ICCJ. Decizia nr. 135/2014. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 135/A/2014
Dosar nr. 1013/2/2013
Şedinţa publică din 23 mai 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată şi reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 503 din 04 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus recunoaşterea sentinţei nr. 478/2006 din 10 mai 2006 a Tribunalului Mantova privind pe condamnatul J.S.C.
S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza finală, b), d), e) C. pen. anterior, iar în baza art. 65 C. pen. anterior i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finală, b), d), e) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani.
Totodată, s-a dispus prin aceeaşi sentinţă şi transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani si o lună închisoare.
S-a dedus din pedeapsă perioada prevenţiei de la 15 mai 2003 la 23 septembrie 2003 şi perioada executată din data de 23 august 2011 la zi şi totodată s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a sentinţei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei nr. 478 din 10 mai 2006 a Tribunalului Mantova, autorităţile judiciare din Republica Italia au solicitat transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei.
La data de 07 februarie 2013 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin adresa din 26 iunie 2012, Ministerul Justiţiei - Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 modificată, cererea formulată de autorităţile judiciare din Republica Italia, prin care solicită transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţele italiene.
Cererea formulată de autorităţile italiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, respectiv, de cererea de transfer, de copia certificată a sentinţei de condamnare nr. 478/2006 a Tribunalului Mantova, de copia dispoziţiilor legale aplicabile, de stadiul executării pedepsei, de expunerea faptelor pe care se întemeiază condamnarea, precum şi de dovada exprimării consimţământului de către deţinut.
Din verificările efectuate de M.A.I. - D.G.P. şi D.E.P.A.B.D., a rezultat că persoana condamnată J.S.C. este cetăţean român, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată.
Din examinarea informaţiilor şi a documentelor comunicate de statul de condamnare, Curtea a constatat că, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că:
Prin sentinţa nr. 478 din 10 mai 2006 pronunţată de Tribunalul din Mantova, secţia penală, numitul J.S.C. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani şi 1 lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă sexuală, în concurs cu alte persoane şi sechestrare de persoane prevăzută de art. 110 şi art. 609 octies, alin. (3) raportat la art. 609 ter., alin. (1), alin. (4) C. pen. italian, sentinţă care a devenit irevocabilă la data de 29 septembrie 2009, fiind confirmată prin sentinţa nr. 1524 din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel din Brescia, care a rămas definitivă prin Decizia nr. 16235 din 29 septembrie 2009 a Curţii Supreme de Casaţie.
În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 13/14 mai 2003, persoana condamnată J.S.C. împreună cu alte două persoane prin lipsirea de libertate a părţii vătămate L.S. şi prin violenţă, au constrâns-o să întreţină relaţii sexuale, reţinând-o cu forţa la bordul unui automobil şi transportând-o cu acesta.
Referitor la situaţia executării pedepsei, s-a constatat că din examinarea certificatului transmis de autorităţile judiciare italiene, persoana condamnată a fost timp de 4 luni şi 9 zile în detenţie preventivă în închisoare din 15 mai 2003 şi până la 23 septembrie 2003, iar executarea pedepsei a început la data de 23 august 2011 şi se va finaliza la data de 12 aprilie 2017, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, modificată.
Procedând la examinarea materialului probator, Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzute în art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată şi în art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, faptele care au atras condamnarea susnumitului având corespondent în legislaţia penală română, fiind incriminată de dispoziţiile art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. anterior şi art. 189 alin. (2) C. pen. anterior, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.
Totodată, Curtea a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 143 lit. a)-c) din Legea nr. 302/2004, modificată şi art. 3 lit. b) şi c) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Împotriva sentinţei penale nr. 503 din 04 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au formulat recurs atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cât şi condamnatul J.S.C.
Cauza a fost înregistrată la data de 15 ianuarie 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. 1013/2/2013.
La termenul de judecată din 16 mai 2014, Înalta Curte a recalificat calea de atac formulată de către părţi ca fiind apel.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, apelurile declarate în cauză sunt fondate, urmând a le admite, în considerarea următoarelor argumente.
Referitor la primul motiv de apel invocat în scris şi susţinut oral de procurorul de şedinţă, care vizează nelegalitatea sentinţei penale atacate sub aspectul omisiunii constatării de către instanţa de fond a incidenţei actului de graţiere pentru perioada de o lună închisoare, potrivit Legii italiene nr. 241 din 31 iulie 2006, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond trebuia să constate graţiată perioada de o lună închisoare recunoscută în baza Legii italiene nr. 241 din 31 iulie 2006.
Totodată, apreciază că neconstatarea perioadei de o lună închisoare ca fiind graţiată are repercusiuni şi asupra pedepsei pe care condamnatul o are de executat.
Aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 478 din 10 mai 2006 pronunţată de Tribunalul din Mantova şi recunoscută de instanţa română prin sentinţa penală nr. 503 din 04 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, persoana transferabilă a fost condamnată la pedeapsa de 6 ani şi o lună închisoare, însă la data de 30 septembrie 2009, a beneficiat în baza Legii italiene nr. 241 din 31 iulie 2006 de graţierea cu privire la pedeapsa de o lună închisoare rămânându-i să execute în final pedeapsa de 6 ani închisoare.
Referitor la al doilea motiv de apel invocat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, respectiv, nelegala aplicare a pedepsei accesorii prevăzute de art. 71- 64 lit. d) C. pen., respectiv a pedepsei complementare prevăzute de art. 65 - 64: lit. d) C. pen. pe o perioada de 10 ani cât priveşte drepturile părinteşti, având în vedere faptul că prin hotărârea de condamnare străină, acestea nu i-au fost interzise persoanei transferabile, nici ca pedeapsă accesorie, nici ca pedeapsă complementară, înalta Curte apreciază că, instanţa de fond în mod greşit i le-a interzis prin hotărârea pronunţată.
Totodată, se constată de către Înalta Curte că, instanţa de fond prin aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi respectiv art. 65-64 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani a agravat situaţia penală a persoanei transferabile, interzicând pe lângă drepturile la ocuparea şi exercitarea funcţiilor publice şi la exercitarea tutelei şi curatelei specificate în hotărârea de condamnare străină şi drepturile părinteşti, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior, drepturi ce nu i-au fost interzise prin hotărârea străină de condamnare.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, modificată, instanţa nu poate agrava situaţia penală a condamnatului.
Cu ocazia dezvoltării motivelor de apel, procurorul de şedinţă a solicitat interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe o perioadă de 5 ani, în raport de prevederile art. 66 C. pen. anterior, motiv de apel apreciat de către Înalta Curte ca fiind întemeiat şi admisibil faţă de prevederile legale mai sus menţionate.
În ce priveşte motivele de apel invocate de condamnatul persoană transferabilă J.S.C., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, apelul acestuia urmând a fi admis doar pentru motivele susţinute de către reprezentantul Ministerului Public, fiindu-i favorabile.
Cât priveşte consimţământul condamnatului persoană transferabilă J.S.C., conform procesului-verbal de audiere încheiat la data de 16 aprilie 2012 de Biroul de Supraveghere din Avellino, rezultă că acesta a fost de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei pronunţate de autorităţile italiene.
Pe cale de consecinţă, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. d) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg şi art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004,modificată.
În ceea ce priveşte consimţământul dat, acesta, prin motivele depuse în scris la data de 31 martie 2014 şi 1 aprilie 2014 a precizat că nu şi-a exprimat acordul pentru transferarea în România în vederea executării restului de pedeapsă, ci acordul a fost dat pentru a fi expulzat în România.
Un astfel de consimţământ, care, potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004, este „. exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România", este de natură, dacă sunt întrunite şi celelalte cerinţe legale, să declanşeze procedurile în cadrul cooperării judiciare internaţionale în materia penală, de recunoaştere a hotărârii penale şi de transferare a persoanei condamnate în vederea executării pedepsei şi este irevocabil.
În completarea argumentelor invocate, Înalta Curte reţine că, nici dispoziţiile Legii nr. 302/2004, modificată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nici cele de drept procesual penal, nu prevăd posibilitatea retragerii declaraţiei de consimţământ.
Sunt respectate prevederile art. 143 din Legea nr. 302/2004, modificată, privind transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei, cât şi prevederile art. 3 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a sentinţei nr. 478 din 10 mai 2006 a Tribunalului Mantova, devenită irevocabilă la data de 29 septembrie 2009, ca urmare a cererii formulate de autorităţile judiciare din Republica Italia.
Analizând dispoziţiile incidente în cauză, potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei, cât şi dispoziţiile art. 3 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a cererii formulate de autorităţile judiciare din Republica Italia, transferarea persoanei condamnate J.S.C., în prezent încarcerat în Penitenciarul Avellino din Republica Italia, într-un penitenciar din România se poate dispune pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani închisoare.
Pentru considerentele anterior expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de către apelantul condamnat persoană transferabilă J.S.C., va desfiinţa sentinţa penală atacată şi rejudecând va interzice condamnatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza finală, b) şi e) C. pen. anterior pe o durată de 5 ani şi va dispune transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani închisoare, constatând că persoana transferabilă a beneficiat de aplicarea provizorie a graţierii, în baza Legii 241 din 31 iulie 2006, cu privire la o lună închisoare din durata pedepsei de 6 ani şi o lună închisoare, şi va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U NE
Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de apelantul condamnat persoană transferabilă J.S.C. împotriva sentinţei penale nr. 503 din data de 4 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Desfiinţează în parte sentinţa penală mai sus menţionată şi rejudecând: în baza art. 65 C. pen. anterior interzice condamnatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza finală, b) şi e) C. pen. anterior pe o durată de 5 ani. Face aplicarea art. 71-64 lit. a) teza finală, b) şi e) C. pen. anterior. Constată că persoana transferabilă a beneficiat de aplicarea provizorie a graţierii, în baza Legii nr. 241 din 31 iulie 2006, cu privire la o lună închisoare din durata pedepsei de 6 ani şi o lună închisoare.
Dispune transferarea persoanei condamnate J.S.C. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 6 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în suma de 320 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1343/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 135/2014. Penal → |
|---|
