ICCJ. Decizia nr. 1188/2014. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1188/2014

Dosar nr. 13850/118/2012

Şedinţa publică din 2 aprilie 2014

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin sentinţa penală nr. 188 din 24 aprilie 2013, Tribunalul Constanţa în baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat inculpatul D.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 65 alin. (3), raportat la art. 76 alin (3) C. pen., cu privire la pedeapsa complementară.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare.

În baza art. 862 alin. (1) C. pen., s-a fixat termen de încercare de 5 ani, compus din pedeapsa aplicată la care s-a adăugat un intervalul de timp de 2 ani.

Pe durata termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a)-d) C. pen., respectiv: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probatiune; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 863 alin. (4) C. pen., s-a încredinţat supravegherea executării măsurilor stabilite în sarcina inculpatului către Serviciul de Probatiune de pe lângă Tribunalul Constanta.

În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor legale, privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 864 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere s-a dispus şi suspendarea executării pedepselor accesorii.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii de 24 de ore de la data de 12 noiembrie 2012.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul D.V. este asociat în cadrul SC E.A. SRL şi administrator de fapt, fiind salarizat în sensul explicitat de adresa societăţii din 12 noiembrie 2012, situaţie în care acesta are calitatea de funcţionar, potrivit art. 147 alin. (2) C. pen.

De asemenea, ţinând seama de situaţia personală a inculpatului, în sensul că acesta îndeplineşte o funcţie în cadrul societăţii comerciale, prin care poate influenţa deciziile sale, având inclusiv specimen de semnătură în bancă, s-a apreciat că se impune reţinerea faţă de acesta a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 1 lit. b) din lege.

Inculpatul, în cursul lunii mai 2012, a pretins, în calitatea sa de administrator al SC E.A. SRL, suma de 300 de lei de la martora P.A., pentru a elibera adeverinţa necesară de fost lucrător în cadrul SC T. SA Constanța.

Trebuie menţionat că legea interzice orice formă de taxare a acestei activităţi, situaţie în care rezultă cu atât mai mult evidenţa faptului că inculpatul pretindea aceste sume cu titlu de mită de la petenţi şi nu cu titlu de comisioane, pe care, de altfel, nici nu le putea încasa legal şi nici evidenţia în vreun fel în actele contabile ale societăţii.

Astfel, raportat la acest episod, ulterior pretinderii acestei sume, la data de 27 iunie 2012, s-a produs şi remiterea efectivă a banilor menţionaţi, faptul fiind surprins într-un prim flagrant de lucrătorii de poliţie judiciară.

Inculpatul a acţionat permanent ca administrator al SC E.A. SRL, societate care deţinea arhiva SC T. SA Constanţa, iar titlul de mită al banilor primiţi rezultă din discuţia dintre părţi, înregistrată cu un telefon mobil şi cea surprinsă de înregistrarea autorizată ambientală.

S-a avut în vedere şi adresa din 12 iunie 2012 a Gărzii Financiare Constanţa, care atesta că societatea administrată de inculpat nu a înregistrat venituri pentru prestări de servicii, sub forma eliberărilor de adeverinţe către persoane fizice.

Ulterior, la data de 05 noiembrie 2012, martorul denunţător T.E. a depus la această unitate de parchet o nouă plângere penală împotriva inculpatului, prin care îl acuza pe acesta că i-a pretins suma de 500 de lei, pentru a-i elibera o adeverinţă de care avea nevoie în realizarea dosarului de pensionare.

Practic, SC E.A. SRL a dobândit dreptul şi posibilitatea de administrare a arhivelor fostului I.A.S. Nicolae Bălcescu şi ale altor societăţi lichidate, situaţie în care deţinea posibilitatea de atestare, prin adeverinţe, a perioadei în care un petent susţinea că a fost angajat în cadrul I.A.S-ului.

Martora a invocat o perioadă de 4 ani în care a muncit îrî cadrul I.A.S. Nicolae Bălcescu, astfel că avea nevoie de o adeverinţă emisă de societatea administrată de inculpat. Deoarece documentul respectiv ar fi generat o altă calculaţie a dreptului de pensie, martora avea nevoie de acest act, fără de care organele statului nu ar fi putut emite decizia corespunzătoare pentru pensionare.

Ulterior depunerii sesizării penale de către martor, organele judiciare au marcat suma de bani ce urma să fie dată cu titlu de mită, iar în data de 12 noiembrie 2012 l-au surprins în flagrant pe inculpat, care a primit suma de bani pretinsă încă de la începutul lunii de la această martoră.

Cu ocazia înregistrării în mod ambiental a discuţiilor dintre denunţătoare şi inculpat, a rezultat că în afara banilor pretinşi şi primiţi, inculpatul a mai pretins alţi 500 de lei, în scopul unei pretinse deplasări viitoare în zona judeţelor Iaşi şi Botoşani, pentru a obţine de acolo alte înscrisuri necesare dosarului de pensionare.

Trebuie precizat că aceşti bani nu au fost pretinşi şi primiţi cu titlu de prestaţie, ci cu titlu de mită, afirmaţie susţinută de întreg probatoriul administrat.

Astfel, dacă banii ar fi fost încasaţi drept comision comercial, inculpatul ar fi fost eliberat documente justificative de încasare, fapt care nu s-a întâmplat.

Mai mult, trebuie relevată şi pretinderea unei sume similare, în acelaşi scop, chestiune ce constituie un alt act material al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Raportat la ambele episoade descrise mai sus, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii, în care se stipulează faptul că sunt scutite de orice taxe şi comisioane, cererile făcute de agricultori, necesare stabilirii sau completării dosarului de pensionare, situaţie în care se observă că nu este permisă legal nici un mod de încasare a unor astfel de bani, indiferent cu ce titlu, de la petiţionarii foşti lucrători din agricultură.

În aceste condiţii, pretinderea şi primirea banilor se relevă a avea legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului, adică exact elementul material al infracţiunii de luare de mită pentru care acesta va fi ţinut răspunzător.

Situaţia reţinută în actul de inculpare s-a susţinut în cauză cu denunţurile şi declaraţiile martorilor denunţători, declaraţiile celorlalţi martori, actele procedurale, planşele foto, înregistrările ambientale, declaraţiile inculpatului şi procesul-verbal prezentare material de urmărire penală.

În şedinţa publică din 13 februarie 2013, a fost audiat inculpatul D.V., care a recunoscut faptele, însă nu de maniera reţinută în rechizitoriu, sumele pe care le-a pretins neavând caracterul de mită.

Inculpatul a declarat, astfel, că suma de 300 lei, pe care i-a dat-o martora P.A., reprezenta contravaloarea documentaţiei şi a cheltuielilor aferente pentru a depune înscrisurile la casa de pensii, petenta solicitând o adeverinţă de la o societate care nu mai exista, fiind radiată, pentru o perioadă care nu era trecută în cartea de muncă, astfel că efortul de a căuta în arhive era foarte mare.

Mai mult, inculpatul a arătat că actele trebuiau xeroxate la SC A. SRL, singura societate, după ştiinţa sa, aptă să xeroxeze pe format foarte mare, astfel că firmei trebuiau achitate nişte sume pentru aceste servicii.

În ceea ce o priveşte pe T.E., aceasta solicita o adeverinţă pentru o perioadă lucrată tot la o societate care era radiată, însă perioada era de până în şase ani, astfel că nu îndeplinea condiţiile legii pentru a fi primită la casa de pensii. I-a explicat acesteia că trebuie să-şi ia adeverinţe pentru alte perioade lucrate, de la Iaşi şi de la Flămânzi, de pe unde mai lucrase, pentru a le cumula cu această perioadă. I-a explicat că există posibilitatea să mai aştepte pentru a veni şi alte solicitări din acele locuri, pentru a se duce pentru mai multe persoane o dată. Petenta i-a spus inculpatului că nu mai are răbdare, că doreşte să se consulte cu fiica sa şi, astfel, făcând un calcul pe kilometrii pe care îi avea de parcurs, a înţeles să-i plătească drumul şi i-a dat 500 de lei. I-a spus că îi va aduce chitanţe pentru acele demersuri, inclusiv costul combustibilului.

Inculpatul nu avea competenţă în a le solicita petentelor o contravaloare pentru aceste servicii, însă le-a explicat celor două solicitante că au posibilitatea să se ducă la judecătorul sindic, care a lichidat acele societăţi şi, în urma demersurilor ce urmau a fi făcute prin instanţă, le va pune la dispoziţie acele documente. Nu a eliberat nici o chitanţă pentru sumele încasate. Conform statutului SC E.A. SRL, participă la licitaţii atunci când se lichidează societăţile de către lichidator, singura obligaţie fiind de a prelua şi de a păstra acele arhive şi nu de a le pune la dispoziţia cuiva. Mai mult, Arhivele Naţionale, care trebuie să preia astfel de arhive, nu au spaţiu de depozitare, deoarece toate aceste documente ocupă la inculpat un spaţiu de 300 mp pe*d înălţime de 6 metri.

Inculpatul a făcut precizarea că sunt lichidatori care au deschis acţiuni în justiţie împotriva Arhivelor Naţionale, pentru a prelua astfel de arhive, dar că această instituţie nu preia decât documentele cu conţinut istoric, nu şi pe cele cu caracter practic. Nu are vreo convenţie încheiată cu casa de pensii, sau cu altă societate, nu obţine bani de la vreo instituţie anume, ci doar dividente, care sunt rezultatul scăderii din costul de arhivare a costului consumabilelor.

Inculpatul a precizat că a înţeles să ajute astfel de persoane din milă şi compasiune, deoarece unele dintre ele nu posedă venituri şi nu au posibilitatea să treacă prin procedurile judiciare, fiind foarte în vârstă şi lipsite de posibilităţi financiare. Pe cei care au resurse sau care au de confirmat perioade foarte mari, îi îndrumă către procedurile judiciare.

În şedinţa publică din data de 27 martie 2013 au fost audiaţi martorii P.A. şi P.M.A.

Martora P.A. şi-a menţinut declaraţiile pe care le-a dat până în prezent, în totalitatea lor, întrucât corespund adevărului.

A menţionat că în anul precedent a avut nevoie de o adeverinţă, care să ateste plata către C.A.S. în perioada în care a lucrat la „Integrata". Avea scoasă o adeverinţă, însă aceasta nu specifica aceste aspecte. Aşa a aflat că cineva din localitatea Lumina ţine arhiva fostei întreprinderi „Integrata" şi că se ocupă de eliberarea acestor adeverinţe. A fost la inculpat acasă de trei sau patru ori. De la început, acesta i-a spus că-i va rezolva problema, însă trebuie să-i plătească suma de 300 lei, deoarece nu este plătit de către nimeni să ţină evidenţele în această arhivă şi că, la rândul său, trebuie să plătească şi el oameni ca să-i rezolve problema, respectiv ca să-i elibereze adeverinţa martorei. Martora i-a explicat inculpatului că are o pensie de 350 lei.

La un moment dat, a treia sau a patra oară când a fost la inculpat pentru a-şi rezolva problema, fiul martorei a sesizat că este ceva în neregulă, gândindu-se că inculpatul nu poate solicita bani pentru eliberarea unei adeverinţe, astfel că acesta a depus un denunţ împotriva inculpatului. A fost împreună cu fiul său pentru rezolvarea problemei privind adeverinţa şi atunci s-a realizat flagrantul. Inculpatul a condiţionat de plata acestei sume eliberarea adeverinţei şi nu i-a eliberat nici o chitanţă pentru suma de 300 lei. Când i-a cerut cei 300 lei, inculpatul i-a spus că se consumă hârtie, se consumă tuş şi toate aceste consumabile trebuie să le plătească el, din buzunar. Inculpatul i-a spus de asemenea că are nişte oameni care îl ajută să elibereze adeverinţa şi pe care el trebuie să-i plătească.

Martorul P.M.A. şi-a menţinut declaraţia pe care a dat-o până în prezent, în totalitatea ei, întrucât corespunde întru totul adevărului. Nu mai ţine minte cu exactitate data, însă în vara anului trecut, venind odată de la serviciu, mama sa i-a povestit că are de luat o adeverinţă de la o anumită persoană, însă aceasta nu doreşte să i-o elibereze, cerându-i suma de 300 lei, drept pentru care, neavând aceşti bani, i-a cerut martorului. A fost împreună cu mama sa la locaţia pe care i-a indicat-o, să vadă despre ce anume este vorba şi atunci a discutat cu o femeie, pe care nu o cunoştea şi care i-a spus că trebuie să plătească suma de 300 lei. A întrebat-o ce anume reprezintă aceşti 300 lei şi atunci respectiva doamnă i-a spus că fiecare an de vechime se taxează cu suma de 10 lei. Ştiind de la mama sa că este vorba despre 3 ani, i-a comunicat femeii respective că în această situaţie trebuie să plătească 30 lei, însă aceasta i-a cerut 300 lei. I-a spus că nu are aceşti bani şi o să revină ulterior. între timp s-a adresat organelor în drept, astfel că atunci când a revenit cu mama sa, i-a plătit inculpatului suma de 300 lei, pe care i-o dăduseră cei de la D.G.A. în drum spre casă, respectiva doamnă i-a spus de suma de 10 lei pe an, însă după ce a intrat în casă şi s-a uitat pe nişte hârtii, a revenit şi i-a spus că trebuie să plătească suma de 300 lei.

În şedinţa publică din data de 10 aprilie 2013 a fost audiată martora T.E., care şi-a menţinut declaraţiile pe care le-a dat până în prezent, în integralitatea lor, întrucât ele corespund adevărului. Nu mai ţine minte cu exactitate data, însă în toamna anului trecut, fîindu-i necesară o adeverinţă pentru Casa de Pensii pentru perioada lucrată la I.A.S. Nicolae Bălcescu, a fost îndrumată la inculpat, care deţinea această arhivă. S-a deplasat la el acasă, în localitatea Lumina şi i-a spus că îi trebuie o adeverinţă pentru perioada lucrată la I.A.S. Nicolae Bălcescu. Acesta i-a cerut suma de 500 lei pentru a-i elibera această adeverinţă. I-a explicat că nu are aceşti bani şi atunci acesta i-a spus să se împrumute, că altfel nu-i va elibera adeverinţă. De asemenea, martorei îi mai trebuia o adeverinţă din zona Moldovei, din Botoşani deoarece lucrase la o filatură şi atunci inculpatul i-a mai cerut încă 500 lei, pentru a-i elibera această adeverinţă de la Botoşani. I-a explicat că este peste puterile sale să împrumute suma de 1.000 lei şi atunci acesta i-a spus că nu-i va elibera aceste adeverinţe. A povestit acasă ce i s-a întâmplat şi atunci ginerele său a apelat la organele specializate, care i-au dat aceşti bani pentru a-i da inculpatului, respectiv 500 lei. S-a dus la inculpat, i-a dat suma de 500 lei, aşa cum i-a cerut, sumă pe care o luase de la organele de poliţie, acesta a numărat banii, i-a băgat sub o faţă de masă, însă nu i-a eliberat adeverinţă. Acesta i-a spus că nu poate să-i dea o chitanţă când i-a solicitat. La inculpat a fost îndrumată de către o fostă colegă de-a sa de serviciu, de la I.A.S. Nicolae Bălcescu.

Martora a mai precizat că ştia că fuseseră mai multe persoane la inculpat pentru eliberarea de adeverinţe. A fost îndrumată astfel, deoarece I.A.S. Nicolae Bălcescu nu mai există şi nu ştia unde se află arhiva. Pentru primii 500 de lei, inculpatul a spus că o să-i elibereze adeverinţa pentru I.A.S. Nicolae Bălcescu, iar pentru ceilalţi 500 lei, pe care nu i-a dat, i-a spus că se va duce la Botoşani. A fost îndrumată de cei de la casa de pensii să ia adeverinţă şi de la Botoşani. Inculpatul i-a spus martorei că dacă se va duce personal o să o coste mai mult şi că dacă se va duce el, o să rezolve mai uşor. A fost de acord ca inculpatul să se deplaseze la Botoşani. Când i-a dat cei 500 lei, au însoţit-o şi cei de la poliţie.

Din Referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, instanţa a reţinut că există premise pentru o evoluţie pozitivă a comportamentului adoptat de către inculpat, în condiţiile în care acesta ar conştientiza consecinţele nerespectării prevederilor legale şi şi-ar asuma acuzaţiile reţinute în sarcina sa, menţinerea deciziei exprimate de se reorienta profesional putând contribui la neimplicarea sa în situaţii similare.

Analizând cauza, prin prisma materialului probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, instanţa a reţinut că în speţă nu se impune achitarea inculpatului, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., neputându-se aprecia asupra inexistenţei faptelor şi încadrării juridice din rechizitoriu.

Instanţa a reţinut forma continuată de săvârşire a infracţiunii, faptele comise în intervalul mai - noiembrie 2012 având legătură între ele.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 6 din Legea nr. 78/2000, dispoziţiile acestui articol, chiar dacă nu fac decât să grupeze anumite infracţiuni, trebuie reţinute în opinia instanţei, pentru o mai bună acurateţe juridică.

Pe de altă parte, în opinia aceleiaşi instanţe, aşa cum o relevă materialul probator administrat în cauză, cu prisosinţă inculpatul, în calitatea sa de administrator al SC E.A. SRL, a pretins în două rânduri, respectiv în luna mai 2012 şi a primit efectiv suma de 300 de lei la data de 27 iunie 2012, de la numita P.A., precum şi anterior datei de 06 noiembrie 2012, de la numita T.E. suma de 500 de lei, primită efectiv pe data de 12 noiembrie 2012, pentru a elibera o adeverinţă necesară dosarului de pensionare, pretinzând cu aceeaşi ocazie şi în acelaşi scop şi alţi 500 de lei, care nu au fost însă achitaţi.

Deşi în declaraţia dată în faţa instanţei inculpatul a prezentat o situaţie de fapt denaturată, din care rezultă că nu ar avea astfel de atribuţii, acesta, în realitate, avea astfel de atribuţii şi avea chiar obligaţia să elibereze astfel de adeverinţe, nu doar să deţină şi să păstreze arhivele.

Ordinul nr. 590/2008 al Ministrului Muncii cuprinde inclusiv formularul de adeverinţă şi menţionează expres că şi deţinătorul de arhive eliberează adeverinţe.

De asemenea, contractul de preluare de către societatea inculpatului a arhivelor SC T. SA, aflat la filele 47-48 din dosarul de urmărire penală, prevede drepturi şi obligaţii, din contract rezultând că inculpatul primeşte o sumă de bani, iar în schimbul acelei sume îşi asumă şi obligaţii, printre care şi obligaţiile de la fila 48 (art. 5 lit. e)) din dosarul de urmărire penală, care prevăd expres obligaţia punerii arhivei la dispoziţia celor interesaţi şi eliberarea de adeverinţe la cererea celor interesaţi. în aceste condiţii, inculpatul a pretins sume de bani nejustifîcate.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel, în termen legal, inculpatul D.V., solicitând, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 lit. b) C. proc. pen., sub aspectul infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen.

S-a arătat că prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la apărarea inculpatului, referitoare la posibilitatea redeschiderii urmăririi penale în Dosarul nr. 833/P/2012 şi la reluarea prin redeschidere a urmăririi penale în Dosarul nr. 1617/P/2012, cu consecinţa extinderii cercetărilor.

Astfel, în referire la fapta care a fost denunţată de martora P.A., s-a apreciat că hotărârea de condamnare a inculpatului este nelegală şi netemeinică, soluţia care s-ar fi impus fiind aceea de încetare a procesului penal.

S-a susţinut, astfel, că această faptă a făcut obiectul Dosarului penal nr. 833/P/2012, soluţionat prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a inculpatului D.V., întemeiată pe lipsa de pericol social, potrivit art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., act procesual care, pe lângă menţiunile generale şi datele privind fapta penală şi persoana, cuprinde temeiurile de fapt şi de drept care au determinat soluţia.

În opinia apărării, ordonanţa procurorului a fost adusă la cunoştinţa denunţătoarei P.A., care avea dreptul de a formula plângere în termen de 20 zile de la înştiinţare, potrivit art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen., sub sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului, potrivit celor statuate prin Decizia în interesul Legii nr. 15 din 06 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, în condiţiile în care denuntătoarea P.A. nu a exercitat calea de atac a plângerii împotriva ordonanţei procurorului, soluţia care s-ar fi impus era aceea de încetare a procesului penal.

S-a mai susţinut că, nesocotindu-se termenele procedurale ce impun efectuarea în ritm rezonabil al tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale, prin Ordonanţa din 12 noiembrie 2012, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa a dispus reluarea prin redeschidere a urmăririi penale în Dosarul nr. 833/P/2012, iar procurorul de caz a dispus reunirea celor două dosare, extinderea cercetărilor şi schimbarea încadrării juridice a faptelor, cu încălcarea prevederilor art. 270-273 C. proc. pen.

S-a arătat, astfel, că dispoziţiile art. 273 C. proc. pen. reglementează cazul de redeschidere a urmăririi penale după ce s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, textul de lege condiţionând redeschiderea prin raportare la fapta pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea, condiţionat de împrejurarea că în cauză nu a existat în fapt cazul care a determinat adoptarea soluţiei sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeiază soluţia dată de procuror.

În opinia apărării, această constatare poate fi făcută doar în baza plângerii înaintate de partea vătămată, care prezintă noi probe din care rezultă inexistenţa cauzei care a atras scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea, pe când în cauză nu au intervenit împrejurări noi, care să înlăture incidenţa cauzei de scoatere de sub urmărire penală.

Sub un al doilea aspect, s-a arătat că instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra apărărilor inculpatului, referitoare la inexistenţa unităţii infracţionale, prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen. şi la situaţia premisă, ce ar fi permis reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen.

De asemenea, s-a invocat şi eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea greşită a hotărârii de condamnare a inculpatului D.V., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cu referire la acest aspect, s-a arătat că în cazul societăţilor comerciale cu capital privat „funcţionarul de fapt" nu are calitate de funcţionar în sensul legii penale, atâta vreme cât noţiunea de „funcţionar de fapt" a fost reglementata doar de Legea nr. 22/1969, privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste, act normativ care se referă şi la „gestionarul de fapt", noţiune care nu poate fi extinsă cu privire la alte persoane sau fapte, cu încălcarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care interzice aplicarea legii penale prin analogie.

Pe de altă parte, pentru a exista infracţiunea de luare de mită este necesar ca actul la care textul art. 254 alin. (1) C. pen. se referă să intre în sfera atribuţiilor pe care funcţionând le îndeplineşte în virtutea funcţiei sale.

Or, din această ultimă perspectivă, inculpatul D.V. nu este funcţionar în sensul art. 147 alin. (2) C. pen., cum greşit a reţinut instanţa de fond, el fiind asociat la SC E.A. SRL ca persoană fizică, partea din beneficiile realizate în activitatea comercială a societăţii împărţindu-se între asociaţi, potrivit bilanţului anual şi având denumirea de dividende, inconfundabilă cu salariul.

În aceeaşi ordine de idei, s-a arătat că instanţa a reţinut în mod greşit că inculpatul este administrator de fapt asimilat funcţionarului, judecătorul fiind în eroare şi cu privire la obligaţiile societăţii de a elibera adeverinţe la cererea persoanelor interesate, în vederea dovedirii stagiului de cotizare, necesare completării dosarului de pensionare.

Astfel, din actele dosarului rezultă că între SC E.A. SRL şi S.C. Tomis Tex S.A., prin lichidator S. Sprl şi coordonator F.R., s-a încheiat contract de depozit din 29 aprilie 2010, prin care deponentul a încredinţat depozitarului spre depozitare unităţile arhivistice din prelucrarea şi selecţionarea documentelor existente în arhiva societăţii.

În virtutea contractului, depozitarul s-a obligat să păstreze integritatea unităţilor arhivistice, să asigure întreţinerea în mod corespunzător, să ia măsuri să nu se degradeze sau deterioreze, să asigure paza, să nu înstrăineze bunurile, să asigure eliberarea informaţiilor cuprinse în unităţile arhivistice, solicitate de diferite instituţii sau persoane fizice şi foşti salariaţi.

În opinia apărării, rezultă cu claritate că depozitarul nu avea obligaţia să elibereze adeverinţe sau alte documente, ci numai informaţii, natura juridică a depozitului fiind caracterizată de scopul principal urmărit de părţi, legat de păstrarea şi conservarea lucrului de către depozitar.

Prin urmare, obligaţia SC E.A. SRL era aceea de păstrare şi de pază a lucrului depozitat, eliberarea oricăror certificate ţinând de atributul deponentului - lichidator, la cererea persoanei solicitante, iar documentele arhivate verificându-se prin experţi, contra cost, numiţi de lichidator.

Prin Decizia penală nr. 125/P din 17 octombrie 2013 Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelantul inculpat D.V. împotriva sentinţei penale nr. 188 din 24 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 13850/118/2012.

A desfiinţat sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a dispus:

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului D.V. din infracţiunea prevăzută.de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracţiuni prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. - art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.V. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (faptă comisă în luna mai 2012).

În baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. - art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (faptă comisă în luna noiembrie 2012).

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului D.V., administrator al SC E.A. SRL, cu antecedente penale, nerecidivist, domiciliat com. Lumina, judeţul Constanţa pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de ărt.64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi b C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni înăuntrul termenului de încercare.

În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii de 24 de ore din data de 12 noiembrie 2012.

A înlăturat din cuprinsul sentinţei penale apelate dispoziţiile privind aplicarea art. 65 alin. (3) şi art. 861 şi următoarele C. pen., precum şi celelalte dispoziţii contrare deciziei penale de faţă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în faza apelului au rămas în sarcina statului.

În baza art. 189 C. proc. pen., onorariul de avocat oficiu P.A.M.M., în sumă de 50 lei, a dispus a se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale Curtea a reţinut următoarele:

I. Motivul de apel al inculpatului, referitor la imposibilitatea reluării prin redeschidere a urmăririi penale în Dosarul penal nr. 833/P/2012, nu subzistă în prezenta cauză, având în vedere că prin Ordonanţa procurorului nr. 1165/11/2/2012 din 12 noiembrie 2012 s-a avut în vedere inexistenţa împrejurării careta determinat soluţia de scoatere de sub urmărire penală a inculpatului D.V., legată de lipsa de pericol social a faptei.

Argumentul apărării, referitor la faptul că denunţătoarea P.A. nu a atacat cu plângere ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului, sub aspectul infracţiunii de luare de mită comisă la data de 26 iunie 2012, nu a putut fi însuşit de către instanţa de apel, o astfel de persoană neavând calitatea de persoană îndreptăţită a ataca soluţia procurorului, potrivit art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen., ordonanţa din 12 noiembrie 2012 nefiindu-i comunicată.

În atare împrejurări, în lipsa unei plângeri adresate conducătorului parchetului sau instanţei de judecată competente, prin care soluţia iniţială să fi fost infirmată, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa a procedat în mod legal la reluarea prin redeschidere a urmăririi penale, aprecierea sa, cu privire la gradul de pericol social al faptei săvârşite, neputând forma obiectul încălcării unor dispoziţii procedurale în materie.

Din acest punct de vedere, în pronunţarea unei asemenea soluţii nu există un termen expres, înlăuntrul căruia prim-procurorul parchetului să poată proceda la reluarea prin redeschidere a urmăririi penale, dar mai mult decât atât, dispoziţiile art. 273 C. proc. pen. nu cuprind distincţii, cu privire la natura împrejurării ce a determinat soluţia iniţială a procurorului şi care, în realitate să nu fi existat ca temei de fapt în luarea acesteia.

De altfel, aşa cum prevede art. 181 alin. (2) C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social al infracţiunii s-a ţinut seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut, existând posibilitatea ca oricare dintre elementele care ajută la formarea convingerii organului judiciar să nu fi avut corespondent în realitate sau fi fost rodul greşitei aprecieri a probelor aflate la dosar, cu consecinţa dispunerii unei soluţii nelegale sau ne temeinice.

Mai mult decât atât, între instituţia plângerii formulate în baza art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen. şi instituţia reluării prin redeschidere a urmăririi penale este o deosebire esenţială, întrucât plângerea este pusă la dispoziţia persoanei vătămate sau direct prejudiciate în interesele sale, pe când reluarea prin redeschidere a urmăririi penale este pusă la dispoziţia procurorului de caz sau conducătorului parchetului, în ultima situaţia ea reprezentând remediul procesual prin care se înlătură, din oficiu, anumite elemente de nelegalitate sau netemeinicie ale soluţiei vizate, în cadrul controlul ierarhic specific Ministerului Public.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că o anumită soluţie de netrimitere în judecată nu a fost desfiinţată pe calea controlului exercitat prin plângere, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen., nu înlătură posibilitatea pentru procurorul de caz sau pentru procurorul ierarhic superior de a dispune asupra redeschiderii urmăririi penale, atunci când constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea anumitor măsuri.

În acest sens, este de observat că potrivit art. 273 alin. (1)l C. proc. pen., admiterea plângerii formulate în baza art. 2781 C. proc. pen. reprezintă doar o modalitate alternativă care poate conduce la redeschiderea urmăririi penale, ceea ce înseamnă că o astfel de redeschidere poate opera şi în afara unei atare plângeri, precum în cazul de speţă, în care primul-procuror a apreciat în mod diferit asupra gradului de pericol social al infracţiunii, fără a fi ţinut de anumit termen procedural, precum în cazurile reglementate de art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen..

Mai mult, cum dispoziţiile art. 273 C. proc. pen., nu conţin nici distincţii de ordin procedural, a rezultat că redeschiderea urmăririi penale poate avea atât la iniţiativa autorului soluţiei de netrimitere în judecată, cât şi în urma controlului ierarhic exercitat din oficiu de către conducătorul aceleiaşi unităţi de parchet sau conducătorul unităţii de parchet ierarhic superioare, în virtutea principiilor controlului, subordonării ierarhice şi unităţii de acţiune ce caracterizează activitatea Ministerului Public, consfinţite de art. 62 alin. (2), art. 64 şi art. 65 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară.

În acest sens, dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, prevăd că soluţiile adoptate de procuror au putut fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale, această situaţie acoperind şi ipoteza greşitei aprecieri a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 181 C. pen., soluţia de scoatere de sub urmărire penală fiind, în acest caz, nu doar netemeinică, ci şi nelegală, datorită greşitei aprecieri a caracterului infracţional al faptei, prin prisma pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii prevăzută de art. 17 C. pen.

Aşadar, în lumina considerentelor mai sus arătate, Curtea a constatat că acest motiv de apel al inculpatului este nefondat, reluarea urmăririi penale, cu privire la fapta din luna iunie 2012, nefiind în contradicţie cu dispoziţiile procedurale în materie, reunirea acestei cauze cu Dosarul nr. 1617/P/2012, urmată de extinderea cercetărilor cu privire la toate actele materiale de luare de mită comise de către aceeaşi persoană, în baza Ordonanţei procurorului nr. 1617/P/2012 din 12 noiembrie 2012, fiind în concordanţă cu exigenţele specifice urmăririi penale.

Pe de altă parte, deşi inculpatul a apreciat că în referire la fapta comisă în dauna denunţătoarei P.A. s-ar fi impus încetarea procesului penal, Curtea nu a identificat nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen., situaţia reglementată de art. 10 lit. f) fiind incidenţă numai în cazul reglementat de art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen., care nu se regăseşte în speţă, în absenţa oricărei plângeri adresate instanţei, prin care să se fi menţinut ordonanţa atacată.

II. Pe fondul apelului, Curtea a constatat argumentele apărării ca fiind nefondate, prima instanţă apreciind în mod corect asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 254 alin. (1) C. pen., care fac să subziste în sarcina inculpatului infracţiunea de luare de mită, atât din perspectiva calităţii speciale impuse de legiuitor, cât şi din aceea a laturii obiective şi scopului urmărit prin săvârşirea faptei.

Astfel, din analiza coroborată a prevederilor art. 147 C. pen., rezultă că în determinarea noţiunii de funcţionar, la care textul art. 254 C. pen. face referire, dispoziţiile menţionate au în vedere nu doar calitatea de salariat a inculpatului, ci şi pe aceea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute de art. 145 C. pen.

Restrângerea noţiunii de funcţionar doar la persoanele care deţin calitatea de salariat în cadrul unei persoane juridice de drept privat, în sensul împărtăşit prin opinia apărării, este lipsită de suport legal, voinţa legiuitorului fiind aceea de a include în sfera categoriei funcţionarilor şi pe acele persoane care exercită însărcinări de altă natură în serviciul unei persoane juridice de drept, doar astfel explicându-se trimiterea la dispoziţiile alin. (1) ale art. 147 C. pen.

De altfel, în măsura în care calitatea de funcţionar ar coincide doar cu aceea de salariat al unei alte persoane juridice decât cele la care se referă art. 145 C. pen., nu se întrevede motivul pentru care legiuitorul ar mai fi făcut trimitere la alin. (1) al art. 147, cunoscut fiind că în sfera relaţiilor de drept public, însărcinările exercitate în beneficiul persoanelor juridice cunosc forme dintre cele mai variate, care exced cu mult sfera noţiunii de „salariat".

În cazul de faţă, susţinerea inculpatului D.V., care contestă atât calitatea de administrator statutar, cât şi pe aceea de salariat al SC E.A. SRL, este contrazisă prin probele aflate la dosar, în determinarea calităţii sale de „funcţionar" relevantă fiind poziţia juridică şi de fapt ocupată în cadrul raporturilor cu societatea, actele dosarului confirmând calitatea inculpatului de administrator de fapt şi de salariat al firmei.

Deşi potrivit relaţiilor comunicate de O.N.R.C., inculpatul are doar calitatea de asociat în cadrul societăţii (filele 11-12 dup), totuşi calitatea acestuia de administrator rezultă din conţinutul adeverinţei eliberate denunţătoarei P.A., semnată de inculpat şi purtând numele acestuia (fila 41 dup).

În mod asemănător, şi adresele eliberate altor solicitanţi, cum sunt cele aflate la filele 125-127 şi 130-131 din dosarul de urmărire penală poartă numele şi semnătura inculpatului D.V., în calitate de administrator al societăţii.

De asemenea, calitatea inculpatului D.V. de administrator şi reprezentant al SC E.A. SRL rezultă şi din conţinutul contractului de depozit încheiat de această societate cu SC T. SA Constanţa, în cuprinsul căruia numele inculpatului apare în mod explicit, ca şi din cuprinsul adresei din 12 noiembrie 2012 comunicate de societate Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, în care se menţionează calitatea de salariat a inculpatului şi sursa veniturilor obţinute.

Menţiunea din cuprinsul acestei adrese (fila 100 dup), potrivit căreia, în fapt, întreaga activitate de administrare a societăţii este realizată de către inculpatul D.V., s-a coroborat cu declaraţia soţiei sale D.E., în calitate de administrator statutar, aceasta precizând că inculpatul deţine şi specimen de semnătură în bancă, motiv pentru care, personal, nu cunoaşte ce fel de contracte derulează firma respectivă.

Deşi în faza de judecată a apelului, prin intermediul procurii autentificate din 27 februarie 2013, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că dreptul de a reprezenta societatea i-a fost acordat de către soţia sa, în calitate de administrator statutar, după data de 27 februarie 20313, actele aflate la dosar contrazic o astfel de apărare, chiar şi inculpatul recunoscând, în conţinutul declaraţiei date, că primise o asemenea împuternicire încă de la momentul la care soţia sa preluase societatea.

De altfel, poziţia inculpatului a fost contrazisă şi prin propria declaraţie dată în faţa instanţei civile, în care acesta a recunoscut că este administrator al SC E. SRL, ca şi prin răspunsul comunicat expertului, cu ocazia soluţionării diferitelor cauze civile, având ca obiect eliberarea unor astfel de adeverinţe şi în care calitatea de reprezentant al societăţii nu a fost în vreun fel contestată (filele 31-42, dosar de apel).

Din perspectiva laturii obiective a infracţiunii, nefondată este şi apărarea inculpatului, potrivit cu care societatea pe care o administra nu ar fi avut nici o obligaţie legală în a proceda la emiterea unor adeverinţe de atestare a vechimii în muncă, de vreme ce, în cazul faptei comise în dauna denunţătoarei P.A., contractul de depozit încheiat între cu SC T. SA prevede obligaţia depozitarului SC E. SRL de a asigura eliberarea informaţiilor cuprinse în unităţile arhivistice, solicitate de diferite instituţii sau de către persoane fizice şi foşti salariaţi ai societăţii (fila 48 dup).

În măsura în care, potrivit apărărilor inculpatului, o astfel de obligaţie contractuală nu ar fi presupus decât asigurarea condiţiilor de studiu, nu şi pe aceea a eliberării unor documente doveditoare în acest sens, nu se întrevede atunci necesitatea demersului inculpatului de a proceda la emiterea unor astfel de adeverinţe şi nici pe aceea de a solicita anumite sume de bani, în absenta oricăror chitanţe şi în afara evidenţierii contabile, în contrapartida serviciilor efectuate.

Solicitarea unor astfel de sume, sub forma unui aşa-zis comision, este oricum nejustificată, deoarece, dacă în cazul adeverinţelor emise în beneficiul altor persoane costul serviciul efectuat ar fi putut forma obiectul unor pretenţii băneşti, în cazul persoanelor care au avut calitatea de agricultori, cererile în legătură cu eliberarea actelor prin care se face dovada vechimii în muncă, a timpului util la pensie şi a stagiului de cotizare, necesare stabilirii drepturilor de pensie, sunt scutite de orice fel de taxe şi comisioane, potrivit art. 161 din Legea nr. 263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice (filele 50, 54 dup).

Prin urmare, din acest ultim punct de vedere, perceperea oricărei sume de bani de către inculpat, indiferent de titlu sub care a fost solicitată, este lipsită de orice bază legală în cazul denunţătoarei T.E., aceasta fiind fostă angajată în cadrul I.A.S. Nicolae Bălcescu, în prezent lichidată, adeverinţa eliberată servindu-i ca dovadă în cadrul dosarului de pensionare.

În consecinţă, în raport de clauzele expres prevăzut prin contractele de depozit, SC E. SRL avea obligaţia de a proceda la emiterea unor astfel de informaţii, care nu se puteau concretiza decât în cuprinsul unor adeverinţe eliberate solicitanţilor, pretinderea şi primirea de către inculpat a unor sume de bani ce nu i se cuvin şi anume cu titlu de mită, aflându-se în strânsă legătură cu îndeplinirea unei activităţi, referitoare la îndatoririle sale de serviciu.

Chiar dacă, potrivit afirmaţiilor inculpatului, acesta nu ar fi avut reprezentarea faptul că pretinde şi acceptă mită, considerându-se îndreptăţit la primirea oricăror sume ce ar fi acoperit efortul de căutare a informaţiilor şi de multiplicare a documentaţiei aferente, o astfel de apărare nu subzistă în cauză, de vreme ce sumele de bani, pe lângă faptul că nu aveau o bază legală, nu au fost evidenţiate din punct de vedere contabil şi nici consemnate în cuprinsul unor chitanţe, în pofida cererilor exprese ale solicitanţilor.

Cu alte cuvinte, dacă banii ar fi fost încasaţi drept comision comercial, inculpatul ar fi trebuit, oricum, să elibereze documente justificative de încasare, pretinderea şi primirea unor astfel de sume, în mai multe ocazii, în acelaşi scop şi în condiţiile în care unul dintre solicitanţi beneficia de un regim de gratuitate subsumându-se laturii subiective a infracţiunii de luare de mită, foloasele obţinute în acest mod neavând semnificaţia unor sume care să i se fi cuvenit titularului în mod legitim.

Deşi inculpatul a susţinut că nu a avut decât intenţia de a ajuta persoanele interesate în obţinerea adeverinţelor necesare constituirii dosarelor de pensionare, în scopul de a le degreva de costurile specifice oricărei proceduri judiciare, probele aflate la dosar nu fac decât să evidenţieze specularea de către inculpat a poziţiei sale juridice de depozitar al arhivelor fostelor unităţi socialiste de stat şi nu numai, persoanele îndreptăţite la valorificarea drepturilor la pensie fiind condiţionate de plata unor sume de bani.

În aprecierea poziţiei subiective a inculpatului şi, implicit al pericolului social al faptei, trebuie menţionat că inculpatul era pe deplin edificat asupra faptului că persoanele aflate în faza constituirii dosarelor de pensionare erau dependente de obţinerea adeverinţelor de vechime în muncă, în această fază administrativă ele neavând la dispoziţie mijloacele de constrângere specifice procedurii civile, ci doar calea unei acţiuni civile separate, în îndeplinirea obligaţiei de a face, a cărei durată de soluţionare era una incertă.

Prin urmare, până la obţinerea pe cale judiciară a unor astfel de adeverinţe, solicitanţii se aflau în situaţia de a nu-şi putea valorifica dreptul la pensie, astfel încât consecinţele ce decurg din comiterea unor astfel de fapte sunt cu atât mai grave.

În raport de cele arătate mai sus, în mod corect s-a reţinut în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, deoarece acesta, în calitate de administrator al SC E.A. SRL, a pretins în luna mai 2012 şi de a primit efectiv suma de 300 de lei, la data de 27 iunie 2012, de la numita P.A. şi a pretins anterior datei de 06 noiembrie 2012 de la numita T.E. suma de 500 de lei, primită efectiv la data de 12 noiembrie 2012, pentru a elibera diferite adeverinţe necesare dosarelor de pensionare, în acest ultim caz inculpatul pretinzând, cu aceeaşi ocazie şi în acelaşi scop, alţi 500 de lei, în scopul unei presupuse deplasări în zona judeţelor Iaşi şi Botoşani, în vederea obţinerii unor înscrisuri suplimentare, banii nefiind însă achitaţi.

Înlăturând, astfel şi apărările de fond ale inculpatului, cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, Curtea a analizat motivul de apel, referitor la existenţa unităţii infracţionale prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen. şi care, în opinia inculpatului, justifică înlăturarea formei continuate de săvârşire a infracţiunilor, concomitent cu reţinerea în concurs real a două fapte de luare de mită, în modalitatea prevăzută de art. 33 lit. a) C. pen.

Din acest punct de vedere, Curtea a constatat apărările inculpatului ca fiind întemeiate, neputându-se reţine, astfel cum s-a apreciat de către procuror, că actele materiale comise în cursul lunilor mai şi noiembrie 2012 ar fi fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, spre a permite reţinerea unei unităţi infracţionale.

Deşi s-ar putea susţine că inculpatul a avut reprezentarea generală a obţinerii unor câştiguri materiale în urma speculării poziţiei juridice de depozitar al arhivelor unor unităţi socialiste de stat sau societăţi comerciale, în prezent lichidate, acesta a acţionat în considerarea unor solicitări şi circumstanţe de fapte diferite, precum şi la intervale apreciabile de timp, în împrejurări specifice concursului real de infracţiuni, diferite de cele ce caracterizează forma continuată de săvârşire a faptelor.

Faţă de considerentele mai sus arătate, Curtea a constatat întemeiat apelul inculpatului, astfel încât, numai sub acest aspect, urmează a-l admite, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a desfiinţa sentinţa penală apelată şi, în urma rejudecării, în baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracţiuni prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În urma schimbării de încadrare juridică, Curtea, în aprecierea cuantumului pedepselor şi în evaluarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., a avut în vedere pe lângă criteriile generale de individualizare, dispoziţiile părţii generale a C. pen., dispoziţiile din partea specială a codului, ce reglementează regimul juridic sancţionator, natura, gravitatea faptelor comise şi modalitatea lor de săvârşire, inculpatul, în calitate de administrator al SC E. SRL pretinzând în nejustifîcat mai multe sume de bani, în scopul de a-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege.

De asemenea, Curtea a avut în vedere şi datele ce-l caracterizează pe inculpat, acesta având un loc de muncă, fiind administrator al unei societăţi comerciale, căsătorit, nerecidivist, integrat social şi cu referinţe favorabile în comunitate, urmând a se orienta către aplicarea unor pedepse cu închisoarea într-un cuantum inferior celei stabilite în primă instanţă şi în modalitatea suspendării condiţionate, prevăzute de art. 81 C. pen., apreciind, astfel, că scopul pedepsei rezultante poate fi atins şi fără impunea unor obligaţii şi măsuri de supraveghere, din categoria celor prevăzute de art. 861 C. pen.

În aceeaşi ordine de idei, chiar dacă inculpatul a contestat caracterul infracţional al faptelor, Curtea a făcut aplicarea în favoarea sa a dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen., alături de elementele personale mai sus arătate, urmând a reţine drept circumstanţe atenuante judiciare gradul de pericol social al faptelor, care, în cazul de faţă, este unul mai scăzut comparativ cu alte fapte de corupţie, concluzie dedusă din calitatea specială a inculpatului, de funcţionar în cadrul unei societăţi comerciale cu capital privat şi întinderea nu foarte ridicată a sumelor de bani, pretinse şi primite cu titlu de mită.

De asemenea, s-a avut în vedere că inculpatul s-a prezentat de bună voie în faţa organelor judiciare, fără a provoca tergiversarea cauzei, în faţa instanţelor de judecată prezentând o anumită versiune a evenimentelor, ce corespunde, în opinia sa, unui mod de lucru asumat în cadrul societăţii, în considerarea specificului şi obiectului ei de activitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D.V., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172, 18 şi 20 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, pentru cele ce urmează.

În esenţă, cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că reluarea urmăririi penale prin redeschidere, a avut loc fără respectarea prevederile art. 270 C. proc. pen. anterior.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 - luare de mită (faptă comisă în luna mai 2012) în infracţiunea prev. de art. 256 C. pen. - primire de foloase necuvenite, deoarece din materialul probator rezultă că banii s-au primit după ce s-a efectuat lucrarea.

Referitor la a doua faptă prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 - de luare de mită (faptă comisă în luna noiembrie 2012) a solicitat achitarea, în baza art. 2 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, întrucât lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii.

Prin intermediul motivului de recurs cuprins în disp. art. 3859 pct. 20 C. proc. pen. anterior, constând în legea penală mai favorabilă inculpatului, a solicitat a se constata că, potrivit Noului C. pen., legiuitorul a înţeles să modifice definiţia funcţionarului public.

De asemenea, a arătat că trebuie reţinută existenta cauzei justificative, respectiv consimţământul persoanei vătămate precum şi cauza de neimputabilitate, constând în eroarea cu privire la îndeplinirea unei obligaţii, aşa cum a arătat şi în motivele scrise.

Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată următoarele:

Prealabil analizării motivelor de recurs formulate în cauză., se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursurilor, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 38510 alin. (2) şi (2)1 C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod, prin urmare, verificarea instanţei de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege şi care au fost invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepţie a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu (art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.).

Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluţiei căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanţial, scopul urmărit, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, la data de 17 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în cauză.

În ceea ce priveşte critica recurentului inculpat, în sensul că reluarea urm.ăririi penale nu ar fi putut avea loc în cauză, nu se încadrează în dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. anterior, întrucât conform art. 273 alin. (1) C. proc. pen. anterior, procurorul, din oficiu, putea să redeschidă urmărirea penală, fără a fi necesară o plângere a persoanei vătămate.

Referitor la solicitarea recurentului inculpat de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 - luare de mită (faptă comisă în luna mai 2012) în infracţiunea prev. de art. 256 C. pen. - primire de foloase necuvenite, critică circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., care potrivit Legii nr. 2/2013 a fost abrogat. Aşa fiind, încadrarea juridică a faptei săvârşite, astfel cum a fost reţinută de instanţele care s-au pronunţat în etapele de judecată anterioare (fond/apel), nu mai poate fi examinată în recurs, câtă vreme cazul de casare care permitea aceasta a fost abrogat.

De asemenea, încadrarea juridică a faptei săvârşite nu poate fi examinată în recursul de faţă nici sub incidenţa cazului de casare prevăzut de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., deoarece ceea ce nu se poate obţine direct nu poate fi obţinut nici indirect, prin „deturnarea,, de la finalitatea sa reală a acestui din urmă caz de casare ( pct. 172).

Totodată, se constată că nici critica circumscrisă aceluiaşi caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., prin care s-a solicitat achitarea, în baza art. 2 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, pentru infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 - de luare de mită (faptă comisă în luna noiembrie 2012) nu poate primită pentru aceleaşi considerente expuse anterior. Aceste critici nu pot fi subsumate nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. potrivit cu care casarea poate interveni, „când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337", având în vedere că ele vizează starea de fapt reţinută de instanţele inferioare, în sensul că nu are susţinere în probatoriul administrat. Or, cazul de casare ce permite cenzurarea situaţiei de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, era cel prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., text de lege care a fost abrogat. Prin urmare, o verificare a situaţiei de fapt de către instanţa de control judiciar nu mai este posibil. Astfel fiind, criticile recurentului inculpat privind greşita condamnare şi cererea de achitare în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1969) excede cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. (în redactarea conformă Legii nr. 2/2013), întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

În consecinţă, obiectiunile formulate în recursul de fată, subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 18 C. proc. pen. se apreciază a fi neîntemeiate.

Cu privire la solicitarea inculpatului întemeiată pe cazul de casare art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. de aplicarea legii penale mai favorabile se constată următoarele:

În aplicarea prevederilor art. 5 C. pen. (în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă), Înalta Curte constată că primul termen în recurs a fost stabilit aleatoriu la data de 19 martie 2014. în speţă, de la data pronunţării deciziei din apel, 17 octombrie 2013 şi până la data soluţionării recursului au intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 cu referire, în cauza de faţă, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp şi cu privire la normele care guvernează infracţiunea de luare de mită a fost abrogat C. pen. anterior şi a intrat în vigoare un alt C. pen.

În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de recurent instanţa de recurs urmează să analizeze:

a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat. în examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică;

b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. în examinarea acestui criteriu instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei;

Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat.

Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.

Pedeapsa decurge din norma care incriminează faptă. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.

Instanţa va analiza influenţa modificărilor legislative strict cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat recurentul, având în vedere că, deşi un text de lege cu aceeaşi denumire marginală se poate regăsi într-un alt text de lege din aceiaşi lege, eliminarea unui element de care depindea caracterul penal doar pentru recurent conduce la dezincriminarea faptei faţă de acesta.

Urmare a intrării în vigoare - la 1 februarie 2014 - a noilor coduri (penal şi de procedură penală), instanţa este datoare să verifice dacă în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 C. pen., potrivit cu care „în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecare definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă".

Inculpatul D.V., a fost trimis în judecată şi condamnat la pedepsele de:

- 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (faptă comisă în luna mai 2012) prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. - art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.

- 1 an şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (faptă comisă în luna noiembrie 2012) prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. - art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

După cum se poate observa, fapta de luare de mită, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, incriminată în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pedepsită cu închisoare de la 3 la 12ani şi interzicerea unor drepturi îşi găseşte în prezent corespondent în C. pen. în vigoare în art. 289 alin. (1) raportat la art. 308 care se referă şi la fapte comise de alte persoane, nu numai de funcţionar sau de funcţionar public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Solicitarea inculpatului, prin apărător, de aplicare a legii penale mai favorabile, care, în opinia sa, ar fi legea penală nouă, nu poate fi primită chiar dacă C. pen. în vigoare prevede o reducere a pedepsei cu 1/3, potrivit art. 308, inclusiv reţinerea circumstanţelor atenuante, deoarece este lipsită de relevanţă, întrucât aplicarea celorlalte instituţii incidente în cauză din legea nouă ar determina agravarea pedepsei inculpatului.

Astfel, pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită, a fost stabilită prin coborârea sub minimul special prevăzut de lege (3 ani închisoare) ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen.

În situaţia aplicării dispoziţiilor noului C. pen., aceste circumstanţe atenuante reţinute de instanţele anterioare, nu mai pot produce efecte, în sensul coborârii pedepsei sub minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea de de luare de mită, respectiv 1 an şi 6 luni închisoare, întrucât nu mai au corespondent în dispoziţiile art. 75 C. pen., referitoare la circumstanţele atenuante.

În ce priveşte concursul de infracţiuni, se constată că potrivit C. pen. anterior pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni este reglementată de dispoziţiile art. 34, potrivit căruia în situaţia în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită pînă la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

În noul C. pen. regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b), instituie obligaţia pentru judecător de a adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în speţa de faţă ar duce la aplicarea unei pedepse mai severe.

Sub aspectul pedepselor complementare şi accesorii, se constată că inculpatului i s-a interzis, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale, iar ca pedeapsă accesorie, pe. durata executării pedepsei, a interzicerii exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, respectiv:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Aceste pedepse au corespondent în art. 66 lit. a) şi b) C. pen., respectiv:

a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

Aşadar, având în vedere că aplicarea acestor pedepse a fost determinată de condamnarea inculpatului pentru infracţiuni care preved această sancţiune corelativ pedepsei principale atât în vechea reglementare, cât şi în noua normă de incriminare, iar cuantumul în care au fost aplicate se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziţii ale art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Drept urmare, prin aplicarea dispoziţiilor noului C. pen. s-ar ajunge, inevitabil, la stabilirea unei pedepse într-un cuantum majorat faţă de pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., astfel că legea penală mai favorabilă inculpatului este legea veghe, respectiv C. pen. anterior.

Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V. împotriva Deciziei penale nr. 125/P din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V. împotriva Deciziei penale nr. 125/P din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1174/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune...  ICCJ. Decizia nr. 1190/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1188/2014. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs