ICCJ. Decizia nr. 1452/2014. Penal. Infracţiunea de spălare de bani (Legea 656/2002 art. 23). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1452/2014
Dosar nr. 6192/91/2012
Şedinţa publică din 25 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 104 din 30 aprilie 2013, Tribunalul Vrancea, conform art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care inculpatul A.D. a fost trimis în judecată, din infracţiunea prev. de art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în infracţiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002.
Conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A.D. pentru infracţiunea de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, întrucât fapta nu există.
Conform art. 169 C. proc. pen. s-a dispus restituirea către inculpat a tuturor bunurilor ridicate din imobilele situate în Focşani, str. D., judeţul Vrancea, şi Focşani, str. I.C., judeţul Vrancea, cu ocazia percheziţiilor domiciliare efectuate la data de 01 noiembrie 2011, în baza autorizaţiilor din 31 octombrie 2011, toate emise de Tribunalul Vrancea, bunuri care au fost identificate şi enumerate în procesele-verbale aflate la dosar, precum şi a celor inventariate la data de 05 decembrie 2011, conform procesului-verbal de la dosar urmărire penală.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.
S-a reţinut printre altele că, conform art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 (astfel după cum a fost dispus de instanţă la ultimul termen, conform art. 334 C. proc. pen.), a constituit infracţiunea de spălare a banilor dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând ca acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.
S-a reţinut că, în speţă, acuzarea nu a dovedit că inculpatul ar fi dobândit, deţinut ori folosit astfel de bunuri şi că acesta ar fi cunoscut că ele provin din comiterea de infracţiuni.
Împrejurarea reţinută de acuzare că inculpatul a fost prins în Olanda la sustras bunuri împreună cu martorele S.N. şi M.M. a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanţă, pentru că dacă era reală atunci inculpatul ar fi trebuit să fie cercetat pentru infracţiunea de furt calificat şi nu pentru spălare de bani. Or, inculpatul a fost cercetat şi pentru această infracţiune, de furt calificat şi s-a dispus neînceperea urmăririi penale tocmai pentru că nu s-a dovedit existenţa unei asemenea fapte.
Tot astfel, martorele S.N. şi M.M. au declarat la urmărirea penală şi cea de-a doua şi la instanţa, că într-adevăr au fost la furat bunuri de firmă din diferite magazine din Amsterdam, împreună cu inculpatul, când au fost prinse de organele de poliţie, reţinute şi toate bunurile confiscate şi că aceea a fost singura dată când au procedat în acest mod.
Trecând peste împrejurarea relatată de mama martorei S.N. la instanţă, cum că aceasta suferă de mai mulţi ani de o afecţiune pe creier, care o ţine imobilizată la pat şi o pune inclusiv în situaţia de a-şi pierde cunoştinţa şi cu toate acestea ea a fost audiată la urmărirea penală la data de 20 ianuarie 2012, declaraţia acesteia, de asemenea, Tribunalul a apreciat-o ca nefiind relevantă în cauză, atâta vreme cât ea a declarat că bunurile sustrase o singură dată pentru inculpat i-au fost ridicate de organele de poliţie din Olanda, ceea ce a presupus că acestea nu aveau cum să mai fie dobândite de inculpat. Aceleaşi aspecte nerelevante au rezultat şi din declaraţia celeilalte martore, M.M.
Tot astfel şi martorul T.M. a relatat doar la urmărirea penală că o singură dată a fost la sustras bunuri de firma din magazinele din Olanda, la cererea şi pentru inculpat, dar ca şi el a fost prins şi bunurile ridicate de organele de poliţie.
A rezultat că 3 din cei 4 martori ai acuzării, respectiv T.M., S.N. şi M.M. au dat declaraţii nerelevante pentru cauză, în sensul că din acestea nu a rezultat că inculpatul ar fi dobândit bunuri de la ei cunoscând că sunt furate.
Al patrulea martor al acuzării, N.D.A. a relatat aspecte pe care a susţinut că le cunoaşte din declaraţiile martorului T.M. şi ale inculpatului. Pe de o parte susţinerile din declaraţia acesteia nu s-au coroborat cu cele din declaraţia martorului T.M., iar pe de altă parte a fost greu de crezut că o persoană după ce comite infracţiuni „se laudă” cu aceasta la alte persoane necunoscute.
Toţi ceilalţi martori care au fost audiaţi la urmărirea penală şi ale căror depoziţii se găsesc la dosar, au relatat aceleaşi aspecte: că au cumpărat bunuri de la inculpat (fie obiecte de îmbrăcăminte, fie cosmetice, sau ceasuri, ochelari de soare) care erau originale, cu plata în rate, fiind trecute pe un caiet, dar niciunul dintre aceştia nu cunoşteau provenienţa bunurilor.
În concluzie, s-a apreciat că acuzarea nu a reuşit să dovedească nici modalitatea în care inculpatul a dobândit bunurile ridicate cu ocazia percheziţiei şi cu atât mai mult împrejurarea că el ar fi cunoscut că provin din comiterea de infracțiuni.
De altfel, în rechizitoriu, procurorul însuşi a făcut precizarea că „nu se poate stabili ca bunurile găsite la domiciliul inculpatului au fost furate de acesta din diferite state ale Uniunii Europene”.
Altă activitate ce a reprezentat elementul material al infracţiunii de spălare de bani - deţinerea - de bunuri cunoscând ca acestea provin din comiterea de infracţiuni, nici aceasta nu a fost dovedită. Singura dovadă pe care acuzarea şi-a întemeiat această acuzaţie au fost fotografiile ce au prezentat un număr de bunuri ridicate din imobilele aparţinând inculpatului, care au aplicate pe ele sistemul antifurt şi pe această dovadă s-a ajuns la concluzia că bunurile respective au fost furate, iar inculpatul, cu ocazia achiziţionării lor în aceste condiţii, şi-a dat seama că au fost furate.
Sub un prim aspect, s-a impus a se observa că orice acuzaţie trebuia dovedită şi nu presupusă. Tot astfel, după cum acuzarea a susţinut că inculpatul ştia că bunurile respective au fost furate, pentru că ele purtau sistemul antifurt pe ele şi inculpatul a susţinut contrariul, că nu ştia că sunt furate, că sunt magazine, în ţările occidentale, care vând produse având pe ele sistemul antifurt, tocmai pentru a dovedi ca acestea erau originale.
S-a apreciat că, în condiţiile în care acuzarea nu are alte probe (de ex. un înscris de la vreun magazin de firmă sau orice altceva din care să rezulte susţinerea reţinută în actul de sesizare că „nici un magazin nu vinde produse cu sistemul antifurt pe ele), iar inculpatul s-a prezentat şi la instanţă cu un parfum original care purta pe el sistemul antifurt, s-a pus întrebarea de ce ar trebui reţinută teza acuzării şi nu pe cea a apărării?
În tot cazul în astfel de situaţii, în care exista dubiu, acesta profita inculpatului. Acesta nu a fost obligat să-şi dovedească nevinovăția câtă vreme acuzarea nu a reuşit să dovedească vinovăţia. Inculpatul trebuie să iasă din pasivitate şi să combată probele acuzării, doar în situaţia în care prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată, dar în această împrejurare nu a avut ce probe să combată.
Ultima activitate prevăzută de lege ca element material alternativ ce formează latura obiectivă a infracţiunii de spălare de bani, cea a folosirii de bunuri cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, nici nu a fost invocată în actul de sesizare şi nici dovedită.
S-a reţinut că singurul aspect cert dovedit de acuzare a fost că la cele trei imobile aparţinând inculpatului, situate în municipiul Focşani, au fost identificate, cu ocazia percheziţiilor domiciliare din 01 noiembrie 2011, mai multe bunuri de îmbrăcăminte, cosmetice, încălţăminte, ceasuri, ochelari, toate de firmă, unele dintre ele purtând sistemul antifurt pe ele, toate fiind ridicate cu ocazia percheziţiei şi că inculpatul a comercializat astfel de bunuri la diferite persoane fizice din oraş, fără a avea firmă sau altă asociaţie care-i conferea acest drept, iar veniturile astfel obţinute nu au fost declarate organelor fiscale, în vederea perceperii impozitului pe venit.
S-a apreciat că această activitate nu poate îmbrăca forma infracţională atâta vreme cât nu s-a dovedit provenienţa acestor bunuri şi împrejurarea că inculpatul cunoştea despre această provenienţă, nefiind suficientă nici măcar împrejurarea dacă inculpatul ar fi putut să-şi dea seama despre provenienţa ilegală a bunurilor.
În acest sens, pentru existenţa infracţiunii de spălare de bani, este lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpatul era cunoscut în evidenţa INTERPOL cu 3 furturi de haine de firmă comise în Olanda, câtă vreme nu s-a putut stabili că acele bunuri au fost dobândite, deţinute sau folosite în ţară de inculpat.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind irelevantă şi referirea acuzării la cele 3 imobile deţinute de inculpat, faţă de înscrisurile depuse de el la dosar, din care a rezultat că într-adevăr imobilul de pe str. I.C. a fost dobândit de soacra sa cu titlu de moştenire de la proprii părinţi, iar apartamentele au fost dobândite înainte de anul 2004, perioadă reţinută de acuzare ca fiind anul în care inculpatul şi-a început activitatea infracţională. Oricum în prezent fosta lege a ilicitului penal care funcţiona înainte de regimul politic din 1989 şi care îţi permitea să acuzi o persoană doar dacă deţinea unele bunuri fără a avea venituri corespunzătoare, este abrogată şi Constituţia României consfinţeşte principiul provenienţei licite a bunurilor, până la proba contrarie. Or, în speţă, o astfel de probă nu a fost făcută.
S-a pus întrebarea de ce organul judiciar s-a sesizat din oficiu abia la data de 31 octombrie 2011, dacă s-a reţinut că această activitate infracţională a inculpatului a început în anul 2004, căci nu se poate presupune că organe ale statului care au ca scop principal descoperirea la timp şi în mod complet a faptelor care au constituit infracţiuni, nu au cunoscut despre această activitate infracţională a inculpatului, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut că a vândut astfel de produse la un număr mare de persoane din acest oraş, din toate categoriile sociale.
Împotriva sentinţei penale menţionate a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.
În motivele de apel, Parchetul a arătat printre altele că, instanţa, în raport cu motivarea achitării, trebuia să o întemeieze pe dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. De asemenea, s-a procedat la greşita achitare a inculpatului A.D. pe fondul cauzei. Din probele administrate a rezultat că acesta a comis infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002.
La termenul de judecată din 26 septembrie 2013, reprezentantul Parchetului a solicitat şi schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii formei continuate a infracţiunii, respectiv aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În apel, inculpatul a depus mai multe înscrisuri, inclusiv precizări în formă scrisă.
Prin decizia penală nr. 264/A din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea împotriva sentinţei penale nr. 104 din 30 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Vrancea.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
La data fixată pentru soluţionarea recursului, respectiv 25 aprilie 2014, în şedinţă publică, reprezentantul parchetului a solicitat să se ia act de cererea de retragere a recursului formulat în cauză.
Înalta Curte, având în vedere manifestarea de voinţă a titularului recursului va lua act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva deciziei penale nr. 264/A din 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A.D. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva deciziei penale nr. 264/A din 29 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A.D., în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 156/2014. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1453/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
