ICCJ. Decizia nr. 1382/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1382/2014
Dosar nr. 2385/110/2013
Şedinţa publică din 18 aprilie 2014
Prin Sentinţa penală nr. 292/D din 20 septembrie 2013 a Tribunalului Bacău s-a dispus:
În baza art. 20 rap. la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) din C. pen. cu art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, faptă din 25 ianuarie 2013 a fost condamnat inculpatul B.A. - fiul lui I. şi M., născut la 30 noiembrie 1954, domiciliat în jud. Bacău, studii 4 clase, fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen.
S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 71 alin. (2) din C. pen.
În baza art. 88 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii de 24 ore la data de 13 martie 2013.
În baza art. 861 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 862 din C. pen. s-a stabilit termen de încercare de 6 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.
Pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere conform art. 863 din C. pen.:
a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen.;
În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către Spitalul Municipal Oneşti în sumă de 2.084,16 RON şi către Serviciul de Ambulanţă Bacău suma de 395 RON.
A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către partea civilă C.V.C. în sumă de 1.000 RON daune materiale şi suma de 2.000 euro echivalentul în lei la data punerii în executare reprezentând daune morale.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de avocat ales.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 100/P/2913 din 12 aprilie 2013 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului B.A. - fiul lui I. şi M., născut la 30 noiembrie 1954, în jud. Bacău, domiciliat în jud. Bacău, căsătorit, fără ocupaţie, studii 4 clase, fără antecedente penale, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen., rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., constând în aceea că în seara zilei de 25 ianuarie 2013, în jurul orei 19:08, în timp ce se afla pe o uliţă din com. Dofteana, jud. Bacău, pe fondul unei stări conflictuale, a înjunghiat partea vătămată C.V.C. cu un cuţit în zona toracică, cauzând victimei leziuni traumatice care i-au pus acesteia viaţa în primejdie.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele: între inculpatul B.A. şi partea vătămată C.V.C., în vârstă de 22 de ani, ambii domiciliaţi în com. Dofteana, jud. Bacău, există o relaţie de duşmănie mai veche, determinată de existenţa mai multor conflicte dintre partea vătămată şi o parte dintre fraţii săi, pe de o parte, şi unii dintre fiii inculpatului, pe de altă parte.
În seara zilei de 25 ianuarie 2013, în jurul orei 18:30, partea vătămată C.V.C. se afla împreună cu martorul B.S.G., în vârstă de 14 ani, la intersecţia unor drumuri, situată în apropiere de Primăria com. Dofteana, unde se jucau cu zăpadă. La un moment dat, în jurul orei 19:00, din direcţia primăriei s-a apropiat inculpatul B.A., care se afla în stare de ebrietate. Acesta s-a îndreptat către martorul B.S.G., cu intenţia de a-l lua în braţe, însă acesta s-a ferit. Atunci partea vătămată i-a cerut inculpatului să îl lase pe martor, însă acesta a început să îi adreseze numeroase injurii şi ameninţări cu moartea părţii vătămate.
Inculpatul a scos la un moment dat un cuţit din buzunar şi s-a îndreptat către partea vătămată care a rupt o scândură dintr-un gard cu care l-a lovit pe inculpat în zona antebraţului stâng. În acelaşi timp, inculpatul l-a înjunghiat o singură dată cu cuţitul pe C.V.C. în zona toracică. Victima a început să sângereze şi a fost condusă de martorul B.S.G. la locuinţa sa, unde numitul B.S., tatăl martorului, a anunţat ambulanţa care a transportat victima la spital.
Corpurile delicte folosite în timpul altercaţiei nu au mai fost găsite de organele judiciare.
Din concluziile Raportului de constatare medico-legală din 29 ianuarie 2013, emis de C.M.L. Oneşti, rezultă că partea vătămată C.V.C. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin corp tăietor înţepător; au necesitat 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale; au pus în primejdie viaţa victimei şi pot data din 25 ianuarie 2013. În cuprinsul acestui raport se mai arată că victima a fost internată cu diagnosticul "plagă înjunghiată hemitorace stâng", fiindu-i evacuată cantitatea de 1000 ml de sânge.
Inculpatul a depus la dosar Certificatul medico-legal din 28 ianuarie 2013, emis de C.M.L. Oneşti, din concluziile căruia rezultă că a suferit leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp dur, au necesitat 6 - 7 zile de îngrijiri medicale şi pot data din 25 ianuarie 2013. Din cuprinsul certificatului mai rezultă că în momentul în care s-a prezentat la spital, inculpatului i-a fost stabilit diagnosticul "traumatism 1/3 dist. antebraţ stâng - agresiune - excoriaţii 1/3 dist. antebraţ stg.". Inculpatul nu a prezentat leziuni osoase posttraumatice.
Situaţia de fapt reţinută este probată cu raportul de constatare medico-legală privind pe partea vătămată C.V.C., certificat medico-legal privind pe inculpatul B.A., procese-verbale de cercetare la faţa locului şi de conducere în teren, planşă foto, xerocopii după acte medicale privind pe partea vătămată C.V.C., declaraţie martor B.S.G., declaraţii parte vătămată C.V.C. şi proces-verbal de constatare a actelor premergătoare.
Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa însă a făcut precizarea că partea vătămată l-a lovit cu scândura peste mână situaţie în care a scos un cuţitaş de la o unghieră şi a aplicat acestuia o lovitură, intenţia fiind de a se apăra.
De altfel, cu ocazia dezbaterilor pe fond a cauzei inculpatul prin apărător a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor art. 44 din C. pen. privind legitima apărare.
Aceste apărări ale inculpatului s-a apreciat că nu pot fi reţinute de către instanţa întrucât nu sunt confirmate de către probele administrate în cauză, fapta nefiind comisă în stare de legitimă apărare, din moment ce nu sunt întrunite cumulativ toate cerinţele prevăzute de art. 44 alin. (2) din C. pen., respectiv existenţa unui atac imediat dar şi datorită faptului că atacul părţii vătămate nu prezintă un pericol care să ameninţe grav viaţa inculpatului, mijloacele folosite de partea vătămată în atacul său - aplicarea unei lovituri cu scândura în momentul în care inculpatul adresa injurii, ameninţări cu moartea, timp în care a scos şi cuţitul - nefiind în măsură să justifice o asemenea ripostă.
C. pen. prevede în art. 44 că nu constituie infracţiune fapta săvârşită în legitimă apărare, operând pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva făptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes obştesc. Pentru ca apărarea să fie legitimă, riposta trebuie în principiu şi se află într-o justă proporţie cu gravitatea pericolului pe care îl reprezintă atacul.
Din declaraţiile părţii vătămate şi a martorului ocular B.S.G. s-a reţinut în mod clar că incidentul a fost declanşat de către inculpat care aducea injurii şi ameninţări cu moartea părţii vătămate iar în momentul în care inculpatul ar fi scos cuţitul atunci partea vătămată a aplicat lovitura cu scândura.
Condiţiile prevăzute de art. 44 din C. pen. pentru existenţa legitimei apărări nu sunt întrunite deoarece agresiunea venită din partea părţii vătămate nu prezintă un pericol atât de grav pentru viaţa inculpatului încât să justifice riposta gravă dată de acesta prin aplicarea loviturii de cuţit, partea vătămată suferind o leziune gravă la nivel toracic existând riscul pierderii vieţii, intervenţia chirurgicală promptă şi faptul că cuţitul nu a atins inima au condus la evitarea unei tragedii.
În drept, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale tentativei la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) din C. pen., text de lege în baza căruia se va dispune condamnarea sa.
Fiind stabilită vinovăţia inculpatului s-a dispus condamnarea acestuia, urmând a se ţine seama la individualizarea pedepsei de criteriile generale de individualizare cuprinse în art. 72 din C. pen., respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei comise, condiţiile şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită infracţiunea, consecinţele produse asupra integrităţii fizice a părţii vătămate, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen.
S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 71 alin. (2) din C. pen.
Faţă de datele cauzei, instanţa a apreciat că scopul educativ al pedepsei aplicat inculpatului poate fi atins şi fără executare într-un loc de detenţie în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 861 din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului avându-se în vedere poziţia pe parcursul procesului penal, lipsa antecedentelor penale şi vârsta acestuia.
În baza art. 862 din C. pen. s-a stabilit termen de încercare, pe durata căruia inculpatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere potrivit art. 863 din C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
Pe latură civilă s-a constatat că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 1.000 RON daune materiale reprezentând contravaloare medicamente şi hrană suplimentară pe perioada spitalizării şi suma de 3.000 euro daune morale, reprezentând suferinţa sa urmare a leziunilor suferite.
Cu privire la daunele materiale inculpatul a fost de acord să achite această sumă părţii vătămate, astfel că a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale.
Fiind incontestabil că părţii vătămate i s-a cauzat pe lângă prejudiciul material şi un prejudiciu moral deoarece leziunile produse, internarea în spital, conştiinţa de a fi bolnav, suferinţa de a fi privat de o viaţă normală corespunzătoare vârstei, implică şi o suferinţă psihică ce presupune o compensaţie sub forma unor daune morale astfel că instanţa a apreciat că obligarea inculpatului la plata sumei de 2.000 euro echivalentul în lei la data punerii în executare corespunde cerinţelor unei juste şi integrale despăgubiri în sensul art. 14 din C. proc. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de avocat ales.
Împotriva sentinţei penale mai sus menţionată au declarat apel, în termen legal, partea civilă C.V.C. şi inculpatul B.A. pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele de apel fiind detaliate în preambulul prezentei decizii penale.
Prin Decizia penală nr. 184 din 12 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de apelantul parte civilă C.V.C. împotriva Sentinţei penale nr. 292/D din 20 septembrie 2013 a Tribunalului Bacău, cu privire la modalitatea de executare a pedepsei principale, la aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen., art. 862 C. pen., art. 863 C. pen., art. 864 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.
A dispus desfiinţarea în parte a sentinţei penale menţionate sub aspectele menţionate.
A reţinut cauza spre rejudecare şi în fond:
A înlăturat aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 861 C. pen., art. 862 C. pen., art. 863 C. pen., art. 864 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
În temeiul art. 193 alin. (1) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul B.A. să plătească părţii civile apelante C.V.C. suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul inculpat B.A., împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelantul inculpat să plătească statului suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Analizând sentinţa penală atacată, atât sub aspectul motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept existente, în virtutea caracterului devolutiv al apelului prevăzut de art. 371 C. proc. pen., Curtea a constatat că apelul declarat de partea civilă este în parte întemeiat pentru considerentele ce se vor dezvolta în continuare, iar apelul declarat de inculpat este vădit nefondat.
Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, în concordanţă cu probele administrate, încadrând corect în dispoziţiile legii infracţiunea săvârşită şi, constatând că inculpatul se prevalează de dispoziţiile legale privind legitima apărare, că nu recunoaşte cu sinceritate comiterea faptei, pe baza probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, motivat a dispus respingerea ca neîntemeiată a apărării susţinută de inculpat.
Din examinarea întregului material probator administrat în cauză rezultă o concordanţă necontestabilă între actele dosarului şi faptele reţinute de instanţa de fond cu privire la încadrarea juridică dată infracţiunii comise. Mijloacele de probă administrate conduc la concluzia certă că există tentativă la infracţiunea de omor, iar inculpatul nu s-a aflat în legitimă apărare, ci doar starea de nervozitate accentuată l-a condus la comiterea unui act de agresivitate nejustificată. Deranjat de comportarea firească a victimei, a proferat, în mod repetat, injurii la adresa acesteia, a scos un cuţit pe care îl purta în buzunar şi a lovit victima cu un cuţit într-o zona vitală a corpului, cu intensitate, viaţa acesteia fiind salvată în urma intervenţiei chirurgicale efectuate la timp.
Acţionând în modul descris, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al faptei sale - suprimarea vieţii victimei - rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. Mijlocul folosit în agresiune, cuţitul, zona vitală vizată -hemitorace stâng", intensitatea deosebită a loviturii, constituie elemente suficiente pentru a se reţine intenţia de a ucide, numai intervenţia în timp util, pe cale chirurgicală - au împiedicat producerea decesului victimei.
Este adevărat că partea vătămată a folosit un obiect contondent pentru a se apăra, dar această intervenţie a intervenit în momentul imediat următor actului de ameninţare făcut de inculpat în momentul în care s-a îndreptat spre victimă cu acelaşi cuţit pe care obişnuia să îl poarte în buzunarul de la haină, astfel că nu se poate aprecia că fapta inculpatului a fost săvârşită în legitimă apărare. Inculpatul a iniţiat conflictul atât verbal, cât şi fizic şi în aceste condiţii nu se poate aprecia justificat, întemeiat, în lipsa unor probe certe, că a acţionat pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, atac de natură să îi pună în pericol grav persoana, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ potrivit textului de lege invocat.
În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 72 C. pen. reprezintă coordonate pe baza cărora se realizează, în mod concret, individualizarea pedepsei, în raport cu fapta comisă, astfel încât sancţiunea aplicată să răspundă cerinţelor scopului preventiv, coercitiv şi educativ prevăzute de art. 52 C. pen.
Pedeapsa aplicată trebuie să reflecte echilibrul, atât sub aspectul naturii ei, cât şi al cuantumului şi modalităţii de executare, să nu fie prea blândă dar să nu arate în nici un caz un efect intimidant datorită severităţii excesive.
Raportat la persoana inculpatului, persoană care nu a mai cunoscut repercusiunea penală dar care în acelaşi timp nu a avut o conduită procesuală sinceră, la valoarea socială lezată, urmările imediate ale infracţiunii, timpul şi mijloacele folosite pentru săvârşirea infracţiunii, mobilul şi scopul urmărit, poziţia inculpatului care nu regretă infracţiune, pedeapsa aplicată ca şi cuantum nu este excesivă şi corespunde coordonatelor stabilite de legiuitor prin dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen.
Sancţiunile de drept penal nu pot fi nici prea uşoare dar nici prea severe faţă de infracţiunea săvârşită (iustiţia in eo potissimum consistit, ut supplicium sit aequale peccato, or în cauza pendente), cu siguranţă, pedeapsa nu este excesivă.
În ceea ce priveşte însă individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, aplicarea dispoziţiilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, nu este de natură să realizeze scopul preventiv-educativ şi sancţionator al pedepsei.
În individualizarea modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatului, prima instanţă nu a făcut o aplicare riguroasă a disp. art. 72 C. pen., nu a ţinut seama de faptul că inculpatul deşi nu a mai cunoscut rigorile legii penale, a avut o conduită procesuală nesinceră, lipsită de regret în pofida comiterii unui act de conduită reprobabil cu declanşarea stări de agresivitate autoinduse pe fondul existenţei unei stări conflictuale preexistente între părţi, dar şi o atitudine necooperantă pe parcursul întregului proces penal.
Pedeapsa este o măsura de constrângere şi un mijloc de reeducare al condamnatului, iar scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială şi desigur, pentru a fi eficientă, pedeapsa inclusiv ca şi modalitate de executare trebuie adaptată gravităţii faptei şi personalităţii făptuitorului.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în raport cu împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, natura acesteia şi ceea ce denotă ea despre personalitatea inculpatului, conduita procesuală adoptată şi în faţa instanţei de apel, se impune executarea pedepsei în regim de detenţie.
Cu privire la pretenţiile civile ridicate în cauză, instanţa de apel urmează să constate că instanţa de fond a soluţionat corect latura civilă a cauzei, acordând părţii civile despăgubiri în limita celor efectiv dovedite printr-o apreciere temeinică a probelor, motivare care va fi însuşită în totalitate şi de instanţa de control judiciar.
Reducerea cuantumului sumelor de bani sub titlul de daune materiale acordate în aceste condiţii, în lipsa unor dovezi certe privind diminuarea sau majorarea acestui cuantum în afara celui efectiv dovedit în faţa instanţelor judiciare nu poate fi primit ca întemeiat, hotărârea sub acest aspect fiind legală şi temeinică.
Hotărârea primei instanţe nu comportă critici aşa cum s-a susţinut prin apelurile declarate nici sub aspectul cuantumului daunelor morale care a fost acordat părţii civile, persoană care a făcut dovada lezării drepturilor nepatrimoniale şi astfel nu poate fi pusă în discuţie critica adusă de inculpat privind plata în sarcina acestuia a unor sume excesive, exuberante şi care să confirme principiul "îmbogăţirii fără just temei".
Dispoziţiile legale invocate pentru admisibilitatea reparării băneşti a daunelor morale au fost cele ale art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în temeiul cărora orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, întregite cu cele ale art. 1391 C. Civ. care prevăd că "în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială."
În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor, instanţa supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Curtea de Apel a apreciat că în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii civile, criterii de care prima instanţă a ţinut cont şi a cuantificat în mod echitabil suma de bani acordată cu acest titlu părţii civile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.A.
Inculpatul a depus motivele de recurs la data de 8 aprilie 2014, prin fax, cu respectarea termenului prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Prin motivele scrise de recurs inculpatul a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul greşitei respingeri a cererii de a se face aplicarea art. 44 C. pen. anterior, privind legitima apărare. De asemenea, a invocat greşita individualizarea pedepsei prin înlăturarea nejustificată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 861 C. pen. anterior, privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Totodată, a solicitat să se facă aplicarea art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Cu prilejul dezbaterilor, a reiterat motivele de recurs formulate în scris, solicitând menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond care a stabilit o pedeapsă corect individualizată în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare prin aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen. A mai susţinut că instanţa de apel atunci când a dispus să execute pedeapsa aplicată în regim de detenţie nu a ţinut seama că a avut o atitudine procesuală sinceră, a recunoscut săvârşirea faptei încă din faza de urmărire penală, se afla la prima confruntare cu rigorile legii penale, nefiind cunoscut cu antecedente penale.
Recursul formulat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 noiembrie 2013, stabilindu-se termen de judecată la data de 18 aprilie 2014.
Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 18 aprilie 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.
Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţa de soluţionare, cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."
Prin urmare, constatând că recursul, în prezenta cauză, se află în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior în materia recursului.
Cu privire la prevederile C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Examinând recursul formulat de inculpatul B.A. conform dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele motive:
Cu titlu preliminar, se impun următoarele consideraţii de ordin teoretic referitoare la limitele examinării cauzei în calea de atac a recursului.
Din analiza conţinutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, rezultă că, prin limitarea obiectului judecăţii în recurs, legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislaţia procesuală a instituit regula casării exclusiv în ceea ce priveşte chestiunile de nelegalitate, menţionate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, recursul devenind aşadar, o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, astfel că judecata nu mai poate purta asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.
Prin urmare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a situaţiei de fapt, stabilirea vinovăţiei, individualizarea pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, instanţa de recurs nu poate cenzura situaţia de fapt.
Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bacău la data de 12 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Prin cererea de declarare a recursului, inculpatul B.A. nu a indicat cazul de casare pe care înţelege să-l invoce, susţinând, ca motiv de recurs, că pedeapsa ce i s-a aplicat este greşit individualizată şi că în mod nejustificat nu s-a reţinut că a comis fapta fiind în legitimă apărare.
Criticile recurentului vizând netemeinicia hotărârii atacate sunt excluse din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit dispoziţiei legale anterior menţionate.
Individualizarea pedepsei aplicate s-a realizat pe baza criteriilor menţionate în art. 72 C. pen. anterior, printr-o operaţiune de apreciere fundamentată pe probatoriului administrat, astfel că, aşa cum s-a arătat anterior, în recurs nu se mai poate proceda la o reapreciere a probelor ori a circumstanţelor personale de care instanţele au ţinut seama în procesul de stabilire a pedepsei.
Tot astfel, existenţa legitimei apărări nu mai poate fi analizată în recurs, pentru că ar conduce la o modificare a situaţiei stabilite cu caracter definitiv de către instanţa de fond menţinută în apel.
Aşadar, individualizarea pedepsei dar şi examinarea incidenţei dispoziţiilor art. 44 C. pen. anterior, astfel cum a solicitat recurentul, ar implica reanalizarea circumstanţelor comiterii faptei şi a datelor sale personale şi nu verificarea încălcării unei dispoziţii legale în procesul de stabilire a pedepsei, prin urmare nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Criticile recurentului privind aplicarea unei pedepse în regim de detenţie şi solicitarea acestuia de a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior, întrucât prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat, prin înlăturarea tezei privind greşita individualizare a pedepsei, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, recurentul a criticat decizia penală pronunţată în apel sub aspectul netemeiniciei modalităţii de executare a pedepsei, situaţie exclusă cenzurii în recurs, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
În concluzie, ambele critici ale inculpatului vizează netemeinicia hotărârilor pronunţate în cauză, însă recursul este o cale ordinară de atac cu devoluţie exclusivă în drept şi nu mai este posibil un control integral din partea instanţei, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în aceleaşi coordonate în care stabilirea adevărului, a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei au avut loc în primele două grade de jurisdicţie.
Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunea de omor calificat, precum şi modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracţiune.
Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.
Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Controlul legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond şi apel ci şi verificarea dacă prin ivirea unor situaţii ulterioare pronunţării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalităţii şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanţială.
În reglementarea C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, a fost abrogat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen. anterior, care viza situaţia în care a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului.
Prin abrogarea cazului de casare menţionat, în situaţia în care legea penală intervine înaintea soluţionării cauzei în primă instanţă sau în apel, iar aceste instanţe nu i-au dat eficienţă, hotărârea de condamnarea va fi pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Situaţia în care legea penală intervine după pronunţarea hotărârii în apel nu este reglementată distinct printr-un caz special de casare, însă atrage incidenţa temeiului de casare înscris - în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, pentru că hotărârea chiar dacă la momentul pronunţării era legală, nelegalitatea ei este determinată de reglementări survenite ulterior pronunţării, şi nu ca urmare a unor erori de drept produse în cursul judecăţii în fond şi apel.
Aşadar, o hotărâre judecătorească care este legală la momentul pronunţării poate deveni contrară legii sau să aplice greşit legea în raport cu un element ulterior pronunţării, cum ar fi intervenţia unei noi legi.
În cauză, inculpatul a solicitat să se facă aplicarea legii mai favorabile, motivul de recurs fiind invocat în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
De altfel, principiul constituţional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile şi restabilirea legalităţii sub acest aspect.
Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, instanţa apreciază că alegerea legii penale mai blânde presupune într-o primă etapă stabilirea legii penale mai favorabile sub aspectul condiţiilor de incriminare, a cerinţelor privind tragerea la răspundere penală şi a condiţiilor de sancţionare.
În etapele următoare, independent de legea care a fost identificată ca fiind mai blândă în prima fază, legea penală mai favorabilă trebuie determinată, distinct, pentru fiecare dintre celelalte norme penale incidente în cauză, între ele existând, de asemenea, autonomie.
Modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi nu într-o manieră globală, se întemeiază pe interpretarea atât a dispoziţiilor legale (art. 5 alin. (2) şi art. 173 C. pen. care demonstrează că noţiunea de "lege penală" se referă la norme de drept cu caracter individual şi nu legea în integralitatea ei) cât şi a normelor tranzitorii în materia tratamentului pluralităţii de infracţiuni, a pedepselor complementare şi accesorii, a suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 10, art. 12, art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 187/2012).
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă, cu suficientă evidenţă, voinţa legiuitorului de a consacra mecanismul de stabilire a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând criteriul aprecierii in concreto.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că infracţiunea de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 C. pen. fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La momentul comiterii, infracţiunea era incriminată în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior fiind sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor.
Înlăturarea elementului circumstanţial agravant influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 188 C. pen. şi nu are efecte cu privire la incriminarea faptei de a ucide o persoană care a rămas în continuare prevăzută de legea penală.
În ceea ce priveşte condiţiile de existenţă a tentativei şi cele privind tratamentul sancţionator, Înalta Curte constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în art. 32 şi 33 din noul C. pen.
În favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, fiind valorificate exclusiv datele ce vizau persoana inculpatului, respectiv faptul că nu avea antecedente penale.
Potrivit legii noi, asemenea circumstanţe atenuante referitoare la persoana inculpatului nu mai pot fi reţinute, legea nouă prevăzând doar circumstanţe atenuante legate de fapta comisă.
Astfel, în conformitate cu art. 75 alin. (2) C. pen., pot constitui circumstanţe atenuante judiciare eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii şi împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Pe de altă parte, circumstanţele atenuante judiciare nu pot fi analizate separat de încadrarea juridică şi sancţiune. Prin urmare, faptul că prin hotărârile atacate s-au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen. anterior, urmează să fie avut în vedere doar în ceea ce priveşte încadrarea dată faptei potrivit legii vechi, în vigoare la data comiterii faptei.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că potrivit legii vechi, fapta comisă de inculpat era sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, sancţiune care, prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prev. de art. 21 C. pen. anterior, era redusă la limite cuprinse între 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni închisoare. Pedeapsa aplicată pentru această infracţiune a fost de 4 ani închisoare ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante, fiind stabilită sub minimul special, în conformitate cu art. 76 alin. (2) C. pen. anterior.
Potrivit legii noi, fapta inculpatului corespunde infracţiunii prev. de art. 188 alin. (1) C. pen. şi este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prev. de art. 33 alin. (2) C. pen. limitele de pedeapsă sunt de la 5 ani la 10 ani închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În speţă, prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. a) C. pen. anterior, instanţa de fond a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare, situată sub minimul special, aşa încât, în condiţiile în care, potrivit legii noi, aceste circumstanţe atenuante nu mai pot fi reţinute, instanţa de recurs respectând modul în care pedeapsa a fost individualizată de către instanţa de apel, ar trebui să stabilească o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de legea nouă, de 5 ani închisoare, mai mare decât cea care a fost aplicată pe baza legii vechi.
În consecinţă, legea penală mai favorabilă inculpatului este vechea reglementare penală şi nu se impune admiterea recursului pe acest aspect.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b C. proc. pen. anterior, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva Deciziei penale nr. 184 din 12 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva Deciziei penale nr. 184 din 12 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1375/2014. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 1391/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174... → |
|---|
