ICCJ. Decizia nr. 1272/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1272/2014
Dosar nr. 6379/110/2011
Şedinţa publică din 10 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 152 din data de 05 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 6379/110/2011 s-au dispus următoarele:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea inculpatului B.S., cetăţean român, studii - 4 clase, agricultor, căsătorit, cu 1 copil minor, fără antecedente penale, pentru comiterea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. c) C. pen. -fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
În temeiul art. 350 C. proc. pen. revocă măsura obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin D.P. nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău.
În baza art. 109 C. proc. pen. dispune păstrarea mijloacelor materiale de probă ridicate şi aflate la Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău.
Potrivit art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a luat act că nu s-au constituit părţi civile în cauză.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 667/P/2009 din 25 ianuarie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.S. pentru comiterea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen. întrucât, bănuind că fiul său B.M.I. (victima) ar rezulta din relaţia soţiei sale B.I.L. cu un alt bărbat, în data de 26 octombrie 2009 l-a lovit pe acesta cu pumnii, picioarele şi cu o coadă de mătură în zona capului, toracelui şi peste mâini, acesta decedând.
Prin Sentinţa penală nr. 313/D din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Bacău s-a dispus achitarea inc. B.S. pentru săvârşirea acestei fapte întrucât fapta nu a fost comisă de inculpat.
S-a revocat măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău şi s-a constatat că nu s-au constituit părţi civile în cauză.
Prin Decizia penală nr. 29 din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 313 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Bacău, s-a desfiinţat în totalitate această sentinţă şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe deoarece judecătorul care a pronunţat hotărârea judecătorească a devenit incompatibil să soluţioneze fondul după ce prin motivarea încheierii prin care a revocat măsura arestării preventive a inculpatului a analizat probele din dosar, practic antepronunţându-se.
Astfel, la data de 2 decembrie 2011, Tribunalul Bacău a fost învestit din nou cu soluţionarea cauzei.
În rechizitoriu se reţine că în ziua de 26 octombrie 2009 inc. B.S. l-a lovit pe fiul său B.M.I., în vârstă de 2,5 ani cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură, în zona capului, toracelui precum şi peste mâini, acesta decedând.
La începutul urmăririi penale inc. B.S. a afirmat că în ziua de 24 octombrie 2009, fiul său B.M.I. a căzut din căruţă în timp ce venea de la pădure, fiind însoţit de B.N.G. şi B.G.C. Acest lucru se confirmă, dar în urma căzăturii din căruţă, B.M.I. nu a suferit leziuni, lucru confirmat de martorii B.E. şi B.V.
La data de 26 octombrie 2009, B.S., cu căruţa şi cei doi copii ai săi, B.V.Z. în vârstă de 4 ani şi B.M.I. în vârstă de 2 ani şi jumătate, a mers la sora sa B.V. din com. O., iar aceasta fiind audiată a declarat că minorul B.M.I., nu prezenta leziuni.
Cu ocazia audierii, inculpatul B.S. a recunoscut că în ziua de 26 octombrie 2009, l-a lovit cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură, în zona capului, toracelui şi a braţelor pe fiul său B.M.I., dar la prezentarea materialului de urmărire penală inculpatul declară că i-ar fi aplicat doar două palme.
Inculpatul B.S. l-a lovit pe fiul său B.M.I. deoarece bănuia că minorul ar fi rezultat în urma relaţiei soţiei sale, B.I.L., cu un alt bărbat, cei doi sunt despărţiţi în fapt de aproximativ 8 luni.
În cauză au fost administrate următoarele probe: procese-verbale întocmite de organele de urmărire penală, raportul medico-legal de necropsie nr. 3239/2009 al SML Bacău, raportul de expertiză privind detecţia comportamentului simulat nr. 288247/2009 al IPJ Bacău, planşe fotografice, declaraţiile martorilor B.V., B.E., D.C., G.M., M.D., B.N.G., G.T., B.G.C., declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului B.S.
În faţa instanţei au fost audiaţi: inculpatul B.S. şi martorii G.M., D.C., B.I.L., B.V., S.G., M.D., G.T., B.A., B.I., B.M., B.E., B.M.Z., B.G.C., G.R., I.A., A.C., şi B.N.G. (reaudiat în rejudecare).
Inculpatul, în declaraţiile ce i-au fost luate de către instanţă, nu recunoaşte săvârşirea faptei, nu recunoaşte faptul că ar fi luat cu el la tăiat lemne, în pădure, pe ambii copii, - în seara zilei de 24 octombrie 2009 - ci doar pe fiul său mai mare B.A.V., minorul B.M.I. (victima) rămânând la locuinţa lui B.E. să se joace cu ceilalţi copii.
În apărarea inculpatului au fost audiaţi martorii S.G., B.M., B.A., I.A., A.C., şi au fost depuse la dosar extrase din convorbirile purtate în data de 01 noiembrie 2009, la locuinţa lui B.E. între aceasta din urmă şi S.G. împreună cu G.R. şi inculpatul.
S-au depus xerocopii ale "Rapoartelor de monitorizare" întocmite de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei com. O., privind condiţiile de trai, modul cum sunt îngrijiţi cei doi copii minori, doar de tatăl lor - inculpatul - în lipsa mamei lor, plecată pentru a trăi în concubinaj cu un alt bărbat.
Din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală şi în faţa cercetării judecătoreşti, instanţa a apreciat că victima B.M.I. nu a fost ucisă de tatăl său - inculpatul B.S.
S-a arătat că în cauză nu există nicio probă directă care să dovedească cu certitudine că inc. B.S. l-a lovit cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură în zona capului, toracelui şi peste mâini pe minorul B.M.I. şi în urma acestor leziuni acesta a decedat (aşa cum se reţine în rechizitoriu).
Singurele probe care susţin o agresiune asupra minorului sunt depoziţiile contradictorii ale martorilor B.E., G.R., B.N.G. şi B.G.C. care declară fie că victima B.M.I. a căzut din căruţă în ziua de 24 octombrie 2009 când se întorceau cu lemne de la pădure, fie că acesta a căzut de pe o scară sau prispă de la locuinţa lui B.E. unde B.M.I. a fost lăsat de inculpat cât el s-a aflat la pădure.
Din depoziţiile martorilor B.A., B.I., B.M. coroborate cu declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei rezultă cu certitudine că victima B.M.I. nu a mers în ziua d 24 octombrie 2009 la pădure la lemne împreună cu tatăl său (inculpatul) şi fratele mai mare (B.V.Z.), ci a rămas la locuinţa lui B.E. unde s-a jucat cu copii acesteia B.M.Z. şi B.A.T.
Aici, la un moment dat, copilul a căzut de pe o prispă periculoasă (unde nu au voie de regulă să se joace niciunul dintre copii) şi pentru că îi curgea sânge de la nas şi gură a fost spălat cu apă de B.E. şi apoi dus la locuinţa lui G.R. cu care se învecinează şi aici a fost găsit de inculpat când acesta a adus lemnele de la pădure şi le-a descărcat în curte la G.R.
Inculpatului i s-a ascuns incidentul în care minorul B.M.I. fusese implicat, a fost invitat să mănânce ceva, iar copilul a fost dus în braţe în căruţă cât tatăl său a intrat în casă pentru a mânca.
Aşadar, minorul B.M.I. nu a fost plecat la pădure cu cei doi fraţi B.N.G. şi B.G., alături de inculpat şi de fiul său de patru ani, că nu a căzut din căruţă în timpul transportului la întoarcerea acasă. Minorul a fost lăsat în grija lui B.E.
Ca atare nu există nicio dovadă (probă ştiinţifică sau testimonială) că inculpatul l-a lovit pe fiul său B.M.I. - cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură aşa cum se reţine în rechizitoriu.
Din raportul medico-legal de necropsie rezultă că leziunile s-au putut produce prin loviri cu şi de corpuri sau suprafeţe dure. Cum minorul nu a fost plecat la pădure şi nu a căzut din căruţă, este foarte probabil ca leziunile prezente să fi fost produse urmare a căderii pe care a suferit-o băiatul de pe prispa lui B.E. Se vorbeşte de o scară înaltă de doi metri, cu trepte de pe care este posibil să fi căzut copilul, rostogolindu-se (aşa cum a păţit şi fiica lui I.A. cu cca. doi ani în urmă) producându-se în acest mod leziunile pe întreg corpul său.
Raportul medico-legal de necropsie a fost întocmit de Serviciul de Medicină Legală, la data de 27 octombrie 2009 şi în concluziile acestuia se menţionează că "moartea poate data din 25/26 octombrie 2009", ceea ce coincide cu situaţia de fapt din dosar.
În legătură cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului pe parcursul urmăririi penale, instanţa a avut în vedere că acest mijloc de probă nu constituie probă de vinovăţie întrucât atitudinea acestuia este subiectivă, este o persoană excesiv de emotivă. În conformitate cu prevederile art. 69 C. proc. pen. declaraţiile inc. făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Deci declaraţiile oscilante ale acestuia, date pe parcursul urmăririi penale nu pot avea forţă probantă dacă nu coincid cu probatoriul administrat în ansamblu, fiind rupt de celelalte probe. Declaraţia inculpatului are valoare probantă condiţionată de existenţa unor alte probe care să confirme veridicitatea ei. Or, atâta timp cât pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a revenit asupra recunoaşterilor anterioare făcute la urmărirea penală, coroborate cu noua situaţie de fapt relevată instanţei, instanţa este obligată a lua în considerare noua conexiune dintre noile relatări ale inculpatului cu revenirile asupra depoziţiilor de martori.
Declaraţia inculpatului de recunoaştere nu constituie regina probelor, practica judiciară şi doctrina a statuat, fără niciun dubiu că nu se poate fonda o hotărâre de condamnare doar pe declaraţia de recunoaştere a inculpatului. Hotărârea de condamnare poate interveni dacă recunoaşterea este confirmată de declaraţia a cel puţin unui martor, de datele constatate la locul faptei cu ocazia cercetării la faţa locului, a reconstituirii de găsirea de corpuri delicte asupra inculpatului, de identificarea urmelor să sânge pe acestea.
S-a apreciat că vinovatul privind moartea victimei B.M.I. trebuie căutat printre persoanele în grija cărora a fost lăsat copilul în data de 24 octombrie 2009 cât timp tatăl său a fost după lemne la pădure împreună cu B.V.Z. (fiul cel mare), B.N.G. şi B.G., persoane care au neglijat îndatorirea de supraveghere a unui copil atât de mic (doi ani şi jumătate).
Aşa cum instanţa a reţinut, depoziţiile martorilor date în faţa instanţei sunt contradictorii faţă de cele de la urmărirea penală, iar raportul medico-legal de necropsie însoţit de planşele foto relevă leziunile constatate pe corpul victimei, presupunerea modului în care s-au putut produce, data probabilă a decesului, însă nu constituie probă privind autorul faptei.
Referitor la recunoaşterea inculpatului în faza de urmărire penală, rechizitoriul reţine ca elocvente concluziile expertizei privind comportamentul simulat al inculpatului care relevă modificări ale stresului emoţional semnificativ caracteristic indiciilor comportamentului simulat. Ori, aşa cum s-a indicat mai sus, în lipsa unei susţineri a unei concordanţe cu alte probe, concluziile acestei expertize nu pot prezenta relevanţă. S-a putut constata pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti, poziţia labilă psihică a inculpatului, uşurinţa cu care se lasă influenţat de susţinerile altor persoane şi de lipsa de fermitate de care a dat dovadă la urmărirea penală. Astfel că rezultatele astei expertize privind comportamentul simulat vin să întărească convingerea instanţei privind starea sa excesiv de emotivă.
Mai mult, la dosar s-au depus "Rapoarte de monitorizare" întocmite de referentul social G.T. (audiată şi ea în instanţă) din cadrul Primăriei com. O., care a avut în supraveghere pe cei doi copii minori ai inculpatului, din care rezultă că inculpatul a dat dovadă de maximă diligenţă, atât cât este el în stare, ca să îngrijească, să-i educe, să-i crească pe băieţii lui, în lipsa mamei. Aceasta a plecat, părăsind domiciliul conjugal şi pe cei doi copii minori, ducându-se să trăiască în concubinaj cu un alt bărbat, - din depoziţiile martorilor ştiindu-se că ar fi chiar rudă cu membrii aceleiaşi familii B. Toţi martorii ce au fost audiaţi în cauză au relatat comportamentul şi grija deosebită pe care a avut-o inculpatul faţă de copii săi, faptul că îi lua cu el peste tot unde trebuia să meargă la muncă, că şi copiii erau foarte ataşaţi de el. Martora A.C. a arătat că a dorit chiar ea să ia măcar unul din copii în îngrijirea sa, însă inculpatul nu a vrut, s-a arătat dispus să muncească, să se străduie să le asigure tot ce au nevoie numai ca să fie împreună cu ei. De asemenea, a arătat cum "inculpatul este neştiutor de carte şi cu toate acestea a fost în stare să administreze un antibiotic când a fost nevoie".
S-a arătat că deşi în rechizitoriu se afirmă că motivul pentru care inculpatul l-ar fi agresat pe fiul său este că acesta este rezultatul unei relaţii extraconjugale a soţiei sale şi că astfel s-a răzbunat pe copil, nu este susţinut de nicio probă. Ba dimpotrivă, aşa cum s-a arătat deja, atât din rapoartele de monitorizare şi din depoziţie martorei G.T. (referent la Primăria com. O.), cât şi din depoziţiile martorilor B.M., B.A., S.G., D.C. şi G.M., inculpatul era deosebit de grijuliu cu cei 2 băieţi ai săi, în pofida lipsurilor materiale şi a faptului că este bărbat.
În consecinţă, instanţa nu a putut reţine susţinerea procurorului privind motivul aşa-zisei acţiuni agresive a inculpatului.
Toate aceste argumente, bazate pe mijloacele de probă administrate în cele două faze ale procesului penale, până în prezent - urmărire penală şi cercetare judecătorească pe fondul cauzei - au fost de natură să convingă instanţa de faptul că prezumţia de nevinovăţie a acestui inculpat nu a fost desfiinţată, nu a fost demontată. Dacă la momentul sesizării instanţei, se putea contura probabilitatea comiterii unei astfel de infracţiuni de către inculpat - temeiuri care au fost avute în vede şi cu prilejul arestării preventive, ulterior a prelungirii şi menţinerii stării de arest preventiv, potrivit art. 3001 şi art. 3002 C. proc. pen., de la data de 11 decembrie 2009 şi până la data de 24 septembrie 2010 - instanţa de judecată odată cu apariţia acelor alte "indicii temeinice" că nu inculpatul s-ar face vinovat de infracţiunea ce-i este reţinută în sarcină, a apreciat că nu se mai poate susţine ideea că într-adevăr acest om a comis fapta pentru care este cercetat, astfel că prezumţia de nevinovăţie nu a fost în final înlăturată.
Potrivit art. 52 C. proc. pen., care consacră prezumţia de nevinovăţie, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. În cazul în care probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoiala cu privire la vinovăţia inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia soluţia ce se impune este achitarea inculpatului de către instanţa de judecată.
În C. proc. pen. român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă".
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane -, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi ale concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;
- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.
Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.
În acest context, având în vedere că la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea privind vinovăţia inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele de acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, prima instanţă a considerat că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia "orice îndoială este în favoarea inculpatului " (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile penale pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" şi deci inculpatul trebuie achitat.
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să îşi dovedească nevinovăţia, putând uza de dreptul la tăcere. Sarcina probei incumbă organelor de urmărire penală, care sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenţei faptei, a elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspect subiectiv şi obiectiv, precum şi a lipsei vreunui impediment la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, prevăzut de art. 10 C. proc. pen.
Nevinovăţia nu trebuie, aşadar, înţeleasă numai ca neîndeplinirea condiţiilor privind latura subiectivă a infracţiunii (mens rea), ci ca absenţa vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute de art. 17 C. pen. Astfel, prezumţia de nevinovăţie permite a se restabili un anumit echilibru între acuzator şi acuzat.
În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală au obligaţia, potrivit art. 200 şi art. 202 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., de a strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, în scopul aflării adevărului şi lămuririi cauzei sub toate aspectele. Organele de urmărire penală trebuie să administreze probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar dacă acesta recunoaşte săvârşirea infracţiunii.
De asemenea, potrivit art. 262 C. proc. pen., procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, în cazul în care constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate.
Instanţa sesizată de către procuror procedează la administrarea probatoriului în faza cercetării judecătoreşti în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele. Potrivit art. 287 C. proc. pen., instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii şi îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză. Potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen., instanţa poate pronunţa condamnarea în situaţia în care constată din toate probatoriile administrate în cauză că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
În doctrină şi în practica judiciară s-a arătat că prezumţia de nevinovăţie poate fi înlăturată numai prin administrarea de probe care să stabilească cu certitudine vinovăţia. Prezumţia nu este înlăturată în caz de îndoială cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, care profită învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo). Există îndoială doar atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reţine cu certitudine nici vinovăţia, nici nevinovăţia celui în cauză. În acest caz, îndoiala care rămâne este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie ce conduce la achitarea inculpatului de către instanţă sau la scoaterea de sub urmărire penală dispusă de către procuror.
După pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, nevinovăţia unei persoane devine din prezumţie o certitudine opozabilă erga omnes astfel încât se poate considera că acest drept garantat de Constituţie şi de art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană este încălcat, dacă în declaraţiile sau actele publice emise de organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice sau judiciare se sugerează sau se afirmă explicit că în cauză ar fi trebuit să fie pronunţată o hotărâre de condamnare sau se repune în discuţie nevinovăţia.
Faţă de toate aceste argumente, instanţa a considerat că infracţiunea de omor calificat prev. de art. 174 - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., dedusă judecăţii, asupra victimei B.M.I. nu a fost comisă de inculpatul B.S. În consecinţă, instanţa a dispus achitarea inculpatului conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În temeiul art. 350 C. proc. pen. instanţa a revocat măsura obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău.
De asemenea, conform art. 109 C. proc. pen. s-a dispus păstrarea mijloacelor materialele probă ridicate, aflate la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Bacău şi care conţin: PLICUL NR. 1 - ce conţine 1 (una) pereche de papuci negri cu inscripţia "Caugzujinbu", mărimea 23; PLICUL NR. 2 - ce conţine 2 (două) şosete de culoare mov cu verde; PLICUL NR. 3 - ce conţine 1 (una) bluză bleu-marin cu mâneci roii şi guler cu nasturi; PLICUL NR. 4 - ce conţine 1 (una) pereche pantaloni de culoare albastră cu dungi albe şi bleu; PLICUL NR. 5 - ce conţine 1 (una) pereche de pantaloni 3/4 de culoare roşie; PLICUL NR. 6 - ce conţine 1 (una) bluză (pulover) albastră având pe etichetă inscripţia "SPORTS", mărimea 12; PLICUL NR. 7 - ce conţine 1 (una) bluză de culoare crem, cu nasturi pe umărul stâng şi cu desene (spirale şi ursuleţi); PLICUL NR. 8 - ce conţine 1 (un) recoltor exudat faringian cu probă de sânge recoltat de la cadavru - probă de referinţă.
Potrivit art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a luat act că nu s-au constituit părţi civile în cauză.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina satului.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care a solicitat admiterea apelului în temeiul art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei apelate şi condamnarea inculpatului B.S. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 145 din 10 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 152/D din 05 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. 6379/110/2011.
A fost desfiinţată sentinţa atacată în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, măsura obligării de a nu părăsi ţara şi cheltuielile judiciare şi reţinându-se cauza spre rejudecare, s-a dispus, în fond, în baza art. 174 - 175 lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului B.S. la pedeapsa de 15 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.
În baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev, de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 din C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reţinerii de 24 ore şi arestul preventiv, de la 11 decembrie 2009 la 24 septembrie 2010.
A fost înlăturată dispoziţia de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara prev. de art. 1451 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău.
În baza art. 7 din Legea nr. 176/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat la data rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat la fond.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În motivarea apelului s-au arătat următoarele:
Deşi prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.S., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., instanţa nu a ţinut cont de probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, probe din care rezultă că inculpatul a aplicat mai multe lovituri victimei şi acestea au condus la deces.
Din declaraţiile martorilor B.V., B.N.G., rezultă că inculpatul a aplicat lovituri victimei, cu corpuri contondente. Inculpatul însuşi recunoaşte în cursul urmăririi penale că a lovit victima cu corpuri contondente.
Din declaraţia martorului B.N.G., rezultă că inculpatul i-a cerut acestuia să nu declare adevărul pentru că altfel inculpatul ar putea avea probleme.
Rezultă aşadar că adevărul a fost ascuns şi că probele administrate în cursul urmăririi penale nu au fost valorificate cu prilejul judecării cauzei, în primul rând din cauza faptului că unii martori şi-au schimbat ori şi-au nuanţat declaraţiile.
S-a apreciat de către Parchet că în cauză există suficiente probe care conduc la concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată.
În apel s-a întocmit raportul de expertiză medico-legală de către IML Iaşi, avizul Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale al aceleiaşi instituţii şi avizul Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici"" Bucureşti.
Examinând actele şi lucrările dosarului efectuate în cele două faze procesuale, instanţa de prim control judiciar a remarcat că Tribunalul Bacău a procedat la o evaluare eronată a probelor în acuzare administrate în cauză, pronunţând în mod netemeinic achitarea inculpatului B.S. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.
Sub aspectul legăturii probelor cu obiectul probaţiunii (faptele sau împrejurările care au relevanţă asupra fondului unei cauze penale), s-a arătat că probele pot fi directe şi indirecte.
Dacă probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ele conţinând informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală, probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, însă aceste probe pot conduce la stabilirea adevărului în măsura în care se coroborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte.
Examinând lucrările dosarului de faţă, instanţa de apel a constatat că probele administrate în cauză prin conţinutul lor informativ permit formularea unor deducţii logice din care se poate se poate stabili fără echivoc existenţa faptei de omor calificat şi vinovăţia inculpatului faţă de această infracţiune.
Aplicând aceste considerente de ordin teoretic la speţa de faţă, instanţa de control judiciar, în baza caracterului devolutiv al apelului penal, a procedat în continuare la o nouă analiză a probelor care servesc ca temei pentru soluţionarea cauzei penale.
Instanţa de apel a reţinut ca deosebit de relevante la stabilirea adevărului declaraţiile martorului B.V., raportul de expertiză medico-legală întocmit de către IML Iaşi şi avizul Comisiei Superioare Medico Legale din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, coroborate cu declaraţiile ele recunoaştere ale inculpatului.
Examinând elementele de fapt ale acestor probe, s-a reţinut că în ziua de 26 octombrie 2009, între orele 15 - 16,30 inculpatul B.S. l-a lovit pe fiul său B.M.I., în vârstă de 2,5 ani cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură, în zona capului, toracelui precum şi peste mâini, acesta decedând.
În acest sens instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că instanţa de fond a înlăturat în mod nejustificat de la stabilirea situaţiei de fapt declaraţiile de recunoaştere a comiterii faptei, date de inculpatul B.S., în condiţiile în care susţinerile acestuia vizând o presupusă constrângere la care ar fi fost supus de către organele de anchetă nu au fost confirmate în vreun fel, iar inculpatul nu a făcut niciun demers ulterior pentru cercetarea persoanelor care l-au determinat să se autoincrimineze.
Este real faptul că declaraţia inculpatului, de recunoaştere a comiterii faptei, nu este regina probelor, însă pe de altă parte o asemenea depoziţie are greutatea sa în stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei, plecând de la premisa că nimeni, în condiţii normale, nu se poate autoincrimina pentru faptele pe care nu le-a comis.
Acesta este motivul pentru care mai înainte de orice audiere a unui inculpat, acestuia i se pun în vedere disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu face nicio declaraţie în cauză, cu menţiunea că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
În speţă, după mai multe declaraţii, inculpatului i s-au adus la cunoştinţă, în prezenţa unui apărător din oficiu prevederile legale sus-menţionate, şi în aceste condiţii inculpatul B.S. a fost de acord să dea declaraţie, în cuprinsul căreia a recunoscut că l-a lovit pe fiul său M.I. cu pumnii în zona capului şi toracelui, precum şi cu o coadă de mătură peste mâini.
Anterior acestei declaraţii de recunoaştere, inculpatul a fost supus testului poligraf, iar din raportul de expertiză privind detecţia comportamentului simulat nr. 288247/2009 al IPJ Bacău, rezultă că în evoluţia diagramelor poligraf corespunzător răspunsurilor inculpatului B.S., la întrebările critice au fost evidenţiate modificări ale stresului emoţional, semne ale stresului emoţional, semnificativ caracteristicilor indiciilor comportamentului simulat.
Este adevărat că testul poligraf nu este o probă prin el însuşi, însă rezultatele sale îmbracă o formă procedurală, regăsindu-se în speţă într-un raport de expertiză.
Totodată, este evident că vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane nu se poate stabili pe baza testării la poligraf, însă rezultatele examinării cu această tehnică pot oferi date care coroborate cu fapte şi împrejurări rezultate din alte probe administrate în cauză, pot contribui la aflarea adevărului.
Referitor la apărările inculpatului, instanţa de apel a reţinut că acesta a formulat, în timp, două explicaţii cu privire la cauza leziunilor suferite de victimă, explicaţii apreciate ca neverosimile.
La începutul urmăririi penale inc. B.S. a afirmat că în ziua de 24 octombrie 2009 fiul său B.M.I. a căzut din căruţă în timp ce venea de la pădure, fiind însoţit de B.N.G. şi B.G.C., prilej cu care victima s-a lovit de inima căruţei şi de sol. Când a ajuns acasă l-a culcat pe fiul său şi nu a văzut ca fiul său să aibă leziuni sau să acuze dureri.
Cu prilejul audierii de către instanţa de fond inculpatul a prezentat o altă versiune şi anume că la data de 24 octombrie 2009 a mers cu căruţa în pădure după lemne, dar victima a rămas la locuinţa martorei B.E. După ce a descărcat lemnele, a luat victima acasă, unde a constatat că aceasta era murdar de sânge la faţă, ulterior aflând de la B.M.Z. şi B.S.Z. că fiul său a căzut într-o cameră şi a început să sângereze acolo. În momentul în care martora B.E. i-a pus victima în căruţă nu a observat că aceasta era murdară de sânge întrucât era întuneric.
S-a arătat că ambele variante prezentate de inculpat nu sunt confirmate de actele medico-legale întocmite în cauză.
Toate aceste acte medico-legale confirmă existenţa unor multiple leziuni faciale, cranio cerebrale, toracice, abdominale, de antebraţ şi membre inferioare. Leziunile, după tipologie şi topografie sugerează un mecanism de producere prin loviri cu şi de corpuri dure.
Contradicţiile între actele medicale se referă la intervalul de timp între producerea leziunilor traumatice şi momentul decesului.
În raport de aceste contradicţii, analizând actele medicale întocmite în cauză, instanţa de apel a dat curs opiniei Comisiei Superioare Medico-Legale exprimată prin avizul nr. E1/4626/2013, care a statuat că leziunile tanato-generatoare s-au produs la un interval scurt de timp de la traumatism până la deces, de ordinul orelor, ceea ce indică producerea traumatismului abdominal în aceeaşi zi cu decesul - 26 octombrie 2009.
Aceste concluzii sunt confirmate şi de declaraţia martorului B.V., care a arătat că la data de 26 octombrie 2009, în jurul orei 10,00 inculpatul s-a deplasat la locuinţa sa împreună cu victima, unde a rămas până în jurul orelor 15 - 16,00. Cu acest prilej a constatat că victima nu prezenta urme de lovituri.
În afara acestor probe, enunţate şi analizate mai sus, instanţa de apel a subliniat şi existenţa unui fapt. probatoriu care conduce în mod complet la stabilirea datei producerii leziunilor, respectiv precizările inculpatului din declaraţia dată la instanţa de fond, la data de 16 martie 2010, prin care a arătat că a doua zi după pretinsele leziuni cauzate la data de 25 octombrie 2009 (fie de căderea din căruţă sau de pe prispa casei) victima a avut un comportament normal specific vârstei ("a mâncat şi s-a jucat")
Elementele expuse de inculpat acţionează în defavoarea sa, având în vedere că este imposibil ca victimă, în condiţiile în care cu o zi înainte s-a accidentat grav, să se mai fi jucat şi mâncat în condiţii normale.
În aceste condiţii nu are nicio explicaţie plauzibilă atitudinea inculpatului care a rămas în pasivitate şi nu a solicitat servicii medicale pentru tratarea pretinselor leziuni.
Raportat la aceste concluzii, instanţa de apel a înlăturat declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză apreciind că sunt subiective, fiind influenţate de relaţiile lor de rudenie cu inculpatul şi făcute în vederea disculpării acestuia.
Toate aceste considerente au condus Curtea la concluzia că în ziua de 26 octombrie 2009, între orele 15 - 16,30 inculpatul B.S. i-a aplicat multiple lovituri fiului său, B.M.I., în vârstă de 2,5 ani, în zona capului, toracelui precum şi peste mâini, acesta decedând, soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond fiind rezultatul unei interpretări greşite a probelor administrate în cauză.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.
Din punct de vedere al laturii obiective, instanţa de apel a reţinut că acţiunile inculpatului constituie elementul material al infracţiunii de omor, căci inculpatul a lovit victima în mod repetat, cu intensitate, în special în zona capului şi a toracelui, care sunt zone vitale a organismului uman.
Din punct de vedere al laturii subiective, instanţa de apel a constatat că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă. Din probele administrate nu a reieşit că inculpatul a urmărit să provoace moartea victimei, însă aplicând multiple lovituri victimei, în vârstă de 2 ani şi 5 luni, a acceptat posibilitatea încetării din viaţă a lui B.M.I.
Latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracţiunea există chiar dacă, în speţă nu s-a stabilit în mod clar mobilul săvârşirii faptei.
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului, instanţa de apel a avut în vedere în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei, constând în suprimarea vieţii unei persoane, împrejurările în care aceasta a fost comisă şi persoana inculpatului care nu are antecedente penale.
S-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa de apel a reţinut că natura faptei săvârşite duce la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care exerciţiul acestora a fost interzis pe durata executării pedepsei principale.
Din pedeapsa aplicată în cauză inculpatul a executat prin reţinere şi arest preventiv perioada de la 11 decembrie 2009 la 24 septembrie 2010, astfel încât, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 88 C. pen.
Raportat la soluţia de condamnare, a fost înlăturată dispoziţia de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara prev. de art. 1451 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.S.
Recurentul inculpat B.S. a susţinut, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., atât în cuprinsul motivelor scrise, cât şi cu ocazia dezbaterilor, că a fost făcută o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nefiind realizată o justă analiză a materialului probator administrat în cauză.
În principal s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, pentru a se stabili dacă inculpatul avea discernământ la momentul săvârşirii faptei, iar, în subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă, în sensul achitării inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul formulat de inculpatul B.S. ca fiind întemeiat, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului, Înalta Curte arată, că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Referitor la prima critică formulată de recurentul inculpat B.S., circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. şi care vizează greşita aplicare a legii, Înalta Curte constată, că, prin formularea acestuia, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în cauză şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, încercând să acrediteze ideea că din materialul probator administrat în cauză rezultă faptul că recurentul nu este persoana care a săvârşit infracţiunea, situaţie care nu se încadrează, însă, în motivul de recurs menţionat, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, însă numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt.
Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat.
De asemenea, prin Legea nr. 202/2010 a fost abrogat expres şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care permitea, conform art. 38515 pct. 2 lit. c), trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în situaţia în care nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului conform art. 117 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel încât solicitarea privind casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în vederea expertizării psihiatrice a inculpatului, nu poate fi analizată de Înalta Curte, neputând fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de recurs prevăzută de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.
Examinând cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen. şi realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare), Înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurentul inculpat este noul C. pen., atât prin raportare la fiecare instituţie de drept penal aplicabilă în speţă, cât şi în urma aprecierii globale a acestora şi a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispoziţiilor incidente în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de apel pentru comiterea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, însă, în noua reglementare, respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanţial al săvârşirii faptei asupra unei rude apropiate nu se mai regăseşte în conţinutul infracţiunii de omor calificat, fiind preluat de dispoziţiile art. 199 alin. (1) C. pen. care reglementează violenţa în familie şi potrivit căruia dacă fapta prevăzută de art. 188 C. pen. (sancţionată cu închisoare de la 10 la 20 de ani) este comisă asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzută de lege se majorează cu o pătrime, ajungându-se astfel la limite ale pedepsei închisorii cuprinse între 10 şi 25 de ani.
Ca urmare, având în vedere ca pedeapsa cu închisoarea stabilită de instanţa de apel a fost egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de omor calificat săvârşită de inculpat, iar Codul penal în vigoare prevede un minim special mai redus, rezultă că legea penală mai favorabilă recurentului este noul C. pen., fapta acestuia urmând a fi reîncadrată în dispoziţiile art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen.
Ca urmare, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul B.S., va casa, în parte, decizia penală atacată, iar, în rejudecare, în temeiul art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., adaptând pedeapsa în raport cu noile limite prevăzute de lege şi menţinând aceleaşi criterii de individualizare avute în vedere de instanţa de apel, care nu mai pot fi cenzurate în recurs, îl va condamna pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pedeapsa complementară fiind stabilită în condiţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.
Va face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
De asemenea, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul B.S. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi rejudecând:
În baza art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul B.S. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1279/2014. Penal. Alte cereri privind judecata... | ICCJ. Decizia nr. 1267/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
