ICCJ. Decizia nr. 1088/2014. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1088/2014
Dosar nr. 148/42/2014
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Deliberând asupra contestaţiei penale de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 55 din 28 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin O.U.G. nr. 116/2013 a fost admisă sesizarea Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate conform H.G. nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Mărgineni, privind pe condamnatul C.C.T., deţinut în Penitenciarul Mărgineni.
Totodată s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de 17 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013, de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunţată de Audienţa provincială din Madrid şi a Sentinţei penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanţei penale nr. 2 din Leon şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de:
- 16 ani închisoare stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 179 şi 180 C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2) lila C. pen. român anterior);
- 1 an închisoare stabilită pentru infracţiunea de ultraj şi vătămare corporală prev; de art. 550, art. 551, art. 77 şi art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior).
În baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 16 ani închisoare, la maximul special de 12 ani închisoare prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 40 alin. (5) C. pen., a contopit pedepsele de 12 ani închisoare şi 1 an închisoare stabilind pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 4 luni închisoare, urmând ca în final condamnatul să execute pedeapsa de 12 ani şi 4 luni închisoare.
A dedus din pedeapsă durata executată de la data de 16 ianuarie 2006 la zi.
A dispus anularea MEPI nr. 20/2013 din 29 mai 2013 emis în baza Sentinţei penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 30/08 din data de 10 martie 2008 pronunţată de Audienţa provincială din Madrid şi a Sentinţei penale nr. 275/2010 din data de 15 septembrie 2010 a Instanţei penale nr. 2 din Leon, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii conform prezentei hotărâri.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de apel a reţinut următoarele:
Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate constituită conform H.G. nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Mărgineni a sesizat Curtea de apel pentru examinarea situaţiei condamnatului C.C.T. deţinut în Penitenciarul Mărgineni în executarea unei pedepse privative de libertate de 17 ani închisoare, în privinţa aplicării legii penale mai favorabile, conform art. 6 C. pen.
Examinând conţinutul actelor dosarului, Curtea de apel a constatat că prin Sentinţa penală nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi au fost recunoscute Sentinţa penală nr. 30/08 din data de 10 martie 2008 pronunţată de Audienţa provincială din Madrid şi Sentinţa penală nr. 275/2010 din data de 15 septembrie 2010 a Instanţei penale nr. 2 din Leon şi s-a dispus transferul persoanei condamnate C.C.T. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei rezultante de 17 ani închisoare.
Executarea pedepsei a început efectiv pentru condamnat la data de 16 ianuarie 2006 şi a continuat neîntrerupt, inclusiv după transferarea sa în România, până la zi.
Curtea de apel a constatat că problema modului în care conversiunea pedepselor a fost făcută efectiv prin hotărârea de recunoaştere pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă competentă, în ipoteza concursului de infracţiuni prin prisma deciziei în interesul legii nr. 23/2009 dată de Secţiile Unite ale Î.C.C.J în interpretarea şi aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004, nu poate face obiectul controlului de legalitate şi temeinicie într-o sesizare precum cea de faţă, fiindcă pe de o parte, sentinţa respectivă este definitivă, are autoritate de lucru judecat şi constituie fundamentul juridic în raport de care condamnatul execută pedeapsa la data intrării în vigoare a legii noi, iar pe de alta, instanţa sesizată în condiţiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin O.U.G. nr. 116/2013 şi H.G. nr. 836/2013, nu are competenţa materială şi funcţională de a stabili dacă conversiunea pedepselor a fost corect făcută de instanţa de recunoaştere a hotărârii străine, care a şi dispus executarea pedepsei în urmă cu circa un an.
În plus, excluderea unei astfel de hotărâri de condamnare dintre cele care trebuie verificate în temeiul art. 6 C. pen., în afara lipsei oricărui temei juridic care să o justifice, l-ar plasa pe condamnatul cetăţean român într-o poziţie discriminatorie nejustificată în raport cu ceilalţi condamnaţi, tot cetăţeni români a căror situaţie juridică este examinată din oficiu, în cazul unor legi penale succesive, pentru stabilirea celei mai favorabile numai pentru motivul că au fost condamnaţi definitiv de instanţele naţionale, ceea ce goleşte de conţinut principiul personalităţii legii penale şi nesocoteşte în acelaşi timp Decizia-cadru JAI a Consiliului sus-citată, obligatorie pentru statul român-membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007.
Sub cel de-al doilea aspect, al aplicării mecanismului de analiză în două etape a situaţiei concrete a condamnatului C.C.T., Curtea de apel a constatat următoarele:
Condamnatului C.C.T. execută pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 30/08 din 10 martie 2008 pronunţată de Audienţa provincială din Madrid şi a Sentinţei penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanţei penale nr. 2 din Leon - Spania.
Pedeapsa totală de mai sus a rezultat din corecta conversiune a pedepselor aplicate în statul de condamnare de 16 ani închisoare conform Sentinţei penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunţată de Audienţa provincială din Madrid pentru comiterea infracţiunii de viol şi respectiv 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunea de ultraj cu vătămare corporală conform Sentinţei penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanţei penale nr. 2 din Leon, pedepse pe care Curtea de Apel Bucureşti le-a cumulat aritmetic iar nu juridic, respectând întocmai Decizia în interesul legii nr. 23/2009 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. în sensul că nu a înlocuit modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
Drept urmare, într-o primă etapă, ţinând cont că faptele din ambele sentinţe pronunţate de statul de condamnare au fost judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului cod, pedeapsa rezultantă trebuie descontopită în pedepsele componente care vor fi repuse în individualitatea lor pentru a se stabili dacă faptele penale sunt prevăzute ca infracţiuni atât de legea română cât şi de cea a statului de condamnare (condiţia dublei incriminări) iar în caz afirmativ, a se compara sancţiunea aplicată fiecăreia dintre ele cu maximul special prevăzut de legea nouă.
Pedepsele componente aplicate condamnatului C.C.T., potrivit hotărârii de recunoaştere sunt de:
- 16 ani închisoare stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 179 şi 180 C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. român anterior);
- 1 an închisoare stabilită pentru infracţiunea de ultraj şi vătămare corporală prev. de art. 550, art. 551, art. 77 şi art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român - art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior).
Limita maximă a celei dintâi este, conform legii noi de 12 ani închisoare, depăşind cu 4 ani cuantumul pedepsei aplicate definitiv condamnatului, ceea ce atrage, conform art. 6 alin. (1) C. pen. reducerea acesteia până la maximul special prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., în condiţiile în care pentru cealaltă pedeapsă componentă, pedeapsa efectiv aplicată nu depăşeşte noul maxim special de 4 ani închisoare (3 ani închisoare + o treime din acest maxim) astfel că nu se impune reducerea ei.
Apoi, în etapa a doua Curtea de apel a verificat tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, prin compararea acestei instituţii de drept penal conform legilor succesive, aplicate autonom şi independent, incidenţa art. 6 C. pen.
Drept urmare, contopind pedepsele componente de 12 ani închisoare şi 1 an închisoare conform normelor legale de mai sus, la pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, trebuie adăugat sporul fix şi obligatoriu de o treime din suma celorlalte pedepse care în cauză este de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1 an închisoare) astfel că pedeapsa rezultată, urmare regulilor din legea nouă privind concursul de infracţiuni, de 12 ani şi 4 luni închisoare este la rândul său mai mică decât cea aplicată definitiv condamnatului şi pe care acesta o execută, cea de 17 ani închisoare ceea ce înseamnă că legea nouă nu este mai favorabilă condamnatului şi drept urmare, în prevederile art. 6 alin. (1) C. pen. sunt incidente.
Pentru considerentele care preced, Curtea a admis ca fiind fondată sesizarea Comisiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin O.U.G. nr. 116/2013 şi în aplicarea art. 6 C. pen. va descontopi pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare în executarea căreia se află condamnatul C.C.T. conform Sentinţei penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013, de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunţată de Audienţa provincială din Madrid şi a Sentinţei penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanţei penale nr. 2 din Leon - Spania, repunând în individualitatea lor pedepsele componente de:
- 16 ani închisoare stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 179 şi 180 C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. român anterior);
- 1 an închisoare stabilită pentru infracţiunea de ultraj şi vătămare corporală prev. de art. 550, art. 551, art. 77 şi art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior).
În baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 16 ani închisoare, la maximul special de 12 ani închisoare prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. iar în baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 40 alin. (5) C. pen., va contopi pedepsele de 12 ani închisoare şi 1 an închisoare stabilind pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni închisoare, urmând ca în final condamnatul să execute pedeapsa de 12 ani şi 4 luni închisoare.
Pe cale de consecinţă, a fost dedusă din pedeapsa de mai sus, durata executată de condamnat de la data de 16 ianuarie 2006, la zi.
Totodată, s-a dispus anularea Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii nr. 20 din 29 mai 2013 emis în baza Sentinţei penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 30/08 din data de 10 martie 2008 pronunţată de Audienţa provincială din Madrid şi a Sentinţei penale nr. 275/2010 din data de 15 septembrie 2010 a Instanţei penale nr. 2 din Leon, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 şi se va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii conform prezentei hotărâri.
Împotriva Sentinţei penale nr. 55 din 28 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul modalităţii greşite de a stabili pedeapsa rezultantă prin cumul juridic în loc de cumul aritmetic, astfel cum s-a dispus prin hotărârea statului de condamnare.
Cu prilejul dezbaterilor procurorul a susţinut că instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu, era competentă să judece o astfel de contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 255/2013.
De asemenea, a arătat că dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privitoare la executarea pedepsei, sunt guvernate de dispoziţiile legii interne, odată ce a fost recunoscută hotărârea pronunţată în străinătate şi s-a dispus transferarea în vederea executării pedepsei, aspect confirmat şi de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că instanţa de apel nu este instanţă de executare.
De asemenea, a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, competenţa constatării împrejurărilor ce ţin de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este dată în competenţa instanţei de executare, motiv pentru care arată că instanţa de apel nu este instanţa de executare şi să se constate că hotărârea a fost dată cu nerespectarea normelor de competenţă materială.
În subsidiar, a menţionat că hotărârea pronunţată este nelegală, nu sub aspectul reducerii cuantumului pedepsei aplicate de instanţa spaniolă, la maximul special prevăzut de lege, ci cu privire la aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, făcând trimitere, în acest sens la Decizia nr. 23/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care arată expres că instanţa românească nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepselor rezultante pe calea cumulului aritmetic folosit de instanţa de condamnare, chiar dacă este anterior intrării în vigoare a noii legi.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 19 martie 2014 şi s-a stabilit termen la 21 martie 2014.
Verificând cu prioritate competenţa de soluţionare a sesizării formulate în baza art. 6 C. proc. pen. de către Curtea de apel, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 255/2013, astfel cum a fost modificată prin art. 4 pct. 1 din O.U.G. nr. 116/2013, cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoane, aflate în stare de libertate se soluţionează de către instanţa de executare.
Potrivit art. 23 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 255/2013, astfel cum a fost modificată prin art. 4 pct. 1 din O.U.G. nr. 116/2013, hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare şi se soluţionează de un complet format dintr-un judecător, cu participarea procurorului şi cu citarea condamnatului, în şedinţă publică,
Aşadar, a susţinut procurorul, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, competenţa constatării împrejurărilor ce ţin de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este dată în competenţa instanţei de executare, însă instanţa de apel nu este instanţa de executare ceea ce face ca hotărârea atacată să fie nelegală, fiind dată cu nerespectarea normelor de competenţă materială.
Dispoziţiile legale anterior menţionate, stabilesc o competenţa exclusivă a instanţei corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului.
Curtea de apel, deşi a emis mandatul de executare a pedepsei, nu este instanţă de executare, ci reprezintă o instanţă specială desemnată prin Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, pentru a recunoaşte, în România, hotărârile pronunţate în străinătate şi care a dispus transferul condamnatului în România pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din ţară.
Potrivit art. 553 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., instanţa de executare este, de regulă, prima instanţă de judecată şi numai în cazul hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de executare este Tribunalul Bucureşti sau tribunalul militar.
Astfel, instanţa de executare, fiind prima instanţă de judecată, determinarea ei se face prin aplicarea regulilor privitoare la competenţă din partea generală a Codului de procedură penală.
Codul de procedură penală repartizează cauzele penale, sub raportul competenţei după materie, acelor organe judiciare penale pe care le consideră potrivite pentru soluţionarea lor, iar la repartizarea cauzelor penale se ţine seama de calificarea faptelor săvârşite, fie în raport cu incriminarea lor tipică, fie în raport cu vreo variantă agravată a incriminării.
Repartizarea se referă la instanţa căreia i se atribuie competenţa de a judeca fapta respectivă în primă instanţă.
În cauză, raportat la infracţiunile pentru care C.C.T. a fost condamnat în Spania, respectiv pentru 16 ani închisoare stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 179 şi 180 C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. român anterior) şi 1 an închisoare stabilită pentru infracţiunea de ultraj şi vătămare corporală prev. de art. 550, art. 551, art. 77 şi art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior), instanţa competentă în România, din punct de vedere material, să judece astfel de infracţiuni în primă instanţă este tribunalul, astfel că instanţa de executare şi totodată instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului (aflat în Penitenciarul Mărgineni) era Tribunalul Dâmboviţa.
Prin urmare, constatând încălcarea dispoziţiilor privind competenţa soluţia care s-ar impune ar fi trimiterea spre rejudecare la instanţa competentă.
Cu toate acestea, contestaţia formulată în cauză de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti se judecă, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. pen.
Aceste dispoziţii reglementează în alin. (7) soluţiile pe care instanţa le poate pronunţa dacă admite contestaţia, însă singura situaţie în care se poate adopta soluţia trimiterii spre rejudecare este cea în care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea.
Prin urmare, pentru situaţia încălcării normelor privind competenţa nu se poate dispune trimiterea spre rejudecare.
Ca atare, examinând contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, constată următoarele:
Este adevărat că Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, permite adaptarea pedepsei în vederea executării acesteia în România, ori de câte ori instanţa constată că felul pedepsei privative de libertate aplicate în statul de condamnare sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 146 alin. (1) din legea menţionată, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
Aplicarea dispoziţiilor citate, privind conversiunea pedepsei este limitată, în mod exclusiv, la două situaţii, care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare: felul pedepsei aplicate este incompatibil cu legislaţia română şi durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română.
Aşadar, prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, se referă explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic.
Prin Decizia nr. 23/2009 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că dispoziţiile legale menţionate, a căror incidenţă este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română, nu pot constitui temei legal pentru înlocuirea modalităţii prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare.
Prin urmare, constată că pedeapsa rezultantă de 12 ani şi 4 luni închisoare a fost aplicată petentului prin cumul juridic ca efect al aplicării, în mod greşit, a dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, prev. de art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen.
În conformitate cu legislaţia statului de condamnare, Curtea de apel nu putea înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român aşa încât, din această perspectivă, hotărârea atacată este nelegală.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 4251 C. proc. pen. va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva Sentinţei penale nr. 55 din data de 28 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 148/42/2014, privind pe intimatul condamnat C.C.T.
Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală anterior menţionată şi rejudecând:
Va înlătura aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, prev. de art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen.
Va dispune ca intimatul condamnat C.C.T. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare, aşa cum a fost redusă prin aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., precum şi pedeapsa de 1 an închisoare, astfel că, în final, execută pedeapsa de 13 ani închisoare.
Va deduce din pedeapsa de 13 ani închisoare perioada executată de la 16 ianuarie 2006 la 27 martie 2014.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchet vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu pentru intimatul condamnat C.C.T., în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva Sentinţei penale nr. 55 din data de 28 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 148/42/2014, privind pe intimatul condamnat C.C.T.
Desfiinţează, în parte, sentinţa penală anterior menţionată şi rejudecând:
Înlătură aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, prev. de art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen.
Dispune ca intimatul condamnat C.C.T. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare, aşa cum a fost redusă prin aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., precum şi pedeapsa de 1 an închisoare, astfel că, în final, execută pedeapsa de 13 ani închisoare.
Deduce din pedeapsa de 13 ani închisoare perioada executată de la 16 ianuarie 2006 la 27 martie 2014.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu pentru intimatul condamnat C.C.T., în sumă de 100 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 108/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni... | ICCJ. Decizia nr. 1091/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de minori... → |
|---|
