avut în vedere niciuna dintre modalităţile de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Concluziile instanţei de fond s-au întemeiat pe cele ale ultimei expertize contabile efectuate în cauză, instanţa de fond dând eficienţa juridică acesteia, în detrimentul expertizei întocmite în faza de urmărire penală şi al tuturor probelor din dosarul cauzei, inclusiv al înscrisurilor depuse de către partea civilă la dosarul cauzei, respectiv adresa nr. 26992 din 14 aprilie 2011 emisă de către Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 6 Bucureşti.

Partea civilă a constatat că expertiza efectuată în faza de urmărire penală a arătat în mod clar modalitatea de producere a prejudiciului adus bugetului de stat, prin neevidenţierea şi neachitarea unor obligaţii fiscale către bugetul general consolidat, prezentând de asemenea şi cele două componente ale prejudiciului (taxa pe valoarea adăugată şi obligaţii de plată la bugetele asigurărilor sociale şi la bugetul de stat).

S-a mai susţinut că, din interpretarea dispoziţiilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, coroborate cu cele ale Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale (forma în vigoare pentru perioada controlată de către organele fiscale), a rezultat că administratorul unei societăţi comerciale este răspunzător pentru activitatea desfăşurată de către agentul economic, inclusiv în domeniul financiar-contabil, iar îndatoririle de administrator trebuie îndeplinite cu bună-credinţă şi maximă diligenţă.

Au mai fost învederate şi dispoziţiile Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, care la art. 1 alin. (1) prevăd: "Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară (...)".

Dispoziţiile mai sus amintite trebuie coroborate cu cele ale art. 10 din Legea 31/1990, conform cărora: "Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective."

De asemenea, art. 144² alin. (1) din Legea societăţilor comerciale, conţin dispoziţii care întăresc argumentul răspunderii administratorului societăţii pentru prejudiciul cauzat: administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit prevederilor art. 72 şi 73.".

Astfel prejudiciul cauzat bugetului general consolidat, este compus din suma de 62.051 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, care se calculează în conformitate cu legislaţia fiscală aplicabilă, din momentul producerii prejudiciului până la data de 19 mai 2009 când SC R.S.G. SRL a fost radiată, astfel cum s-a solicitat prin cererea de constituire parte civilă.

Având în vedere prejudiciul bugetului de stat produs prin modalităţile arătate mai sus, trebuia admisă şi cererea de instituire a unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 163 C. proc. pen., potrivit cărora "măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune (...)".

Fiind luate în considerare şi dispoziţiile legale conform cărora luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie pentru repararea pagubei produsa prin infracţiune, părţii civile i se aduce o asigurare privind repararea prejudiciului ce i-a fost produs, chiar dacă hotărârea instanţei de fond va fi atacată: până când cauza va fi soluţionată definitiv, inculpatul nu poate înstrăina bunurile sale.

Aplicarea măsurilor asigurătorii asigură utilitatea admiterii acţiunii civile în cadrul procesului penal şi garantează executarea obligaţiilor de ordin patrimonial ce decurg din admiterea acesteia.

De altfel, practica instanţelor este unitară în a aprecia temeinicia instituirii măsurii asigurătorii a sechestrului, sens în care partea civilă a invocat, în motivele de apel, Decizia penală nr. 2030/R din 21 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală din Dosarul penal nr. 3903/2005 şi Decizia nr. 639 din 16 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti.

În consecinţă, luând în considerare cele mai sus expuse, apelanta parte civilă a solicitat să se constate că faptele inculpatului R.I.G. se circumscriu infracţiunii de evaziune fiscala prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi că prin săvârşirea acestei fapte, bugetul statului a fost grav prejudiciat cu suma de 62.051 RON, urmând a fi obligat la plata acestei sume şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente, menţinându-se sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului.

Analizând hotărârea din perspectiva motivelor invocate şi, din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, s-a apreciat calea de atac ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

În cursul judecării căii de atac, Curtea, a insistat în aducerea inculpatului în faţa instanţei, însă, în pofida multiplelor demersuri vizând citarea la domiciliile cunoscute, aducerea cu mandat ori verificarea situaţiei sale prin Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi DGPMB, cauza s-a judecat în lipsa acestuia. Această situaţie a condus implicit la imposibilitatea audierii inculpatului de către instanţa de apel.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea de evaziune fiscală arătându-se că fapta sa constând în neevidenţierea în actele contabile şi în documentele legale a unui număr de 19 facturi ceea ce a condus la un profit nejustificat şi la calcularea unui TVA şi impozit pe profit eronate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. S-a mai arătat că s-a produs un prejudiciul statului care este de 15 174 RON reprezentând diferenţă impozit pe profit şi 18 019,14 RON reprezentând diferenţă TVA.

I. Latura penală

Prin Decizia nr. 4/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (M. Of. 868/22.12.2008) s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, raportat la art. 289 C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

În considerentele acestei decizii s-a susţinut că, fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracţiuni de evaziune fiscală sunt şi "următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale":

"b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive".

Pe de altă parte, prin art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 s-a prevăzut că "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".

În urma modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin O.G. nr. 61/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 310/2002, prin O.G. nr. 70/2004, aprobată prin Legea nr. 420/2004, precum şi prin Legea nr. 259/2007, aceeaşi faptă este incriminată la art. 43 din Legea nr. 82/1991, care are următorul cuprins: "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".

Examinarea conţinutului textelor de lege prin care sunt incriminate în prezent cele două infracţiuni evidenţiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puţin complementare şi cu scop final comun, cât timp prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 se urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea nr. 82/1991 se urmăreşte împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum şi a elementelor ce se referă la activul şi pasivul bilanţului.

Analiza comparată a elementelor componente ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2003, şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, impune, deci, concluzia că toate aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele două modalităţi de eludare a obligaţiilor fiscale incriminate în cadrul primei infracţiuni, de evaziune fiscală.

Ca urmare, s-a constatat că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 13 şi, apoi, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 40 şi, apoi, art. 37) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

În sarcina inculpatului, prin actul de sesizare, sau inculpare s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea complexă de evaziune fiscală.

Potrivit art. 334 C. proc. pen., "dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea".

Sintagma fapta din actul de sesizare a avut în vedere infracţiunea cercetată, sau fapta în sensul art. 17 C. pen. Numai faţă de fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală se poate pune problema corectei şi completei caracterizări în drept în cadrul încadrării juridice.

S-a arătat că instanţa de fond a ajuns la concluzia că infracţiunea complexă de evaziune fiscală nu există şi, în consecinţă, nu s-a putut pune problema spargerii unităţii legale infracţionale în infracţiunile absorbite.

Mai mult decât atât, s-a observat că Ministerul Public nu a solicitat, sub aspectul acestei infracţiuni de evaziune fiscală sau fals intelectual, noi probatorii în apel care să susţină acuzaţia formulată.

În aceste condiţii, s-a apreciat că, dacă probatoriul administrat a condus prima instanţă către concluzia inexistenţei faptei, nu se poate pune problema unei schimbări de încadrare juridică şi nici nu e posibilă reevaluarea aceluiaşi probatoriu în calea de atac.

În ceea ce priveşte caracterul devolutiv al apelului, s-a reţinut că acesta presupune faptul că instanţa este învestită a examina pricina în limita poziţiei procesuale exprimate de apelanţi, în cauză exclusiv cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală.

Astfel cum s-a arătat anterior în legătură cu infracţiunea de evaziune fiscală, Ministerul Public, oral sau prin motivele scrise, ori partea civilă nu au solicitat administrarea de probe în apel.

Potrivit Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza Constantinescu împotriva României, parag. 53.: aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept.

55. Când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune [Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. (32)].

57. Dacă procedura desfăşurată este una complexă, asemănătoare unei proceduri de fond, instanţa analizând atât situaţia de fapt, cât şi problemele de drept, putând fie să confirme achitarea, fie să condamne, realizează o examinare completă a problemei vinovăţiei sau a nevinovăţiei, administrând la nevoie noi mijloace de probă.

58. Pronunţarea cu privire la temeinicia acuzaţiei şi constatarea că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii cercetate presupune cel puţin audierea sa nemijlocită.

59. - 60. Prin urmare, pronunţarea cu privire la temeinicia acuzaţiei şi condamnarea inculpatului, în calea de atac, după achitare, fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare, constituie o încălcare a art. 6 alin. (1).

Instanţa de apel a mai adăugat faptul că inculpatul îşi putea exercita dreptul de a ieşi din pasivitate şi a administra probe în apărare, potrivit principiului egalităţii armelor, dacă Ministerul Public sau părţile civile invocau şi administrau probe, în apel, pentru susţinerea temeiniciei acuzaţiei în materie penală sau pentru dovedirea mecanismului producerii prejudiciilor.

II. Latura civilă

Infracţiunea de evaziune fiscală este calificată ca fiind o infracţiune materială sau de rezultat, de esenţa existenţei sale ţinând dovedirea prejudiciului.

Instanţa de fond a constatat, din perspectiva laturii civile, faptul că nu s-a produs un prejudiciu statului, expertizele efectuate în cauză fiind concordante şi concluzionând:

1. În cursul judecăţii în fond:

Prin neînregistrarea facturilor fiscale emise de către partea civilă C. SRL în perioada aprilie - octombrie 2007, SC R.S.G. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului statului deoarece, a declarat la buget la data de 30 septembrie 2007 un impozit pe profit datorat mai mare cu suma de 15.174 RON (48.007 - 15.174 = 32.833) şi un TVA de plată mai mare cu suma de 18.019 RON (36.815 - 18.019 = 18.796), profitul contabil rezultat mai mare la 30 septembrie 2007 în sumă de 244.805,53 RON neavând consecinţe decât sub aspectul denaturării rezultatului contabil nu şi fiscal.

Drept consecinţă, obligaţiile fiscale bugetare datorate restante de SC R.S.G. SRL şi cu care s-a constituit parte civilă A.N.A.F. - Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 ar trebui diminuate cu 15.174 RON la impozitul pe profit şi 18.019 RON la TVA.

2. În cursul urmăririi penale:

La 30 septembrie 2007 SC R.S.G. SRL avea înregistrat un profit în valoare de 244.805,53 RON, aspect rezultat din evidenţa contabilă, iar prin neînregistrarea celor 19 facturi în valoare de 112.858,44 RON, societatea şi-a mărit în mod nejustificat profitul, concluzionându-se că societatea ar fi trebuit să se înregistreze cu un profit în valoare de 149.966,51 RON.

La data de 30 septembrie 2007 societatea avea înregistrat în evidenţele contabile un impozit pe profit în valoare de 48.007 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, impozitul pe profit ar fi fost în valoare de 32.833 RON, rezultând o diferenţă în plus de 15.174 RON (94,839,02 RON x 16% = 15.174 RON).

La data de 30 septembrie 2007 societatea avea înregistrat în evidenţele contabile un TVA de plată în valoare de 36.815 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, TVA-ul ar fi fost în valoare de 17.795,60 RON, diminuându-se cu 18.019,14 RON.

Modul în care au fost înregistrate în contabilitate actele a condus la calcularea unui impozit pe profit şi a unei TVA mai mari decât cele datorate, operaţiunea având relevanţă numai sub aspectul denaturării rezultatului contabil nu şi fiscal, aspect ce a condus prima instanţă la concluzia riguroasă că fapta de evaziune fiscală nu există.

Pe latură civilă, curtea de apel a reţinut că potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat în contextul reţinerii cazului prevăzut la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru că fapta imputată nu există.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Parchetul a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie cu privire la nepronunţarea asupra unui motiv de apel, caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. şi cu privire la greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

În ce priveşte primul motiv de recurs, a arătat că la termenul din 3 mai 2012, procurorul de şedinţă a susţinut admiterea unicului motiv de apel, respectiv casarea sentinţei instanţei de fond şi rejudecarea în apel, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu consecinţa condamnării inculpatului pentru această din urmă faptă.

Deşi a fost susţinut oral şi dezvoltat amplu în scris, instanţa de apel nu a făcut niciun fel de trimitere la acest motiv de recurs.

În ce priveşte al doilea motiv de apel, a arătat că în mod greşit a fost respins ca nefondat, menţinându-se soluţia prin care s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice.

A arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că un număr de 19 facturi nu au fost înregistrate, inculpatul afirmând în faţa organelor de urmărite penală că acestea au fost rătăcite, în timp de martora Ş.M. a declarat că a înregistrat în contabilitate toate facturile ce i-au fost puse la dispoziţie de administratorul societăţii.

A arătat că interpretând per a contrario motivarea din Decizia R.I.L. nr. 4/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că ori de câte ori există omisiuni a înregistrărilor operaţiunilor comerciale în actele contabile sau în alte documente legale, cu consecinţa unui prejudiciu, subzistă infracţiunea de evaziune fiscală, iar în lipsa unui astfel de prejudiciu, vor fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991.

A mai arătat că atâta vreme cât în cauză s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi ulterior s-a constatat inexistenţa unui prejudiciu, dar s-a constatat în afara oricărui dubiu că un număr de 19 facturi nu au fost înregistrate în contabilitate rezultă că actele de urmărire penală s-au efectuat pentru această faptă în materialitatea ei.

Partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a depus la dosar motivele recurs, nici prin declaraţia aflată la dosar, nici printr-un memoriu separat.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Înalta Curte a constatat că recursurile declarate de Parchet şi de partea civilă sunt fondate, astfel că le-a admis, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a constatat, cu referire la motivele de apel formulate în scris de Parchet, că instanţa este obligată să le analizeze în totalitate, chiar dacă cu ocazia dezbaterilor procurorul de şedinţă s-a prevalat de dispoziţiile art. 316 C. proc. pen. şi a susţinut doar o parte din aceste motive.

Astfel, s-a observat că în cauză, deşi motivele de apel formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vizau şi greşita achitare a inculpatului sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanţa de apel a analizat doar motivul de apel vizând greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) al Legii nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu precizarea că în concluziile orale Ministerul Public, prin reprezentantul său, în şedinţa din 3 mai 2012, a arătat că nu susţine primul motiv de apel referitor la soluţia de achitare sub aspectul infracţiunii de înşelăciune.

Pe de altă parte, s-a observat că instanţa de apel nu a analizat pe fond nici cel de-al doilea motiv de apel, invocând practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi, deşi situaţia din speţă era diferită.

În ce priveşte schimbarea încadrării juridice, s-a apreciat că aceasta se raportează la situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare, iar analiza instanţei nu trebuie să se mărginească doar la infracţiunea menţionată în actul de sesizare, ci ea trebuie să poarte şi asupra eventualei reţineri doar a infracţiunii absorbite, făcându-se aplicarea art. 334 C. proc. pen., dacă în urma administrării probatoriului s-a constatat că, deşi nu suntem în prezenţa infracţiunii complexe de evaziune fiscală, sunt totuşi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din Legea nr. 82/1991.

Prin urmare, s-a apreciat că, procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., caz de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen..

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 13 mai 2013, sub nr. 7602/3/2011*.

La termenul de judecată din 24 octombrie 2013, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a precizat că nu susţine primul motiv de apel care vizează greşita achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, astfel cum a precizat şi procurorul de şedinţă cu ocazia judecăţii în primă instanţă, întrucât consideră că în mod corect s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, care vizează greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice dată faptei din art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 în art. 43 din Legea nr. 82/1991, s-a apreciat că omisiunea înregistrării în evidenţele contabile a 19 facturi fiscale în contabilitate constituie infracţiune, fără a fi necesar să se dovedească existenţa unui rezultat efectiv al acestor manopere frauduloase. În acest sens s-a invocat Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai învederat faptul că din expertiza contabilă efectuată în cauză rezultă că inculpatul nu a produs niciun prejudiciu bugetului de stat, astfel că nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, ci aceea prevăzută de art. 43, având drept consecinţă denaturarea rezultatului contabil.

Pentru aceste motive, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a hotărârii, iar pe fond schimbarea încadrării juridice din art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 în art. 43 din Legea nr. 82/1991 şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului.

La acelaşi termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor, intimatul inculpat R.I.G., prin avocat din oficiu, a apreciat că în mod corect instanţa de apel a luat act de poziţia parchetului, astfel că nu avea obligaţia de a mai analiza acest aspect. Însă, acesta a solicitat ca, în situaţia în care instanţa de apel în rejudecare, se va pronunţa şi asupra acestui motiv de apel, să menţină soluţia de achitare a inculpatului ca fiind legală şi temeinică.

Referitor la al doilea motiv de apel invocat de parchet, a solicitat respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice, apreciind că aceasta nu are susţinere în ansamblul probator administrat, având în vedere că nu s-au administrat probe din care să rezulte că inculpatul cu intenţie nu a înregistrat cele 19 facturi şi nu s-a precizat care este rezultatul acestei omisiuni, nefiind produs vreun prejudiciu bugetului de stat.

Pentru aceste motive, inculpatul a solicitat respingerea apelurilor declarate de Parchet şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, atât sub aspectul laturii penale cât şi sub aspectul laturii civile.

Prin Decizia penală nr. 314/A din data de 31 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de Ministerul Public împotriva Sentinţei penale nr. 825 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de către inculpatul R.I.G. din infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul R.I.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

A respins, ca nefondat, apelul părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, obligând-o la cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 189 alin. (1) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

În fapt, în esenţă, s-a reţinut că inculpatul R.I.G., în calitate de administrator al SC. R.S.G. SRL, a achiziţionat anvelope de la SC C. S.R.L pentru plata cărora a emis mai multe bilete la ordin scadente, în valoare totală de 43.051,55 RON, care au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil. S-a mai reţinut că inculpatul nu a evidenţiat în actele contabile precum şi în documentele legale un număr de 19 facturi.

Situaţia de fapt rezultă din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, respectiv fişă partener R.S.G. SRL, declaraţie R.B.M., declaraţie Ş.M., declaraţie B.G.C., declaraţie R.I.G., raport de constatare tehnico-ştiinţifică, bilete la ordin, raport de constatare, adresă BNR, bilete la ordin, fişa analitică partener R.S.G. SRL, facturi, balanţa cumpărări în perioada 01 ianuarie 2007 - 04 septembrie 2007 şi situaţia plăţi, facturi şi bonuri fiscale, raport de expertiză contabilă judiciară (dosar primă instanţă).

S-a constatat că prima instanţă a analizat în mod corespunzător infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., concluzionând că fapta ce s-a reţinut în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală; de altfel, nici parchetul nu a mai susţinut acest motiv de apel, arătând că soluţia primei instanţe este corectă sub acest aspect.

Astfel, s-a reţinut că potrivit Titlului II, art. 104 şi urm. din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, denumită beneficiar, ori la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Legea nu cere ca la emiterea biletului la ordin să existe disponibilul pe care emitentul se obligă să îl plătească beneficiarului.

În cazul în care biletul la ordin este emis în condiţiile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 58/1934, sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi privitoare la gir, scadenţă, plată, acţiunea sau executarea cambială, regres în caz de neplată şi protest, fapta neconstituind infracţiune, ci se situează în domeniul dreptului civil. Astfel, simpla emitere a unui bilet la ordin pentru a cărui valorificare la data scadenţei nu există acoperirea necesară, nu constituie infracţiune în lipsa unor elemente subiective sau obiective corespunzătoare conţinutului constitutiv al unei fapte penale.

În cauză, nu există nicio împrejurare din care să rezulte că inculpatul a avut intenţia să inducă în eroare partea vătămată nici cu ocazia încheierii contractului, nici ulterior, în cursul executării contractului. Astfel cum s-a arătat mai sus, prin emiterea biletelor la ordin inculpatul a intenţionat să achite anvelopele achiziţionate, sperând că va avea în cont disponibilul necesar la data introducerii acestora.

Această concluzie se întemeiază şi pe alte împrejurări ce rezultă din mijloacele de probă administrate. Astfel, aspectele menţionate rezultă şi din fişa analitică a partenerului SC. R.S.G. SRL emisă de SC C. SRL, ce atestă relaţiile comerciale între cele două societăţi comerciale desfăşurat pe o perioadă îndelungată, timp în care produsele achiziţionate au fost achitate fie în numerar, fie cu file CEC (încasate de partea civilă, potrivit declaraţiei martorului R.B.M., agent de vânzare în cadrul SC C. SRL), fie cu bilete la ordin, o parte din acestea fiind de altfel încasate de partea civilă. Totodată, din declaraţia inculpatului a rezultat că acesta cunoştea împrejurarea că la data emiterii biletelor la ordin din speţă nu avea disponibil în cont, sperând că până la data scadentă va face rost de sumele de bani (nerezultând din probele administrate faptul că ar fi comunicat contrariul reprezentanţilor părţii civile).

Prin urmare, s-a constatat în acord cu prima instanţă că fapta sus-menţionată săvârşită de către inculpat nu este prevăzută de legea penală, reprezentând de fapt un litigiu de natură comercială între firma administrată de inculpat şi societatea vătămată; în aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen., acţiunea civilă a SC C. SRL nu poate fi soluţionată în cadrul procesului penal.

În privinţa infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, în mod corect a dispus prima instanţă achitarea inculpatului, întrucât fapta de evaziune fiscală nu există.

Astfel, concluziile raportului de expertiză contabilă depus la dosarul primei instanţe sunt clare: prin neînregistrarea facturilor fiscale emise către SC C. SRL în perioada aprilie - octombrie 2007, societate administrată de către inculpat nu a produs niciun prejudiciu bugetului de stat, deoarece a declarat la buget, în septembrie 2007, un impozit pe profit şi un TVA mai mari decât cele datorate în realitate, chiar dacă s-ar fi luat în considerare facturile în cauză.

Prin urmare, s-a constatat că fapta de evaziune fiscală nu există, omisiunea de a înregistra facturile fiscale nereprezentând expresia intenţiei inculpatului de a sustrage de la plata obligaţiilor fiscale şi neproducând nicio modificare în realitatea obiectivă, în sensul creării unui prejudiciu; prin urmare, este corectă şi soluţia adoptată în privinţa acţiunii civile a A.N.A.F., potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

Totuşi, s-a apreciat că, în mod greşit prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de Ministerul Public din infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991. Astfel, a reţinut prima instanţă că nu se poate dispune schimbarea de încadrare juridică întrucât urmărirea penală a fost efectuată în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, iar fapta prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 ar reprezenta o altă faptă, în raport de care nu s-au efectuat acte de urmărire penală.

Curtea de apel a apreciat că raţionamentul primei instanţe nu este corect, întrucât urmărirea penală a fost efectuată sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că prin neînregistrarea facturilor fiscale inculpatul s-ar fi sustras de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

După cum se poate lesne observa, fapta de a nu înregistra facturile fiscale este cuprinsă chiar în verbum regens al infracţiunii de evaziune fiscală, astfel încât nu se poate susţine că nu au fost efectuate acte de urmărire penală raportat la această faptă; din acelaşi motiv, fapta sus-menţionată nu constituie o faptă distinctă de evaziunea fiscală, care ar reclama efectuarea unor acte de urmărire penală separate.

Dimpotrivă, s-a apreciat că fapta de a nu înregistra facturile fiscale în actele contabile ale societăţii pe care o administra inculpatul este susceptibilă de a primi o încadrare juridică distinctă de cea de evaziune fiscală (aceasta reprezintă, practic, o parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune), respectiv încadrarea juridică prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, drept pentru care în aplicarea art. 334 C. proc. pen. curtea de apel a procedat în acest sens, urmând a analiza şi dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Conform art. 43 din Legea nr. 82/1991, "efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii".

În cursul urmăririi penale, inculpatul a arătat că nu a înregistrat cele 19 facturi fiscale în actele contabile, întrucât probabil au fost pierdute de către angajaţi; această declaraţie se coroborează cu declaraţia martorei Ş.M. (contabila SC R.S.G. SRL), din care rezultă că martora a înregistrat în contabilitate toate facturile puse la dispoziţie de către inculpat; totodată, din raportul de expertiză contabilă rezultă că facturile menţionate nu au fost înregistrate în contabilitate.

Prin urmare, este evident că facturile respective nu au fost înregistrate în actele contabile, curtea de apel a analizat împrejurarea dacă această omisiune este expresia intenţiei inculpatului.

Astfel, s-a constatat că din mijloacele de probă nu rezultă nicio o împrejurare din care să reiasă că inculpatul a omis să înregistreze intenţionat facturile fiscale.

După cum rezultă din declaraţia inculpatului şi din celelalte mijloace de probă administrate, firma administrată de inculpat a acumulat datorii mari în perioada respectivă, în cele din urmă devenind imposibil să mai achite diferite datorii către furnizori, inclusiv SC C. SRL. De altfel, SC R.S.G. SRL a intrat în procedură de faliment, fiind radiată.

Din aceste împrejurări rezultă că inculpatul s-a comportat nediligent şi şi-a condus defectuos propria afacere, în cele din urmă firma falimentând, intrând într-un colaps financiar în urma activităţii inculpatului. Nu există elemente din care să rezulte că inculpatul a provocat intenţionat falimentul societăţii pe care a condus-o, ci doar împrejurări din care rezultă că acesta este un manager incompetent, care a condus defectuos societatea administrată.

Prin urmare, faţă de această stare de fapt, s-a apreciat că omisiunea de a înregistra cele 19 facturi fiscale în actele firmei nu este expresia intenţiei, ci a culpei inculpatului, corespunzând modalităţii generale defectuoase în care acesta a înţeles să administreze interesele SC R.S.G. SRL, fiind veridică afirmaţia inculpatului că facturile respectiv au fost, pur şi simplu, pierdute între alte documente alte firmei (probabil chiar de către inculpat). La aceste elemente se adaugă şi concluzia menţionată în cadrul analizei infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv că omisiunea înregistrării celor 19 facturi fiscale nu a avut nicio consecinţă cu privire la obligaţiile fiscale ale SC R.S.G. SRL, iar Curtea nu identifică alte motive pentru care inculpatul ar fi avut vreun interes să nu înregistreze facturile în cauză.

Prin urmare, apreciind că inculpatul nu a omis cu ştiinţă să înregistreze facturile fiscale în contabilitate, acesta fiind rezultatul neglijenţei de care a dat dovadă în administrarea societăţii comerciale, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu referire la latura subiectivă a acestei infracţiuni.

Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Pe calea motivelor scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate sub aspectul înlăturării dispoziţiei de schimbare a încadrării juridice, condamnarea inculpatului pentru faptele de evaziune fiscală şi admiterea acţiunii civile în sensul obligării inculpatului la plata sumei de 62.051 RON precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestei sume şi menţinerea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului

Criticile formulate au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 16 şi 17² C. proc. pen.

Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385⁹ din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede, în alin. (2), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală, la data de 31 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (l) pct. 17² C. proc. pen., invocat de recurenta parte civilă, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 385¹⁰ alin. (l) şi (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, că recurenta parte civilă şi-a motivat recursul la data de 28 martie 2014 (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 2 aprilie 2014), respectându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

Însă, se apreciază că cele criticate de recurenta parte civilă nu se încadrează în niciun caz prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen.

Drept urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr. 314/A din data de 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat R.I.G. se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca, nefondat recursul declarat de partea, civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr. 314/A din 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat R.I.G. se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2014.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 115/2014. Penal. Distrugerea şi semnalizarea...		ICCJ. Decizia nr. 1175/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 115/2014. Penal. Distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 276 C.p.). Ucidere din culpă (art.178 C.p.), vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.), accidentul şi catastrofa de cale ferată (art. 277 C.p.). Apel ICCJ. Decizia nr. 1175/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Infracţiuni la legea societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1176/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 1177/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 118/2014. Penal